SCRISORI DIN DELTĂ – Pești și fire de nisip

SCRISORI DIN DELTĂ

V

Pești și fire de nisip

“Nu-mi este frică de mâine, pentru că am văzut ziua de ieri și o iubesc pe cea de astăzi.”

William Allan White

***

Amicul meu drag,

Iată că este timpul a-ți scrie ultima mea depeșă din acest an de pe meleagurile dunărene.

Și azi, ca și ieri, trezirea am avut-o ceva mai repede decât în restul zilelor, iar traseul pe care l-am urmat a fost aproape identic cu cel al zilei precedente. Doar orele au fost puțin diferite. Și vremea, deoarece astăzi vântul a încrețit undele chiar de la primele ore ale zilei, iar norii au acoperit cerul în cea mai mare parte a timpului.

Bibanii frenetici de ieri i-am găsit a fi intrați în apatie cruntă în dimineața asta, așa că destul de repede ne-am lămurit cum stă treaba, pornind după știuci. Nimic notabil însă. Aceleași juvenile ca până acum ne-au însoțit și azi cam peste tot pe unde am cercetat noi valul, așa că, dezarmați oarecum de începutul nu tocmai fructuos al zilei, am purces a urca pe canalul acela de ieri, spre armata de roșioare din ajun, fiind curioși a vedea dacă peștii mai adăstau prin acele locuri.

Erau tot acolo.

La fel de primitori și de înfometați ca și ieri.

Am pescuit singuri aproape tot timpul, neavând, așa ca în ziua precedentă, alți colegi pescari prin zonă. Abia seara, cam cu jumătate de oră înainte de a ne încheia noi aventura, a venit o barcă având trei pescari în ea. S-au apucat și ei de pescuit, dar nu cu năluci, așa cum o făceam noi. Cam pe vremea amiezii, a apărut un nene într-o barcă și s-a tot fâțâit pe acolo un timp, până ce s-a ivit un alt nene, cu o altă barcă. Cei doi au adăstat unul lângă altul, undeva mai la vale de noi, și au intrat în vorbă. L-am auzit pe cel ce se plimbase prin fața noastră spunându-i în gura mare celuilalt, anume ca să auzim și noi, că sunt ceva mai încolo trei derbedei la pescuit, noi adică, și că teamă i-e lui să nu-i umblăm cumva la scule și să-i furăm peștii. De parcă noi am fi hoți, vidre, cormorani, etc, dar na, mă rog, gândire de… Oricum, în cele din urmă cei doi au plecat și duși au fost. Nu le-am mai auzit glasul și nici nu le-am mai zărit umbra. Și sper ca așa să rămână pentru totdeauna.

Din nou gumele au fost cele care au asigurat succesul nostru pescăresc, dar am avut rezultate și la reactivele mici atunci când le-am încercat. Până în momentul în care seara târzie ne-a determinat a porni pe drumul către casă, nu am contenit a drilui și iar a drilui pești care din care mai mândri și mai nervoși. Nouăzeci și nouă de procente, așa după cum zic frații noștri de la Chișinău, au fost roșioarele cele mai mult decât corpolente, asortate însă din nou, pe alocuri, cu oarece bibani, avați micuți și feciorelnice știuci.

Așadar, și astăzi a fost o zi plină cu pești și cu imens de multe bucurii halieutice.

Chiar dacă dimineață am umblat o vreme mai mult în van, bibanii și știucile mari fugind constant din calea noastră, de la orele unsprezece, atunci când am poposit pe canal, și până la fuga soarelui în țara întunericului am reușit a ne făuri niște amintiri pescărești nemaipomenite, amintiri de povestit, peste ani, nepoților. Zău așa! După cum ți-am spus și ieri, numaidecât trebuie să trăiești experiența ca să o poți înțelege la adevărata ei valoare. Altfel, încercând în mod repetat a o descrie, riști să cazi la un moment dat în ridicol și poate chiar să nu fii crezut.

Dar eu, astăzi, am mai avut parte de o surpriză. Adică am pățit o pățanie ne mai pățită de mine până acum, dacă pot zice așa. Se făcuse bine de tot după-amiază atunci când am hotărât, în cele din urmă, a opri puțin pescuitul și a înfuleca în mare grabă ceva, vorba aceea, “n-am timp – a mânca pe îndelete – că trage” , deoarece simțeam cum stomacul mă înghiontea din ce în ce mai tare. După acea foarte scurtă pauză culinară, am luat din nou lanseta în mână și am lansat. Guma își descria cuminte bolta specifică prin aerul umed al Deltei atunci când a fost atacată, de nici unde parcă, de un pescăruș aflat în zbor. Până m-am dumirit eu ce se întâmplase, până ce mi-am revenit din uluială și am închis mulineta, pescărușul cel hoț plecase nu numai cu năluca la care poftise, ci și cu tot firul cu care eu pescuiam. Măcar bine că nu-mi avariase în vreun fel lanseta, căci fire se găsesc, nu-i bai.

