***

Dragă Alexandru,

          Aşa după cum ţi-am promis, iată că nu am uitat a-ţi scrie această scrisoare! În fapt, eu nu fac alta decât a glăsui, iar mucea de Vasili se dă de ceasul morţii ca s-o aştearnă pe hârtie, după dictare. Mult i-a mai plăcut lui şcoala, aşa ca lui Grivei sarea, şi de aceea este foarte emoţionat şi abia îşi stăpâneşte lacrimile de fericire acum când mâzgălește din pix. Oricum o fi el, trist sau vesel, să ştii că te salută şi că îi e dor de tine, aşa după cum şi mie îmi este, şi tuturor celorlalți pe care i-ai cunoscut aici.

          Despre noi alta nu-ţi pot spune decât că suntem bine, sănătoşi şi foarte nerăbdători ca să ne întâlnim iar cu tine la anul. Şi, ca un sfat părintesc, ai mare grijă de prunii din livadă, să îi îngrijeşti aşa cum se cuvine, să le strângi roadele la timpul cel mai nimerit şi să nu laşi, care cumva, butoaiele goale, căci anul viitor vor fi iar la mare căutare produsele distilate ale cazanului tău! Sunt absolut sigur de asta!

          Sperăm cu toţii că şi tu eşti măcar la fel de bine, aşa după cum erai atunci când ai plecat de la noi, şi că încă nu ne-ai dat uitării!

Dar, să-ţi povestesc cele ce s-au întâmplat după plecarea ta acasă!

Mai înainte însă o să închin un pahar în sănătatea dumitale, şi o să-l las pe Vasili ca să facă o mică pauză, că deja îl doare laba aceea de gâscă cu care se căzneşte el a consemna pe hârtie spusele mele, şi pe care o tot scutură de zor, de parcă ar vrea să-şi ia zborul, zicând că atâtea slove n-a mai înşirat el deodată de pe vremea când era la grădiniță şi-şi dădea doctoratul. Hai noroc şi gâl – gâl!

Pentru început, ca să comprehensezi bine şi exact cum a stat toată treaba, este musai ca să te pun la curent cu unele lucruri pe care tu nu le-ai ştiut şi pe care eu nu ţi le-am spus cât ai stat la noi, căci de… mai am şi eu secretele şi misterele mele, uneori, aşa ca delta.

Trebuie să ştii faptul că noi nu am fost singuri în lupta aceea a noastră, noi cei pe care ne-ai văzut şi ne-ai cunoscut. Nu. Din umbră am avut un sprijin important, un sprijin pe care poate nu îl bănuieşti. Află, aşadar, că cel de-al doisprezecelea apostol al meu a fost, nimeni altul decât, Fedea Flavian. Cu el am pornit în fapt toată treaba, dar fără a spune nimănui altul decât atunci când a fost musai a face asta. Nici Vasili, nici Maxim, nici Marin, sau altcineva, nu au ştiu şi nici nu au bănuit nimic. Acum îmi pare rău acum că nu am spus mai repede la lume cum stăteau treburile căci, în toiul desfăşurării evenimentelor pe care o să ţi le povestesc, sărmanul Fefeul a încasat o lopată zdravănă de-a latul spinării, de au trebuit trei inşi ca să-l aducă în simţiri şi să-l pună iar pe picioare. Dar, aşa e la război, fără victime din acelea fără de voie nu se poate, şi oricum, la câte rele,  furtişaguri şi alte porostocovenii a executat dumnealui în viaţa sa, o mângâiere cu lopata peste spate nu i-a stricat. Chiar din contră!

Legătura dintre mine şi pădurar a început la puţin timp după tărăşenia lui Prins cu Seseul, lucru pe care tu îl cunoşti deja.

Într-o zi, a venit el la mine Fefe şi mi-a explicat cum stau lucrurile. Împreună cu Seseul începuseră o afacere foarte profitabilă cu peşte. Găsise meliţistul şef o piaţă importantă de desfacere, iar Vasili a fost primul tocmit pentru a face treaba, numai că li s-a părut lor că nepotul meu e cam lacom şi le cere prea mulţi bani, aşa că au hotărât să-l scoată din schemă şi chiar să nu îi mai plătească nimic, iar  Seseul a născocit treaba aceea cu amenda.

Acum, să nu crezi că feşterul s-a dat pe brazdă aşa dintr-o dată, că a avut el cumva vreo revelaţie astrală şi a vrut să-şi schimbe năravul, sau poate că l-au cuprins remuşcările şi dorinţa de dreptate! Nici pe departe! Dihonia lui asupra şefului de post nu a are nici o legătură cu latura sa spirituală şi morală, ci doar cu partea sa lumească şi trupească. Tot mazdrapalâcul a început din cauza unei purtătoare de fustă şi ie. Una deltaica beladona despre care ai auzit pomenindu-se cât ai stat prin sat pe la noi. De la nevasta lui Polen a pornit totul. O cheamă Mariuşka, dar lumea îi zice Terezuşka. Deci, s-a demonstrat încă o dată lumii că ce poate lega o femeie cu fusta ridicată nu pot desface bărbaţii toţi strânşi laolaltă. Acum, ca să pricepi totul cât mai profund şi corect, urmează a-ţi relata pe scurt o contemporană telenovelă deltaică de primam mână.

