O SAMĂ DE UNDIȚARI – MAI TARE CA MOARTEA

”Caracterul unui om nu se arată în momentele de confort ci în cele de schimbări și controverse.‟

Martin Luther King

MAI TARE CA MOARTEA

Râul însuși părea că se oprise în loc, strămutând-se albastru în ochii bătrânului aflat pe malul său, curgând prin sufletul lui vechi, ducând cu sine bucuriile, dar mai ales necazurile lumii.

Pescarul acela, nins de ani și târșit de încercări, își învârtea drumul pașilor aproape în fiecare zi pe acolo, pe țărmul frumoasei ape, pentru a-i urmări trecerea-i liberă prin vaduri și pentru a o asculta cum își spune, șoptind, fermecatele-i povești, povești ce-l făceau, pentru o vreme măcar, să uite de sine, de greutăți și mâhniri, sădindu-i în inimă semințe de pură reverie.

Și sta acolo ceasuri întregi, visând cu sufletul, într-o tăcere profundă, aproape sacrală, complet nemișcat, cu ochii larg deschiși, clipind doar pe alocuri, rupt de lume, corupt parcă de

tot restul existenței, unit spiritual cu natura. Mereu avea la el undița, dar niciodată n-o folosea. O desfăcea, o punea pe-o crăcană de răchită și-apoi o lăsa acolo-n odihnă, până când se trezea din contemplare și pleca încet către casă.

Ceilalți pescari se obișnuiseră de acum cu dânsul. Unii ziceau că-i nebun, ocolindu-l, iar alții, chiar dacă nu-i înțelegeau purtarea pe deplin, îi respectau totuși felul acela ciudat de a fi, lăsându-i întotdeauna liber locul pe mal.

– E trist să-l vezi acuma cum stă acolo, muncit de gânduri ori cine știe de ce alte anume, știind ce-a fost el odată. Înainte vremi, el era un undițar foarte renumit, fiind probabil cel mai bun pescar pe care am avut eu vreodată ocazia să-l întâlnesc. Dar uite cum viața, dintr-o dată, de tot l-a schimbat și-a ajuns ce-i acuma. mi-a spus despre el un prieten, băștinaș al acelor locuri, atunci când, fiind la pescuit pe acolo dimpreună cu dânsul, l-am zărit pentru prima dată și eu pe bătrânul ce sta nemișcat lângă undița-i din crăcană, fără însă a pescui.

– Dar care îi este povestea? O cunoști?

Amicul a dat din cap că o știe, apoi, privind iar spre bătrân, mai departe mi-a zis:

– O știu chiar prea bine, că omu-i de-aici din sat, de la noi. Mai încolo ți-oi zice-o și ție.

După ce am ajuns la locul ales de amicul acela al meu și am început alături de dânsul a pescui, pe la o vreme, s-a pornit a-mi spune povestea.

Și, uite așa, am aflat eu că bătrânul a fost la viața lui inginer în construcții, locuind mai tot timpul pe un șantier sau pe altul, și că abia după ce ieșise la pensie s-a întors în sat dimpreună cu soața-i care, și dânsa, tot inginer fusese. Nu putuseră avea copii, astfel că toată viața s-au avut doar unul pe altul. Nu mult le-a trebuit oamenilor din sat să afle într-însul un suflet bun și curat, săritor la nevoie, un adevărat izvor de înțelepciune, de sfaturi bune și care reușea să umple inimile celor cu care vorbea doar cu mierea cea dulce a bunei cuviințe și a omeniei, iar pescarii din zonă un adevărat talent în el au aflat.

Se pricepea, ca nimeni altul, la pescuitul cu pluta pe râu, de ajunsese de poveste printre undițari măiestria-i aparte de a prinde mrene, cleni și scobari.

Într-una din zile, atunci când pescuia chiar pe locul unde ședea el atunci, i s-a făcut rău dintr-o dată și a căzut ca secerat la pământ, intrând în comă. Norocul lui a fost că au dat la timp

peste dânsul pescarii și că au chemat repede salvarea.

Soția sa a stat multă vreme cu el prin spitale, încercând pe la tot felul de doctori să-i cate scăparea, dar niciunul dintre dânșii putere în trup nu i-a mai putut aduce în vreun fel.

Își revenise el oarecum, putând înțelege ce se petrecea în jurul lui, putând mânca și reușind chiar a șopti unele vorbe, însă era foarte slăbit, imposibil fiindu-i a se ridica de pe pat și a merge. Și chiar și pe pat se mișca cu mare greutate.

