O SAMĂ DE UNDIȚARI – TERAPIE ȘOC – AD-HOC

”Caracterul unui om nu se arată în momentele de confort ci în cele de schimbări și controverse.‟

Martin Luther King

TERAPIE ȘOC – AD-HOC

– Păi, tu-ți dai seama? Așa un pește… rar am mai văzut… De fapt…, cred că…, adică nu cred, știu sigur…, așa un pește nu am mai văzut niciodată. Îți dai tu seama? spuse tânărul care pescuia de pe mal, privind scăldat de o vie emoție spre cei doi pescari din barcă, după care mai întrebă încă o dată: Îți dai tu seama?

– Eu sau el? îl chestionă pescarul care părea a fi cel mai în vârstă dintre cei doi amici aflați în ambarcațiune.

– Ce anume? Ce eu, ce el?

– Să ne dăm seama. Că, după cum ai pus întrebarea, te-ai adresat doar unuia dintre noi. Deci eu sau el?

– Aha! exclamă tânărul, practicând un zâmbet citeț pe buzele-i ușor tremurânde. Acesta-i un cusur de-al meu, un tic de vorbire, mai cu seamă atunci când mă simt toropit de emoții sentimentale și de sentimente emoționale. Noroc că am sticla asta cu tărie la mine, să-mi mai înmoi trăirile, că altfel…! Îți dai tu seama? Hai noroc! spuse el și sorbi apoi cu nesaț din sticla cu rachiu pe care o scosese din gentuța în care își ținea mărunțișurile necesare pescuitului.

– La ora asta bagi rachiu? Abia ce-a fătat orizontul, și tu….

– Asta-i un alt cusur de-al meu, pe lângă ticul de vorbire și pescuit. N-am ce-i face dacă-s un așa de mare cusurgiu, nu? Aseară am tot navigat, când cu telefonul în lumea virtuală, pe internet, când în lumea spirtuală, cu sticla de tărie. Adică a fost ceva de genul: ba pă link, ba pălincă, până când am adormit. Dar n-am avut eu norocul să dorm prea mult pentru că numai ce m-am trezit, la un moment dat, cuprins din toate părțile de tot felul de arșițe și văpăi interioare, așa că, o vreme, am tot urmat supus chemărilor apei noastre celei de toate nopțile. Spre dimineață, prea sătul fiind de la atâta gâlgâire de acva chiora, m-a ambiționat iarăși dorul de rachiu și, de cum și-a crăpat dimineața geana peste sat, am și fugit la crâșmă ca să-mi refac proviziile din sticle, provizii dramatic și totalmente devorate de către subsemnatul aseară. Am probat și o bere la crâșmă. Dar i-am dat-o imediat înapoi crâșmarului. Jumătate pe tejghea și jumătate la el pe cămașă. Păcat de ea. De bere, nu de cămașă, că nici nu apucare bine să se încălzească. Însă cu tăria văd că deocamdată fac casă bună. Îți dai tu seama? zise tânărul aflat sub influența aburilor spirtoși, mai mult icnind decât răsuflând, cu fruntea inundată, dintr-o dată, de recile dușuri ale transpirațiilor atât de specifice consumatorilor performanți de etilic.

– Treaba ta, da-i păcat de tinerețile tale…! spuse, cu un aer compătimitor, pescarul care vorbise și mai înainte.

– Păi nu-i nici o problemă cu tinerețile mele, că eu le țin la conservare, în alcool, după cum ați și observat.

– Dacă zici tu…, așa să fie…, numai că…! În fine! Și zici că ai văzut ce șalău am scăpat eu adineauri?

– Da, domnul meu! Am văzut. Îți dai tu seama?

– Dar mai termin-o odată cu darea asta de seamă, că devii de-a dreptul sâcâitor, amice!

– Dar nu mă pot abține. Orișicât aș vrea. Numai dacă tac, dar nici atunci nu sunt sigur. Îți dai tu seama?

Exasperat, pescarul schimbă subiectul discuției:

– Tu la ce pescuiești?