Se vede treaba că Mariuşka nu a fost mânată în viaţă doar de mari dorinţe fizice, dorinţe concretizate prin accesarea de mărfuri, ca să nu spun marafeturi, străine, făcându-l astfel pe bietul Poleiandrov să­-şi lase nevasta dintâi, ci şi de idealuri măreţe, căci văzând că sărmanul de bărbat-său, pe cât era de bogat de la brâu în jos, pe atât era de sărac de la brâu în sus, şi că nu-l duce mintea la înavuţire, a hotărât a încerca să-şi schimbe de una singură soarta şi statutul social. Îl ţinti, aşadar, pe Flavian, cel care stătuse cu o muiere cândva, dar care îl părăsise ca să devină marinăreasă, fugind cu un prea-bronzat lotcar străin de ale noastre locuri. Pădurarul reprezenta o partidă numai bună pentru dânsa, mai ales că poseda ceva avere şi că avea o meserie destul de bănoasă şi oarecum respectată. Astfel, în timp ce Fenomen al nostru stătea cuminte acasă, cu boticul pe labe, fără a bănui nimic, duduia lui s-a şi pus cu boticul, şi cu alte cele, pe pădurar. Aşa azi, aşa mâine şi lucrurile păreau să meargă bine, mai ales că Fefeul îi promisese că în primăvara viitoare o va lua de nevastă, cu tot cu plod după dânsa, până atunci având însă grijă a strânge şi a pune deoparte bănuţii care-i reveneau de la manevrele cu Seseul, iar ea urmând a da divorţ de Polen. Numai că feşterul nostru nu a luat în calcul un lucru important, şi anume acela că lui Simion, holtei şi el fiind, i-a căzut cu mult tronc Mariuşka. În multele dintre vizitele „de afaceri” pe care miliţianul le făcea la ore tainice la cantonul silvic, Madama de Pompadur, asta a noastră, şi-a dat seama de pasiunea ce-o născuse ea în inima prim – caşchetarului şi a concluzionat dânsa repede că acela reprezintă o alternativă mult mai bună decât Fedea. Era şi mai tânăr, era şi mai bogat şi avea şi o funcţie mult mai importantă, căci… una e să fii nevasta şefului de post, şi alta a unui simplu pădurar, aşa că a cedat foarte repede în faţa graţiilor omului în uniformă. La Poleiandrov săracul nici nu se mai gândea. El nu fusese decât o ambiţie muierească a ei, la un moment dat, o experienţă, un moft, o curiozitate, dar se săturase de dânsul, căci dragostea trece totuşi şi prin stomac, nu numai pe sub el. Şi anii nu iartă! Va îmbătrâni şi ea, va îmbătrâni şi Polen, şi la ce o să o ajute pe dânsa la bătrâneţe ditamai pieliţoiul fleşcăit al acestuia, iar burta, casa şi ograda să le fie goale? Vorba aceea: „Degeaba ai tu… „mâna” lungă, dacă n-ai şi bani în pungă!”

Pe ascuns, crezând că Flavian n-o să afle nimic, şi dorind a profita de pe urma amândurora niţel, ea a prins a mânca cu două linguri. Şi mai avea şi polonicul de acasă! Dar, cum – necum, pădurarul a aflat. Acum, ce să facă el, şi cum să facă? Pe de o parte, i se aprinseseră de nebun călcâiele după femeia ceea şi nu voia ca să se lase de dânsa iar, pe de altă parte, iubea şi banii care-i ieşeau din învârtelile cu poliţaiul, aşa că nu dorea a se strica nici cu acela, iar dacă ar fi pus-o pe ea ca să aleagă între dânşii doi, era sigur că, fosta cândva pudica şi imaculata Mariuşka, nu l-ar fi ales pe el, fugind de la dânsul, ca de la un ciumat, direct în braţele lui Simion. Poliţetele trebuia, aşadar, ca să dispară cu totul din peisaj dacă dorea ca Ofelia vieţii sale să îi rămână numai lui. Să îl omoare? Se gândise el şi la asta, dar descoperi repede faptul că nu avea nici inimă şi nici putere pentru aşa ceva. Atunci, în mintea lui Fedea a încolţit un plan. Cu multă viclenie, şi făcându-se că nu ştie nimic despre relaţia dintre cei doi, el putea scăpa până la urmă de rivalul său şi totodată putea încă să adune o vreme bani din afacerea cu dânsul. Aşadar, a venit la mine şi mi-a propus să acţionăm din umbră ca să distrugem banda aceea de hoţi care se dezvolta şi se mărea tot mai mult, şi al cărei cap local era Seseul. Cantităţile de peşte ce trebuiau prinse şi livrate creşteau din ce în ce mai mult făcând necesară implicarea a tot mai mulţi oameni.

A apelat la mine ştiind că oricum nu mai am nimic de pierdut şi că îmi pot permite chiar a risca totul, la o adică, dar şi ştiind faptul că mă respectă şi mă ascultă totuşi lumea, în ciuda grelelor mele patimi, iar povestea cu amenda nepotului meu bănuia el că sigur îmi redusese dramatic simpatia pe care poate o aveam pentru domnul meliţean. Ne-am înţeles deci a lucra împreună, eu urmând a căuta oameni de încredere pe care să îi atrag de partea noastră, iar el urmând a încerca să afle toate informaţiile legate de cine erau aceia din spatele comenzilor de peşte, ca să putem opri în totalitate fenomenul acela amplu de braconaj şi să cadă în plasă şi rechinii, nu numai plevuşca. L-am rugat să se ţină o vreme după Vasili, ca să nu îi treacă, care cumva, prin minte nepotului meu să se apuce iar de braconat, dorind a-l păstra curat, la mare distanţă, şi de partea bună a baricadei în războiul care îl pregăteam. A fost o vreme nervos Prins pe Fefeu că se tot ţine de capul lui, dar acum îmi mulţumeşte şi-mi pupă mâinile că i-am purtat de grijă. Când ne-am întâlnit, în ziua aceea când eram la pescuit, cu Fedea pe baltă, când cu pălăria, a fost o simplă întâmplare dar, dacă tot ne-am întâlnit, el mi-a transmis şi atunci un mesaj, şi anume acela că lucrurile erau bune şi sub control, dar voi nu v-aţi dat seama niciunul, căci aveam noi stabilit un mod anume de a comunica atunci când nu eram singuri. Dacă ne întâlneam în public şi eu îl îmbiam cu un rachiu iar el accepta, atunci totul era bine, dar dacă mă refuza, însemna că apăruseră probleme.

          Ziua cea Mare a fost la cinci zile după plecarea ta. Când feşterul îi spusese lui Marin că trebuie să merg după capul de şalău la cherhanaua părăsită, peste o săptămână, la ceasurile patru ale după amiezii, însemna de fapt că în acea zi, şi la acea oră, la fosta cherhana, trebuia să dăm lovitura. Asta fusese o altă înţelegere de-a noastră, aceea că atunci când va afla cea mai bună posibilitate de a acţiona, el trebuia să facă numaidecât cumva şi să îmi transmită mesajul din timp, dar nu personal, iar respectivul mesaj trebuia să conţină ziua, ora şi locul, dar şi cuvintele „vânturi bune” ca să ştiu exact despre ce era vorba.