Seara, la masă, atunci când îi povesteam lui nea Vania despre localnicul cel care ne bănuise a fi hoți, l-am simțit dintr-o dată pe omul Deltei devenind mult mai atent la discuție și, după ce a ascultat cu mare interes relatarea noastră, ne-a întrebat:

“– Nu cumva avea acela o barcă verde cu model de camuflaj pe ea, măi?”

Văzând că dăm aprobator din cap, nea Vania a continuat.

“– Cu motor mare, nu?”

Eu unul nu fusesem atent la un așa detaliu, dar M.M. se pare că fusese, pentru că i-a răspuns imediat:

“– Da, mare.”

“– Avea și mustață, așa-i?”

“– Avea.”

“– Aha! Clar atuncea. Înseamnă că era Ivanchi. El își mai pune uneori vintirele pe acolo, pe canalul acela. E om de aicea din sat, de la noi, dar nu e tare zdravăn la minte. Cu multă lume a avut el vorbe urâte de-a lungul anilor și a legat multe dușmănii la viața lui. Și cu localnicii și cu veneticii. Până și eu am avut o daravelă grozavă cu dânsul mai demult, pe când eram paznic de vânătoare.”

“– Ați fost paznic de vânătoare, nea Vania?” l-a întrebat M.

“– Am fost, măi. Dar cu oarece ani în urmă. Și era al naibii de greu. De aia m-am și lăsat. Că trebuia să împac și varza și capra, adică trebuia să îmi fac și serviciul, dar fără a mă strica prea tare cu lumea. Că-i știam pe toți, știam ce fac, unde fac și când fac. Mai închideam și eu ochii, atunci când se putea, mai aplicam și legea, dacă era musai… Am căutat mereu o cărare de mijloc, dar nu totdeauna am și găsit-o. Uneori nu aveam încotro și trebuia să mai supăr pe unul sau pe altul, care erau mai răi și mai căpoși și nu ascultau de povețele mele, că de legi… nici nu mai zic. Așa a fost cândva, într-o toamnă, și cu Ivanchi. Știam că merge seară de seară la enoți și tocmai se anunțase un control mare de la Tulcea. M-am dus la el și i-am zis să stea acasă în seara aceea, dar lui pe-o ureche i-au intrat spusele mele și pe cealaltă i-au ieșit, așa că în noaptea cu pricina l-au prins și l-au și înhățat ăia de la județ. Direct la mititica a aterizat Ivanchi al nostru. A rezolvat el până la urmă, cum a rezolvat, treburile și a ieșit la lumină după o vreme. Când s-a întors în sat, prima dată a m-a căutat pe mine. Că de ce-l pârâsem, că anume eu îi chemasem pe ăia ca să-l prindă pe dânsul, că o să-mi arate el mie, și tot așa, din astea. Într-o dimineață, în timp ce stăteam pe un scaun afară și fumam o țigară, numai ce mi s-a părut că zăresc ceva după poartă. M-am ridicat și am mers să văd ce-i acolo. Era o legătură de ierburi uscate și o cutie de chibrituri pusă deasupra. Mesajul era clar. Nu m-am dumirit din prima cine anume putuse să-mi facă una ca asta, dar l-am presupus pe Ivanchi. Am luat legătura aceea și chibriturile și am mers de le-am pus la poarta aceluia, după care m-am dus la magazin să spun la toată lumea ce se întâmplase. Procedând așa, m-am gândit eu că în cazul în care totuși nu Ivanchi o făcuse, aveam șanse destul de mari să-l aflu pe adevăratul făptaș. Căci acolo la magazin, la un rachiu, se spun și se află multe lucruri. Ivanchi era înăuntru, cu un pahar în mână. M-am făcut că nu-l văd și i-am povestit toată pățania gestionarului, în gura mare, anume ca să audă toată lumea care era atunci în magazin. După ce-am isprăvit, toți cei prezenți au întors ochii către acela. O vreme jigodia n-a zis nimica, privind parcă în gol, peste capetele oamenilor, dar, în cele din urmă, a rostit, rânjind larg la mine, următoarele: “– Așa-i că te-am speriat?” Au sărit atuncea oamenii pe dânsul și l-au înfundat cu pumnii, dar Ivanchi al nostru a pornit a râde. Și cu cât păleau ăia mai tare într-însul, strigându-i: “Nebunule! Scrântitule! Piromanule!”, cu atâta acela râdea și mai tare. Asta a fost povestea mea cu dânsul. De atunci, doar cât ne salutăm dacă ne întâlnim pe drum, dar alte cuvinte n-am mai grăit unul cu altul vreodată. Și nu-i numai el așa. Mai sunt și alții ca dânsul. Măi, voi niciodată să nu puneți mâna pe vreo sculă din baltă sau de pe canale, că dacă vă vede careva e în stare să vă ia și gâtul. Așa de răi sunt unii pe la noi.”