Înțelegând că degeaba mai stătea prin spitale, a cerut să fie lăsat acasă, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu și în soția lui cea alături de care trăise o viață și care îi știa și-i pricepea toate nevoile.

“– Cu ce alta ar putea de acum doctorii să mă ajute mai mult decât ar face-o soția mea? Cu nimic. Ea mă iubește și-mi este tot timpul alături, pe când doctorii își fac doar meseria.”; așa

și-a motivat el dorința de a pleca acasă, iar medicii, convinși fiind de faptul că mult nu mai are de trăit, l-au lăsat să plece din spital fără a se împotrivi în vreun fel.

Acasă, soția sa i-a fost mereu alături, l-a hrănit, l-a spălat, l-a ajutat, ținându-l aproape întruna de mână și vorbindu-i cu nespusă dragoste, din suflet, îmbărbătându-l mereu. Și iată că, după mai bine de un an, minunea s-a produs și el, încetul cu încetul, a prins a se întrema, reușind chiar să se ridice din pat. Tot doamna lui a fost cea care l-a ajutat să se învețe din nou a merge, având de dânsul aceeași grijă pe care o au mamele față de pruncii lor atunci când aceștia încep a deprinde lumea mai bine.

Recuperarea a durat cam șase luni, iar din primăvara următoare pescarii s-au pomenit din nou cu dânsul pe maluri.

Boala cea grea aproape că devenise o amintire.

Și toate au mers bine pentru ei o vreme, până atunci când, iarna trecută, o mașină a dat peste dânșii în timp ce mergeau ținându-se de braț pe drumul cel înghețat din centrul satului, lovindu-i din plin. Bătrânul a scăpat nevătămat, dar pentru consoarta sa șocul loviturii a fost fatal. A văzut-o stingându-se în doar câteva clipe, zâmbind cu tristețe către dânsul, în timp ce el o ținea de mână, plângând ca un copil. Nu putuse să o ajute cu absolut nimic pe cea care efectiv îl ridicase pe dânsul din boală și acest lucru îl făcuse să se simtă neputincios și inutil. Și atunci înăuntrul lui ceva s-a rupt. Din acea zi nu a mai fost niciodată cel de mai înainte. Zâmbetul i-a pierit cu totul de pe chip și a început a se închide tot mai mult într-însul, arareori doar mai schimbând câte o vorbă cu cineva.

De cum a dat colțul ierbii, în primăvară, el a început să vină pe malul apei și să șadă de unul singur pe locul acela unde a fost cât pe ce să moară în trecut, fără a pescui, doar privind apa și stând nemișcat, iar la ce anume se gândea el în clipele acelea nimeni nu știa cu adevărat.

De atunci, de la acea pescuială a mea de pe meleagurile respective, au trecut mai bine de doi ani, iar amicul meu m-a informat recent că bătrânul pescar a continuat să vină și să șadă

pe malul apei în tot acest timp. Numai atunci când vremea de afară a fost mult prea haină nu a ieșit la apă, în rest el a fost acolo mereu.

Însă, într-una din zilele săptămânii trecute, bătrânul nu a mai plecat seara acasă, iar dimineața pescarii tot acolo l-au aflat a fi, stând nemișcat și ținând parcă întreaga natură de mână, contopit pe vecie cu aceasta fiind.

Trebuie să recunosc că am fost impresionat de povestea tristă a acelui pescar. M-a impresionat, de asemenea, și antiteza care a existat în starea de sănătate a bătrânului în ultima parte a trăirilor sale lumești, de modul cum atunci când suferea din plin din punct de vedere fizic a continuat să rămână lucid și oarecum optimist, și cum, după decesul soției sale, atunci când fizic nu mai prezenta vreo problemă majoră de sănătate, din punct de vedere psihic și mintal s-a dovedit că de fapt el murise deodată cu tovarășa sa de viață.

Și chiar dacă această poveste amintește prea puțin despre calitățile sau defectele morale ale pescarului, ea ne vorbește însă din plin despre multele și tristele sentimente ale acestuia, despre multitudinea de necazuri pe care el le-a trăit în ultima parte a vieții sale, despre puterea miraculoasă a dragostei, despre singurătate și despre fatalitate, așa că am ales, cu permisiunea dumneavoastră desigur, să v-o prezint aici.

 “Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea…”

(Cântarea Cântărilor 8:6)