          Plicul pe care ţi l-am dat ţie şi pe care tu l-ai predat maiorului acela de la jandarmi, care te aştepta în port la Tulcea, conţinea lista tuturor celor implicaţi, atât a celor din satul nostru, cât şi lista cu numele, adresele şi funcţiile celor care făceau comenzile de peşte, nume sustrase cu mare grijă de Flavian dintr-un carnet secret al poliţistului, atunci când acesta dormea, îmbătat fiind de către pădurar.

          

Aşadar, în după – amiaza respectivei zile, Ziua cea Mare, cum i-am spus noi, au tot curs pe Dunăre la vale bărci rapide, de intervenţie, pline cu jandarmi şi mascaţi, astfel că la orele patru a tăbărât asupra cherhanalei părăsite, din toate părţile, o adevărată armată. S-a dovedit faptul că ziua fusese cu adevărat bine aleasă de Fefeu deoarece toţi membrii bandei erau acolo, inclusiv fraţii Capră, încărcând în navete o ditamai movilă de peşte proaspăt pe care îl braconaseră în ultima noapte şi în dimineaţa aceea. Văzând că sunt înconjuraţi, o parte dintre hoţi au încercat să fugă, dar oamenii noştri, cu Polen în frunte, au sărit pe dânşii şi i-au imobilizat, exact la timp ca să îi poată lua apoi mascaţii în primire. În acelaşi timp, alt grup de jandarmi a tăbărât asupra postului de poliţie, pe capul lui Semidov, acolo unde, chipurile cu treabă, ne aflam şi noi: eu, Vasili, Maxim şi Marin. Tot acolo se găsea atunci şi Fedea Flavian. În larma iscată şi în toată agitaţia aceea, Semidov a încercat a fugi, dar Marin şi Maxim au sărit ca rugbiștii pe dânsul, placându-l brutal şi ireversibil, turnându-i totodată şi o ploaie deasă de pumni bine ţintiţi, iar Vasili, găsind în curtea postului de poliţie o lopată, şi văzându-l singur pe Fefeu, s-a repezit urlând de nervi asupra feşterului, aplicându-i lovitura aceea măiastră cu lopata despre care ţi-am pomenit. Noroc că m-am băgat eu repede şi l-am oprit la timp, explicându-i ce rol juca în fapt pădurarul cel care se apucase, fără de voie, a face flotări, căci altfel, surescitat şi nervos cum era, cine ştie ce îi mai făcea aceluia, dezlănţuitul meu nepot! Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, bandiţii părăsind satul sub escortă, plecând cu toții abătuţi înspre spre îndepărtate şi zăbrelite locuri. Tot în acea zi, la Tulcea, Brăila şi Galaţi au fost săltaţi de prin case şi birouri mai mulţi oameni importanți, cu toţii implicaţi în reţeaua aceea de braconieri. Ziua cea Mare a fost cu adevărat MARE. A fost un real succes din toate punctele de vedere.

          O vreme, după aceea, am tot fost chemaţi să dăm declaraţii. Probele găsite la cherhanaua cea veche, declaraţiile oamenilor, pozele şi filmările din telefonul lui Vasili, cele cu fraţii Capră braconând, carnetul secret al Seseului, precum şi alte lucruri găsite şi confiscate de jandarmi şi poliţişti au dus la apariţia pe lume a unui dosar de toată frumuseţea, cu mulţi inculpaţi şi, cu şi mai multe, capete de acuzare. Acum, aşteptăm cu toţii procesul ca să vedem ce pedepse vor primii braconierii. Seseul şi fraţii copitaţii nu au nici cea mai mică şansă de scăpare. Fefeul, pe de altă parte, chiar dacă a fost şi el implicat în tărăşenie, deoarece el a fost un om de bază al acţiunii de distrugere a reţelei, şi pentru că a predat poliţiei toţi banii câştigaţi din braconaj, chiar dacă iniţial a fost şi el arestat, este singurul cercetat în stare de libertate, fiind eliberat după patruzeci şi opt de ore. Ceilalţi opt, care s-au răzvrătit şi ei şi ne-au ajutat, vor mai sta o vreme la răcoare dar, pentru că au trecut din timp de partea legii, riscă doar pedepse mici. Mucea meu văd că a scăpat numai cu o amendă, că şi aşa prinsese drag de ele, nefiind trimis în judecată.

          Însă, cel mai greu dintre toţi a suporta situaţia Mariuşka pentru că, dintr-o dată, ea a rămas fără nici unul dintre cei trei bărbaţi cu care îşi mesteca aşternuturile. Acum stă acasă şi plânge că nu mai are nici bani, nici statut social, nici linguri şi nici polonic.

 Fedea aşteaptă să se termine procesul şi, după ce-o să-şi ispășească pedeapsa, se gândeşte foarte serios ca să o ia la dânsul, dar asta numai dacă va mai avea pe cine lua şi dacă nu va apărea, între timp, vreun alt doritor de-ai oferi alinare şi stare materială sărmanei Terezuşka ! Căci, ştii şi tu cum se zice: „Bărbaţii nu păcătuiesc cu femeile cuminţi”, iar „Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.”

          O-ho-ho, dar văd că s-a făcut baltă în odaie de la câtă transpiraţie a curs de pe fruntea lui Vasili care de-abia de mai suflă, săracul, aşa ca un gâscan din aceia prea îndopaţi, şi şade lat, ca o mâţă leşinată, cu greu mai putând scrie cuvintele pe hârtie, c-a devenit, se pare, prea greu pixul pentru putirințele lui! Noroc că am isprăvit cu povestea! Hai gâl … şi iar gâl!

          Multă stimă şi consideraţiune de la noi, multă sănătate de la bunul Dumnezeu, şi multă ţuică de la cazan!