“– Dar dumneata dacă l-ai prinde pe unul că umblă la sculele matale, nea Vania, ce i-ai face?” l-a atacat frontal cu întrebarea M.M.

Gazda noastră a eschivat răspunsul, uitându-se tăcut o vreme la M.M numai cu ochiul lui stâng, apoi numai cu ochiul drept, apoi cu amândoi ochii. După care a mai stat, a mai judecat, iar în cele din urmă i-a zis:

“– Hai afară, la o țigară, și ți-oi zice, măi!”

Am ieșit afară cu toții și am fumat, mai puțin M., am și povestit apoi câte una alta, iar șacalii au tot urlat, însă nea Vania nu ne-a mai spus ce i-ar face el ăluia. Dar nici nu a mai adus nimeni vorba despre asta.

Atunci când frigul a început a da mai tare în noi, am intrat în casă și ne-am apucat a deretica prin bagaje, pregătindu-le pentru plecarea de mâine.

Așa s-a terminat ultima noastră zi din Deltă de anul ăsta, cu multe povești, cu storceag, cu rasol de pește și legume, cu ruladă de brânză cu dulceață, dar și cu un răspuns în minus din partea lui nea Vania.

Privind acum, cu ochii minții, la tot ce-a fost, la ce-am găsit și pescuit, la ce-am trăit, văzut și auzit în aceste câteva zile cât am hoinărit noi pe canalele și lacurile Deltei, printre nuferi, stârci, lebede și pelicani, vegheați din cer de pescăruși și ereți, nu pot decât să mă declar mulțumit și împlinit. Atât ca pescar, cât și ca om. Natura a fost minunată, propunându-ne la tot pasul peisaje mândre de admirat, apele au fost darnice, propunându-ne pești diverși de pescuit, iar oamenii locului au fost primitori, propunându-ne o găzduire mai mult decât desăvârșită. Mâncarea a fost bună, poveștile au fost interesante și captivante, tovărășia toată a fost una frumoasă și sinceră, și nu doar de fațadă.

Este clar că mă încearcă și un sentiment de tristețe acum, la plecare, deoarece cine știe când și dacă voi mai ajunge pe aici. Chiar, oare voi mai reveni eu vreodată pe meleagurile Deltei? Probabil că da, și îmi doresc acest lucru, după cum știu sigur că și tu ți-l dorești. Dar dacă voi apuca și efectiv a face asta vreodată, deja nu mai depinde de mine. Și nici de tine, dragul meu prieten pescar, și nici de nea Vania, și nici de lebede, de pelicani sau de altcineva. Doar Bunul Dumnezeu știe ce și cum va fi. El ne hotărăște destinul și stabilește unde anume vom fi noi mâine, unde vom fi poimâine, luna viitoare sau la anul. Noi ne facem planuri, ne propunem multe, dar… vorba veche: “ Vom trăi și vom vedea”. Dacă vom mai apuca, desigur. Cu toții suntem aidoma unor fire de nisip pe care valurile vieții le șlefuiesc și le poartă necontenit cu dânsele. Ba aici, ba acolo, ba dincolo. Într-o perpetuă mișcare, într-o perpetuă frământare. Copii ai destinului suntem toți. Așa am fot mereu și așa vom fi de-a pururi. Importante sunt gândurile noastre, năzuințele noastre, speranțele noastre. Ele reprezintă temelia sufletelor și acțiunilor noastre. Dulci ne sunt speranțele, amare ne pot fi realitățile. Important însă este să nu ne oprim niciodată din visare!

Și, dacă tot am pomenit de visare, spre vise o să mă retrag și eu acum.

Sper că te-au bucurat scrisorile mele și că nu te-ai plictisit prea tare citindu-le!

Multă stimă, multă sănătate și numai bine!

Cu profund respect, te salută al tău de-a pururi devotat prieten pescar,

C.D.F.!