O SAMĂ DE UNDIȚARI – CU IZ DE PEȘTE

”Caracterul unui om nu se arată în momentele de confort ci în cele de schimbări și controverse.‟

Martin Luther King

CU IZ DE PEȘTE

Nu pot să nu amintesc acum și despre o altă categorie de pescari cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului.

Nu este vorba doar despre un pescar anume sau doi, ci despre o întreagă tagmă de pescari de acest gen, dintre care pe unii îi cunosc personal, iar pe alții, cărora li s-a dus atât de tare buhul printre undițari, îi cunosc doar din auzite.

Era pe vremuri o anecdotă, ceva de genul:

“– Dragul meu, îți amintești că astă toamnă ai fost la pescuit?

– Da, și?

– A sunat adineauri știuca și te-a anunțat că are icre.”

Da, despre astfel de pescari vreau eu a vă vorbi în continuare, căci ei există cu adevărat și nu sunt doar niște subiecte bune numai pentru glume și bancuri. Despre aceia pe care atunci când îi auzi vorbind la telefon cu consoartele sau prietenele lor pe Dragă, Iubi și Pisi nu le lasă din gură, dar care atunci când se ivește prima ocazie nu ezită a se da în bărci străine. Și nu la bărcile de pescuit mă refer eu acum.

Îmi amintesc că era într-o primăvară, pe vremea prohibiției de pe apele publice, și că veneam cu mașina unui amic de la un iaz particular unde pescuiserăm noi în acea zi. La un moment dat, i-a sunat amicului telefonul și acesta a răspuns de îndată.

De la celălalt capăt am auzit un glas pe care l-am recunoscut numaidecât. Era al unui undițar pe care îl cunoșteam.

“– Salut! Zi-mi că vii de la pește! Da? Perfect! Ai prins ceva? Aha, super! Pe unde ești? Te apropii de oraș? Bun! Vino, știi tu unde, și ajută-mă și azi!”

Cam acestea au fost, sintetizate, cuvintele pe care le-a rostit cel ce sunase și pe care l-am putut auzi și eu deoarece șoferul își pusese telefonul pe difuzor.

La început nu am priceput prea bine cum ar fi putut să-i fie de folos amicul meu respectivului, dar din moment ce acela îl rugase să meargă la locul cunoscut și să îl ajute din nou, era clar că acel episod se mai petrecuse cândva. Cel puțin o dată.

Locul respectiv era undeva la marginea orașului, pe o străduță care se înfunda între niște blocuri. De la o scară a unui bloc din acelea l-am văzut coborând, îmbrăcat în haine de casă, pe undițarul pe care-l recunoscusem la telefon și despre care știam sigur că locuiește la sat. Făcându-se că nu mă observă, respectivul a cumpărat de la amicul meu doi crapi, spunând:

“– Pe unul îl las aici și unul îl duc acasă, că mă omoară a mea dacă se prinde că nu am fost la prins pește azi.” iar apoi a dispărut din nou pe aceeași ușă a blocului pe care ieșise adineauri.

Nu a avut rost a-l întreba ceva pe prietenul meu referitor la acel episod deoarece înțelesesem perfect toată treaba, mai ales că din dosul ușii de bloc, prin sticla acesteia, deslușisem oarece cosițe roșcate așteptându-l pe neguțătorul de pești.

Și a mai fost un episod asemănător cândva, cu mut timp în urmă, cu un alt pescar pe care îl cunosc și care, și el, de multe ori merge la pescuit numai cu numele, în fapt el căutând locurile cele bune prin așternuturi străine. Atunci însă a ieșit mare tam-tam.

Respectivul pescar luase cu sine și un amic în escapada aceea deoarece “știuca” pe care o tot “pescuia” el o avea o prietenă care tânjea și dânsa după un ban în plus și după un dram de dragoste extra, mai ales extraconjugală, căci ambele dudui aveau masculii legali plecați în străinătate, la muncă probabil, dacă nu cumva se țineau și ei de prostii prin locurile pe unde erau.

Acolo, dând de vin dulce, de mâncare bună și de amor la liber, au cam uitat socoteala zilelor, astfel că abia după o săptămână și-au adus aminte de faptul că totuși și ei posedă casă, masă și nevastă.

Mare le-a fost mirarea însă atunci când, odată ajunși în zona lor de baștină, au fost săltați de un echipaj de poliție de pe drum și duși la post.

Abia într-un târziu au înțeles ce se petrecuse. Dacă soția pescarului pe care eu îl cunosc era învățată ca bărbatul ei să stea chiar și mai mult de o săptămână atunci când pleca la pescuit atât de departe de casă, căci în alt județ locuiau demoazelele respective, județ care este traversat de un foarte important râu al țării noastre, soția amicului pe care îl luase cu dânsul era pentru prima dată în situația de a-și aștepta soțul atât de mult timp de la pescuit, așa că ea, în ciuda povețelor pe care i le dăduse cealaltă soață de pescar și care o îndemnase să stea calmă pentru că bărbatul ei avea în cele din urmă să se întoarcă acasă, a mers și și-a raportat dispărut soțul la poliție, zicând că de mai multe zile acesta plecase de acasă la pescuit și că de atunci nu mai știa nimic despre dânsul. Să nu cumva să se fi înecat, Doamne-ferește!

Am uitat să vă precizez faptul că în vremea în care s-au petrecut toate acestea despre care vă povestesc eu acum telefoanele mobile nu erau chiar la îndemâna oricui.

Vrând, nevrând, pescarii au trebuit până la urmă să recunoască în fața polițiștilor și a soțiilor dânșilor toate cele câte făcuseră ei cu adevărat în perioada cât au lipsit, unde au fost, la cine au fost, cât au stat și așa mai departe.

Rezultatul acelei escapade este următorul.

Pescarul pe care îl cunosc eu, și care a avut numeroase aventuri în afara mariajului la viața sa, este și acum căsătorit cu aceeași reprezentantă a Evei, pe care a reușit el cumva să o îmbuneze, făcând-o să-l ierte și de data aceea, iar celălalt pescar, aflat atunci la prima greșeală de acel gen, acum este celibatar cu acte în regulă, soția sa de atunci dând imediat divorț de dânsul.

Așadar, cine poate oase roade, cine nu… rămâne doar cu mirosul de… pește.