Cu mare dragoste, te salută ai tăi prieteni:

Calistrat Danilovici, Vasili  Ilii, Marin Sacalin şi Maxim Evidovici

cunoscuţi însă mai bine, în lumea dintre nuferi, după numele lor de scenă:

Moş Canistrat, Prins, Şef Sandra şi Triplu Pix!

Epilog

Aceasta a fost, dragii mei, călătoria pe care v-am propus-o prin împărăţia apelor, a nuferilor şi a trestiilor.

După cum v-am spus, încă de la început, toate întâmplările povestite, precum şi toate personajele cu care v-aţi întâlnit pe parcursul acestor pagini, sunt doar simple rezultate ale ficţiunii, ele neavând nimic de-a face cu realitatea.

Dar totuşi, cele două lumi, atât cea dintre nuferi, imaginată de mine, cât şi lumea reală, cea în care trăim, au o serie de elemente comune: viciile şi tarele morale ale oamenilor, în particular, cât şi ale întregii societăţi, per ansamblu.

Omul este dator să lupte, atât în interiorul sufletului şi al conştiinţei sale, cu propriile lui slăbiciuni, păcate, patimi şi greşeli, cât şi în cadrul societăţii, în mod organizat, cu toţi cei care atentează, într-un fel sau altul, asupra naturii şi asupra bunului mers al vieţii. Desigur, dacă toţi oamenii ar fi capabili a lupta cu succes cu ei înșiși, dacă toţi oamenii ar acţiona mânaţi doar de bune şi nobile intenții, atunci, cu siguranţă, că cea de-a doua luptă, cea socială, nu ar mai exista, iar fiecare zi ar fi aidoma Zilei celei Mari, o zi în care binele ar fi mereu biruitor.

Dar luptele cer mari sacrificii, iar chemarea ispitei, sub orice formă s-ar prezenta ea, este adesea de nerefuzat.

Mereu trebuie să facem în viaţă alegeri, mereu trebuie să luăm hotărâri, dar depinde doar de fiecare dintre noi dacă ne vom alătura lui Moş Calistrat sau vom prefera a-l sluji pe Seseul! În oricare dintre multele aspecte şi nuanţe ale vieţii.

Un bun prilej de meditaţie şi, un şi mai bun, motiv de gândire!

Mulţumesc!

The post LUMEA DINTRE NUFERI (V) – ZIUA CEA MARE appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Soarele orbecăia încă dincolo de orizont atunci când moş Calistrat începu a orbecăi prin odaie. Se trezise primul şi se grăbi a ieşi afară din casă.

Aerul umed era încă plăcut şi cald cu toate că vremea din calendar se cuibărise deja, de multe zile, printre paginile dedicate toamnei. Firea era stăpânită de o linişte absolută, o linişte pe care puteai parcă să o simţi, să o auzi şi efectiv s-o trăieşti. La acel ceas, al prefacerii, pierise din lume şi cea mai mică urmă de zgomot. Părea că însuşi Harpocrate, zeul tăcerii, secretelor și al confidențialității din religia elenistică, cel care, conform lui Plutarh, este şi întruchiparea speranței, coborâse dintre ceilalţi zei, plimbându-se agale prin lumea dintre nuferi. Venise probabil ca să aducă speranţă în inima lui moş Calistrat, speranţa că va reuşi să-şi ducă planul la bun sfârşit, venise probabil ca să aducă speranţă şi în sufletul lui Alexandru, speranţa că şi în acea ultimă zi, atât cât mai avea el de stat în deltă, va avea parte de multe şi frumoase capturi.

O vreme a contat doar tăcerea dar, mai apoi, născut din atavic şi izvorât din neant, zbură spre cerul vânăt, aflat în preschimbare, stridenta cântare matinală a unui cocoş anonim. Era primul glas al zilei ce-atunci se dospea, era jelirea din urmă a-ntunericului ce tocmai pleca.

Uşor, uşor, cromatica zilei absorbi culorile nopţii, astrul diurn pornind iar prin lume, iar apele prinseră a luci fermecat.

Şi peste beţia aceea de lumini schimbătore a umedului, cu o elegantă şi suavă dănţuire, fine fuioare de abur uşor vălțuiau un mistic vals. Era însuşi valsul feeric al naturii ce se trezea din visare.

De peste tot se auzea glas de păsăret şoptit, cântat, strigat, repetat.

Un cocostârc matinal se ridicase, nesimţit de nimeni, din cuibu-i rotat aflat în vârful unui stejar bătrân, uriaş şi stingher, stejar ce-şi trăia veşnicia în marginea satului, şi ateriză pe vârful casei lui moş Calistrat. Un timp a stat liniştit, privind atent spre lumea pe care, de pe prispa casei, o admira şi bătrânul, apoi, fără de veste, îşi dădu capul pe spate şi începu a bate parcă la ciocănele din ciocu-i prelung, slăvind astfel şi el firea prin cântarea sa unică şi atât de deosebită.

Clămpănitul acela repetat îl trezi din somn pe Alexandru, cel care dormise, ca în fiecare dintre nopţile de când venise în deltă, pe laviţa de lângă casă, afară, la aer curat şi cât mai aproape de natură.

El deschise ochii şi, văzându-l pe moş Calistrat stând pe prispă, se grăbi a veni lângă dânsul.

În tăcere, umăr lângă umăr, o vreme au tot privit la lumea în trezire, admirând culorile, ascultând muzica, simţind şi trăind alături de ea schimbarea ce tocmai dintr-însa pornea.

Oştenii pleacă la luptă

– Bună neaţa la tine, măi dragă Marine! spuse moşul atunci când îl văzu ieşind pe bucătar pe uşa casei. Ai făcut poate inventarul prin oale şi ulcele? Cum mai stăm noi cum proviziile din alimentare? Hai, că mi-a venit un dor de mestecău de zile mari, şi nu vreau a mă pune în contre cu deglutiţia taman acuma!

– Dar bună inima şi căutătura, moşule! Anunţ-o pe tanti „Piţi Deglutiţi” asta a lu’ matale că totul e sub controale! Prin ulcele stăm minunat iar prin oale-i zarzavat.