– La plătică dacă pică, iară dacă nu și nu, poate intră bibanu’. Și cu vierme, și cu râmă, la pește să-i dau de urmă.

– Măi, văz că mai nou faci și rime. Nu-mi zi că și ăsta-i…

– Da, boierule, da. Alt cusur de-al meu. V-am zis că-s mare cusurgiu.

– Curat cusurgiu, n-am ce zice! a spus, oarecum amuzat, același pescar, apoi a continuat:

– Atunci… te-om lăsa să-ți vezi liniștit de peștii și de cusururile tale, iar noi vom pleca mai departe. La bună vedere, tinere! după care a pornit imediat motorul bărcii, cu gândul de și a pune în practică cele ce tocmai anunțase.

Apoi, după câteva momente în care au tot turat motorul pe loc, cei doi pescari au plecat întins, în lungul malului, tot înainte.

Văzând în ce direcție a apucat barca, tânărul de pe mal a sărit deodată precipitat în picioare și a început a le face disperat semne celor doi să oprească. Dar deja era prea târziu. Un pocnet puternic s-a auzi dintr-o dată și barca s-a opri brusc, tresăltând nervoasă pe loc, aruncându-i peste bord pe cei doi undițari, deveniți dintr-o dată marinari fără de voie, iar apoi ambarcațiunea s-a lăsat ușor pe-o parte, în timp ce prora sa îmbrățișa, plină de patos, trunchiul semiscufundat al unui arbore care părea a fi, cel mai probabil, un stejar.

Atunci, fără să stea pe gânduri, pescarul de pe mal s-a aruncat imediat în apă, încercând a înota cât mai repede cu putință spre locul unde căzuseră cei doi pescari și a îi ajuta.

Fapta sa a fost una mai mult decât nobilă, dezvăluind un caracter omenos și totodată curajos, dar slăbia sa trupească datorată consumului excesiv de alcool, precum și apa destul de rece a lacului, plus hainele sale groase, îl făcură să ajungă în situația de nu mai putea înota, fiind cuprins de tot felul de cârcei care îi blocară o parte dintre mușchii mâinilor și ai picioarelor, transformându-l din salvator într-o posibilă victimă care avea mare nevoie de ajutor pentru a nu se îneca.

Norocul său a fost că cei doi pescari, chiar dacă fuseseră cu violență aruncați din barcă în timpul accidentului, nu pățiseră nimic și fiind amândoi buni înotători l-au salvat de la o moarte aproape sigură, scoțându-l din apă la timp.

Această povestioară am auzit-o într-o seară de acum câțiva ani, atunci când mă aflam la pescuit pe malul Bicazului și când, întâlnind un tânăr care pescuia la staționar, am intrat în vorbă cu dânsul.

Mi-a plăcut mult de tot stilul lui de a povesti și de aceea am încercat, atât pe cât m-a ajutat memoria, să vă prezint și dumneavoastră povestea într-o variantă cât mai apropiată de cea originală.

Și mi-a mai plăcut ceva la pescarul respectiv, și anume sinceritatea de care a dat dovadă, deoarece la sfârșit a recunoscut faptul că el fusese tânărul acela din povestire și mi-a mai spus că spaima grozavă pe care a trăit-o în clipele acelea, în care efectiv simțise moartea dându-i târcoale, a avut niște efecte nebănuite asupra sa.

Iată cum și-a încheiat el povestea:

“– Așa că de atunci, și cel puțin până în ziua de azi, nu m-am mai atins de sticla cu băutură. Și am de gând să nu o mai fac niciodată, căci din cauza rachiului era să mor, iar ticul meu de vorbire a dispărut atunci dintr-o dată, ca un fum, de parcă nu l-am avut nicicând.”

Concluzionând și glumind puțin, am putea acum spune că probabil uneori avem nevoie și de câte o sperietură ceva mai serioasă în viață ca să ne putem cu adevărat îndrepta.

Vă dați voi seama?