– Ce tot gângureşti acolo, măi bebe Bucă? De unde verze şi scoverze în oale, că aseară puteai să-ţi razi în ele mustețele, cu un brici din acela tocit, la cât de curate, lucitoare şi pline cu aer erau!?

– Ehei, moşule, se vede treaba că matale îţi cam subestimezi oştenii! Oare crezi, cumva, că am putut eu geană cu geană a lipi astă noapte până nu m-am asigurat că avea-vom ce tăbârci pe sub nasuri în dimineaţa asta? Să ştii că nu m-am culcat până nu am pregătit pentru azi, cu îndemânarea mea specifică, foarte recunoscută şi unanim apreciată, câmpul de luptă pentru turcii de la gurile noastre. Avem de toate. Ce doreşti a proba prima dată? O salată din ouă de prepeliţă cu brânză de capră, o ciozvârtă de căprior pe varză ori, poate, o răţuşcă pe portocale, sau un ostropel de porumbel, ori…

– Hooo, măi! Când, fibula lui Hector, ai făcut tu toate acelea, şi din ce ingredienturi?

– Nu le-am făcut! Nici unele dintre ele! Te întrebam doar ce-ai servi aşa, la modul general, ca să văd şi eu cum mai stai matale cu poftele…

– Şi eu, tot la modul general, sau chiar şi la un alt grad milităresc, dacă vrei, te anunţ că eşti un mare…

– Bucătar! Asta ştiu şi singur, şi-ţi mulţumesc pentru apreciere! îi luă repezit vorba din gură Marin, nelăsându-l pe bătrân ca să-l categorisească în vreun fel, aşa după cum tocmai ar fi dorit să o facă. Eu te pot servi, moşule, şi nu numai pe matale, ci şi pe toţi ceilalţi care suntem pe acilea, cu o foarte bună şi delicioasă piftie din peşte, făcută din resturile de la şalăul acela capitular, precum şi cu nişte minunate chifteluţe, tot din acelaşi capitulat şalău, asezonate cu un sosuleţ sângeriu, acrişor şi tocmit cu verdeţuri specific de aromatizante. Ce zici de aieste mâncări, dară?

– Păi, ce mai pot a zice alta decât: „Adă mai fuga!”… că mi-a ajuns stomacul în dreptul dejunului parcă mai abitir decât în alte zile…!

          După ce au mâncat până s-au săturat, şi poate chiar şi ceva în plus, bătrânul i se adresă solemn lui Alexandru:

– Dragul meu, astăzi vei merge numai cu Vasili pe lacustrul câmp de bătaie! El te va duce anume pe locuri unde o să te cam lupţi cu ştiucane.

Întorcând privirea către Prins, moşul îi porunci scurt: „Iezerul verde!”, apoi i se adresă din nou musafirului său:

­– Eu am alte treburi şi trebuşoare de dezvoltat şi de rezolvat azi cu oştenii mei, dar pe câmpuri de bătălie numai şi numai telurice, deocamdată. Se apropie Ziua cea Mare şi trebuie să facem un plan bun de atac şi bătaie. Să ne vedem, aşadar, cu bine şi sub scut, cu toţii, diseară!

– Azi o să fie foarte cald, unchiule! Să-ţi aduc o cămaşă mai subţire, de in, să probezi! făcu observaţia, plin de griji, Prins.

– Mai bine o să probez o ţuică de patruşdoi!  se oţărî indignat bătrânul luând un pahar plin de pe masă, iar apoi, după ce îl goli dintr-o singură duşcă, strigă cu putere: Puşcaş Marin…! Puşcaş Maxim…! Haideţi, că trebuie să plecăm! Ne aşteaptă legiunea indigenă!

Ştiucile ies la atac

Ce anume se petrecuse, oare? Alexandru nu putea înţelege. În prima zi în care ieşiseră pe apă, după venirea sa în deltă, căutase tot ştiucile, ştiuci după care însă umblaseră de nebuni, şi chiar făcuse scurtă la mână, după cum se zice în popor, de la câte lanseuri efectuase şi abia avusese, în toată ziua aceea, o singură trăsătură. Una singură. E drept că fusese o ştiucă de ştiucă, o ştiucă cum nu des ţi-e dat a prinde într-o viaţă de pescar dar, totuşi, nu fusese decât una, iar acum, iată că din cinci aruncări avusese tot atâtea atacuri, reuşind a aduce la barcă patru respectabile doamne Esox. Vremea nu se schimbase prea mult în cele câteva zile şi nici presiunea atmosferică, sau alte condiţii de mediu, nu suferiseră variaţii esenţiale. Buruiana nu căzuse încă, apele nu se răciseră, iar claritatea acestora era exact aşa cum fusese şi în locurile pe unde umblaseră, aproape în van, atuncea, iar, ca şi structură, bălţile se asemănau aproape întru totul. Pădurile rotitoare de stuf, insulele compacte de nuferi şi cei câţiva plauri răzleţi erau elementele lor comune, după cum, la fel de comuni, păreau şi pelicanii care se aţineau a tot-ştiutori mai deoparte, preferând a filosofa doar între dânşii, fără a interacționa în vreun fel cu restul lumii. Mai multe statui marmorate de lebede, câţiva râzători şi zburdalnici pescăruşi, nişte piţigoi de stufuri zăngănitori, o sumă de rătăcitoare şi sălbatice raţe, o herghelie scânteietoare de calul-popii (libelule) precum şi nelipsitele nunţi bâzâitoare de ţânţari nesuferiţi, întregeau lista de similitudini. Oare… ce se întâmplase atunci? Ce se schimbase? După încă o ştiucă durdulie eliberată din tripla nălucii şi trimisă cu deplin succes înapoi spre vieţuire, Alexandru îl chestionă asupra acestei probleme, mai mult decât misterioase pentru dânsul, pe Vasili, cel care stătea întins şi fuma plictisit. Fiind singur, fără unchiul său, nici la sticla de vodcă nu prea avea chef să se îmbie, mai ales că pescarul venetic refuzase până atunci a colabora cu dânsul pe această atât de lunecoasă temă.

Auzind întrebarea, Prins trase un fum profund din ţigara sa, arsă pe jumătate, eliberă apoi fumul în cercuri mari şi rotitoare, luă sticla de vodcă în mână, şi spuse:

– Na, dandanală, măiestrică! Uite c-ai ajuns la mâna mea! Vrei cu adevărat să ştii?

– Dacă nu voiam, nu întrebam…

– Clorect, „amigo, şi eşti ca noi”, după cum spune lecrama aia de la telembizoare. Ţi-oi zice, fratele meu străinez, dar numai dacă participezi activ şi dumitale! zise omul deltei zâmbind șugubăț şi cu subînţeles în timp ce-i întindea sticla de vodcă lui Alexandru. Nu de alta, dar de unul singur… parcă nu prea are farmece, e aşa… cam ca la amor…

          De voie, de nevoie, adică de curiozitate, Alexandru se făcu părtaş la debarasarea de conţinut a sticlei respective, iar Prins, amuzat de situaţie, spuse:

– Ai grijă monşeri, după cum îţi tot zice canistratul meu unghi, despre curioşi se zice că moare cu repeziciune…! Şi cică un franţuzit, nu mai ţin minte ca să îmi amintesc exact care dintre dânşii, că toţi se asemănă unii cu alţii, mai ceva decât chinejii, şi cică toţi vorbeşte franţuzeşte, a zis că oamenii nu e curioşi decât tot atât pe cât este ei de deştepţi, sau ceva de genurile astea, dar… văzând ce sugativă se ascunde în gâtul lu’ matale, cred că mergea să zică şi că oamenii e tot atât de curioşi pe cât e ei de consumatori… Şi asta că să fiu finuţ… şi să nu zic altfel!

– Bine, Vasili, ai câştigat! Tu m-ai obligat să beau, şi tot tu mă faci beţivan. Ai unu la zero! Dar, zi-mi o dată, că dacă mă mai ţii mult de vorbă o să-ţi beau de unul singur toată vodca aia a ta, şi atunci abia îi vedea cu adevărat ce sugativă se ascunde în gâtul meu!

Auzind ameninţarea, Prins se grăbi să răspundă:

– Doamne feri! Piei Satană! Cum să mă laşi orfan de vodcă? Şi tocmai dumitale? Ai milă de mine, prea – umilul tău băutor! Revenind la chestiunea care te doare şi te roade prin interioare, pot să-ţi zic că nu e nici un mister. În deltă, nu toţi peştii  sunt puşi pe căpătuială şi pe haleală cu toţii deodată, şi nu în toate cotloanele e la fel. Trebuie să ştii, în funcţie de perioada din an, de nivelul apelor şi a altor secrete semne, unde anume să îi cauţi, iar moş Calistrat este unul dintre cei care cunosc cel mai bine tainele şi toanele deltei noastre celei de toate zilele. Acum, şi aici, se practică cu deplin succes festinul ştiucăresc numărul unu al lumii dintre nuferi.

– Păi, dacă e aşa… de ce nu am venit de prima dată aici?

­– Moşul e secretos şi circumcispect. Nu pune pe tavă gratuit nimic, nimănui şi la nimeni, niciodată. El te-a testat, a vrut să vadă ce fel de om şi pescar eşti. Cred că l-ai convins pe deplin de ţi-a îngăduit a veni aicea! Adă-ţi aminte că tot el a fost cel care te-a dus şi pe „Bobocul”, la lupta cu bibanii, acolo de unde ai prins şi balaurul acela de şalău, şi tot el ţi-a arătat patria avaţilor de la „Cotul Broaştei”! I-ai intrat în graţii, complet, bătrânului. Eşti primul pescar străin cu care face aşa ceva, şi nu puţini venetici purtători de lansete am tot cărat eu cu dânsul printre apele, stufurile şi nuferii deltei… crede-mă pe cuvânt!

          Alexandru se simţi măgulit dar şi puţin dezorientat. Totuşi nu făcuse nimic deosebit… oare de ce moşul prinsese atâta drag pentru el !?

          Dar nu mai avu timp de gândire căci ştiucile îl atacau nebune, bulucindu-se înspre dânsul din toate părţile şi direcţiile. Era ca un adevărat asediu, un asediu al unei armate numeroase de ştiuci belicoase.

          Şi aşa a continuat toată ziua aceea, indiferent care a fost poziţia soarelui pe bolta cerească.

          Năluca pica în apă, semănând cu mult meşteşug amăgirea, iar ştiucile, jucându-şi magistral rolul lor de peşti răpitori, năvăleau nebune spre dânsa. Dar nici pescarul nu era mai prejos. Atent, dibaci şi foarte priceput el se achita cu brio de toate atribuţiile care-i reveneau, astfel încât chiar şi cei mai cârcotaşi dintre toţi criticii existenţi, sau inventaţi vreodată pe planeta Pământ, nu i-ar fi putut da decât notă maximă pentru toată treaba pe care o depunea atuncea, cu multă pasiune şi cu deplin succes, în balta „Iezerul Verde”.

Era ceva în genul: „Lucius bellum contra hominum”, („Războiul ştiucilor împotriva omului.”) dacă s-o fi putând spune aşa, şi ca să inventăm şi noi o zicală în limba lui Cicerone, după cum îl numea cineva pe ilustrul filosof, politician şi orator roman: Marcu Tullius Cicero.

Consiliul de război

Curtea mare, din spatele „Piedicii”, era goală atunci când căpeteniile, adică moş Calistrat, Maxim şi Marin, ajunseră la cazarmă.

Intrară grăbiţi pe uşa din dos, pe care o descuiase barmanul, fără a fi zăriţi de nimeni.

Ceasul mare, de pe peretele din dreapta uşii barului, se apropia tăcut cu orarul înspre cifra nouă de pe cadranul său atunci când în uşa din dosul clădirii, cea pe care intraseră şi cei trei prieteni mai înainte, se auzi o bătaie scurtă, dar energică, semn că venise cineva. Privind pe fereastra ce dădea înspre curtea din spate, Maxim îi văzu strânşi laolaltă pe cei toţi cei opt indivizi care fuseseră în seara trecută acasă la moş Calistrat şi se grăbi a le deschide.

Oamenii îi salutară, pe rând, pe toţi cei dinăuntru şi apoi se aşezară pe locurile indicate de proprietarul localului, cel care trăsese două mese, una lângă alta, şi pregătise unsprezece scaune în jurul lor.

          După o privire sugestivă pe care bătrânul i-o aruncă încruntat, Maxim se grăbi a aduce mai multe sticle cu băutură, precum şi o tavă plină cu pahare.

          Când termină de umplut paharele din faţa fiecăruia dintre cei prezenţi, barmanul se aşeză tăcut la locul său, iar moş Calistrat spuse:

– Sănătate şi multă putere vouă, dragii mei prieteni! Se apropie momentul în care se va face dreptate, asta e sigur! Am primit semnale clare cu privire la treaba asta, semnale pe care o să vi le prezint şi vouă astăzi, căci de aceea ne-am şi adunat cu toţii aicea! Dar, înainte de a începe, este vremea a vă mai întreba, încă o dată, dacă sunteţi siguri că vreţi să mergeţi până la capăt, sau nu? Mai aveţi timp, chiar acum, ca să vă retrageţi! Cine vrea, poate să plece fără nici o supărare, dar cine rămâne va trebui să nu se dea în lături de la orice şi de la oricâte ar avea de făcut! E limpede ce am zis? Hotărâţi-vă, chiar acum! Cine pleacă, e bun plecat, cine nu, e bine rămas!

          Nimeni nu se clinti, şi nimeni nu părăsi încăperea. Era o dovadă clară a hotărârii pe care oamenii o luaseră.

          Mulţumit de acest lucru, bătrânul Danilovici continuă:

–  Triste vremuri am ajuns, prieteni, exact ca în vorba cântecului:

„…Om cu suflet de tătar,

Ţi-ai dat muma pe-un pahar,

Pe o sticlă de tărie

Şi vreo doi bani de hârtie…”

Am ajuns a trăi printre nişte oameni de lemn, fără emoţii, fără simţăminte, fără iubiri. O adunătură de minuşi care şi-au vândut sufletul şi delta pentru o pungă de arginţi, aidoma Iscarioteanului. Nu mai putem tolera, nu mai putem lucra cu muşamaua! Trebuie să îi oprim în a mai continua cu acţiunile şi activităţile lor, acţiuni şi activităţi care vor aduce doar prognoze improbabile pentru vremurile viitoare ale deltei şi vor crea catastrofe ce vor fi extrem de greu de îndreptat şi de reparat vreodată! Sfântă Filoftică, apără şi ne păzeşte! Dar, să începem! Iată cum văd eu lucrurile!…

          Oamenii vorbeau, sticlele se goleau, ţigările se fumau, iar timpul înainta prin lume, indiferent la tot şi la toate.       

Când soarele prinse dor de ducă, străpungând gălbui, şi în lung, ferestrele „Piedicii”, prin fumul albăstriu ce plutea în straturi suprapuse prin camera mare, răsună din nou glasul moşului, cel care era, fără doar şi poate, căpetenia supremă a tuturor, şi nimeni nu-i contesta în vreun fel această poziţie:

– Asta a fost tot! De zilele viitoare va începe greul, va fi multă muncă, însă acum fiecare dintre noi ştie exact ce şi cum are de făcut, şi ăsta-i un lucru al naibii de bun! Şi tot bun e şi faptul că bandiţii aceia nu au prins nimic de veste şi vom putea tăbărî asupra lor din senin, luându-i cu totul pe nepregătite. Acum, haideţi să mergem la casele noastre, şi vă sfătuiesc să vă odihniţi temeinic pentru zilele ce vin!

Plecarea

Alexandru stătea gânditor, pe locul său de pe puntea vaporului care străbătea greoi apele mari ale Dunării, mergând în susul bătrânului fluviu, privind nostalgic la fotografiile pe care şi le făcuse, cu telefonul mobil, alături de prietenii săi înainte de plecarea din sat. Deja îi era dor de moş Calistrat, de Vasili, de Marin şi de Maxim, cu toate că nu trecuse nici trei ceasuri de când îşi luase la revedere de la aceştia. El plecase, dar ei rămăseseră ca să lupte.

O barcă rapidă, cu motor puternic, îl luase din marginea satului unde trăise atâtea clipe frumoase în ultimele zile, şi îl dusese în mare grabă şi viteză la Sfântul Gheorghe, acolo unde se îmbarcase pe vaporul acela ce făcea zilnic curse regulate spre Tulcea.

          Se simţea încă puţin obosit după acel adevărat război pe care îl purtase în ziua precedentă cu armata cotropitoare de ştiuci de pe „Iezerul Verde”, loc ce se asemănase cu un adevărat câmp de instrucţie al neamului ştiucilor hrăpăreţe.

          Seara trecută se întorsese la casa bătrânului mai mult decât încântat de experienţa avută cu ştiucile cele multe şi rele, şi îi mulţumi nespus gazdei sale că îl trimisese tocmai acolo, pentru a da piept cu acestea.

          Bătrânul, care şedea la masă înfulecând de zor alte minunăţii purtând marca „Marin”, zâmbi larg înspre dânsul şi, după ce înghiţi mâncarea din gură, îi spuse:

– Alexandru, „Cine nu are milă, nu merită respect!”, zice o vorbă… iar tu mi-ai arătat, în zilele de când ne-am cunoscut, că eşti nu doar milos, ci că eşti şi drept şi bun la suflet. Iar, pe deasupra, te mai şi pricepi la undit, deci meriţi tot respectul meu, atât ca om, cât şi ca pescar. Şi să nu uităm faptul că şi tu ai pus umărul din plin, chiar dacă poate nu ţi-ai dat seama, la lupta asta începută de noi, şi care, mâine – poimâine, se va termina, într-un fel sau altul! Meritai să primeşti recunoştinţa mea, şi cum altfel puteam eu ca să te răsplătesc mai bine decât trimiţându-te direct în gura ştiucilor flămânde!? Cu lumina din sufletul tău şi cu talentul tău din fir ai câştigat pe deplin premiul acesta. Mă bucur mult pentru tine!

­– Şi eu mă bucur că te-am întâlnit pe dumneata şi pe voi toţi, de fapt! Inima mea ar fi fost mult mai săracă fără voi, fără poveştile şi cântecele voastre, căci aveţi un fel al vostru anume de a fi, şi un fel aparte de a vorbi şi glumi. Trebuie să recunosc că sunteţi cu toţii nişte adevăraţi inventatori de cuvinte, de expresii şi zicale, şi că sunteţi şi nişte veritabili maeştrii în arta fabulaţiei astfel încât, de multe ori chiar, mi-a fost greu în a deosebi adevărul de ficţiunea ce se ascundea în ale voastre vorbe. Să apreciem, deci, aşa cum se cuvine, prietenia noastră! răspunsese Alexandru întinzând amical paharul cu ţuică înspre oamenii deltei.

          După ce au terminat masa, s-au strâns iar pe prispa casei ca să asculte şacalii, ciovicile şi buhaii de baltă, şi ca să fumeze, aşa cum făcuseră în fiecare seară. Şi, tot ca în celelalte seri, moşul prinse a cânta:

„…La mică înălţime, un pescăruş zbura,

Iar Alexandru mândru se plimba,

Din cheiţa-i aurită el suna,

Pe bătrânul Calistrat îl trezea

Şi astfel din gură-i zicea:

­˗ La tine nu voi sta o veşnicie,

Chiar de mi-e drag în sălbăticie,

Ultima noapte la tine petrec,

Iară mâine o să plec…”

The post LUMEA DINTRE NUFERI (IV) – ULTIMA ZI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Cavalerii mesei de seara

Oamenii casei se aşezaseră pe băncile special pregătite pentru dânşii. Moş Calistrat stătea în capul mesei, în dreapta sa era nepotul său, iar în stânga bătrânului se găsea Alexandru. Marin încă deretica prin bucătărie. Cei trei prieteni de la masă nu vorbeau nimic, stăteau tăcuţi, fumând, aşteptând să vină şi restul lumii.

La un moment dat, se auzi zarvă de glasuri şi, dinspre bahnă, apărură, pe cărarea aceea dosnică ce lega casa lui Danilovici de cârciumă, cărare pe o care folosise mai devreme şi bucătarul atunci când plecase cu ţestul de şalău pentru a-l duce la împăiat, mai mulţi indivizi avându-l în frunte cu Maxim Evidovici, proprietarul şi barmanul „Piedicii”.

Ajunşi în curte, oamenii se apropiară de masa lângă care fumau gazdele.

˗ Seara bună, oameni buni! Bine v-am găsit! spuse, plin de politeţe, conducătorul noilor sosiţi!

˗ Seara bună şi dumneavoastră! Bine aţi venit la noi! răspunse binevoitor amfitrionul Calistrat.

          Marin, care auzise glasurile din curte, se ivi grăbit în cadrul uşii şi întrebă:

˗ Câţi sunteţi, nene Maxime?

˗ Cu mine au mai venit opt, Marine!

˗ Perfect! Spuse bucătarul. Deci, treisprezece farfurii trebuie să aduc!

­˗ Nu uita de pahare! îi strigă moşul. Tot atâtea!

˗ S-a notat! Vine băiatul! zise, aidoma unui veritabil barman, omul din bucătărie.

          Ceilalţi s-au aşezat şi ei, după ce s-au salutat joviali, şi au dat mâna, atât cu bătrânul cât şi cu tovarăşii acestuia, în jurul mesei mari, anume întinse de Şef, cel care veni imediat cu farfuriile, cu tacâmurile şi cu oalele cu mâncare ce împrăştiau arome mai mult decât apetisante, dar şi cu paharele, cu sticlele cu rachiu şi cu carafele pline cu vin, pentru aceia dintre oaspeţi care preferau sucul de struguri în locul sucului de prune adus de Alexandru.

­          O vreme oamenii au tot pocnit din polonice, linguri şi furculiţe, au tot ciocnit din pahare, şi-au tot lins degetele, bărbile şi mustăţile, ocupaţi fiind doar cu activităţile ce ţineau nemijlocit de excitarea papilelor olfactive şi gustative precum şi de mulţumirea stomacurilor proprii. Când desfrâul culinar seral se termină, şi după ce Marin strânse resturile, farfuriile şi sticlele goale, aducând alte sticle pline în locul lor, căci bagajul lui Alexandru fusese unul foarte mare şi bine de tot blindat cu sticle cu ţuică, începură discuţiile.

˗ Dragi consăteni şi prieteni deltaici! spuse grav bătrânul Danilovici, luând primul cuvântul. V-am chemat astăzi aici deoarece a venit vremea ca să facem şi noi un bine DELTEI! Ea mereu ne-a ajutat, mereu ne-a dat de toate cele pentru ca să avem cu ce trăi. Ea ne-a dat şi casă şi masă, şi aer curat şi cântări şi încântări pentru suflet, dar noi, oare, ce i-am dat în schimb? Mai nimic. Acesta e adevărul, fie că ne place, fie că nu ne place! ­Ea ne-a tot dat, iar noi am tot luat şi am răs-luat. Am luat mai mult decât ne trebuia. Am luat, şi încă mai luăm, de parcă nu ne mai săturăm. Într-una fugim ca noi să ne îmbogățim iar pe ea s-o sărăcim. Mereu şi mereu.

˗ Dreptate mare ai, unchiule! strigă solemn Vasili, atunci când moşul tăcu. Dă să te pup, că bine şi înţelept ai grăit! continuă apoi nepotul şi aplecându-se spre bătrân, îi puse mâinile pe umeri, şi îl sărută cu entuziasm pe amândoi obrajii.

­          Cei de faţă începură a da aprobator din cap, arătând astfel faptul că gravitează pe aceeaşi orbită cu moşul, fiind întru totul de acord cu acesta.

˗ Toţi cei care suntem acum, aici la masă, excepţie făcând doar omul străin de lumea noastră dintre nuferi, prietenul Alexandru, dar absolut toţi ceilalţi suntem vinovaţi. Suntem vinovaţi de hoţie, de lăcomie şi de faptul că nu ne-am sfiit în a ne bate joc de DELTA noastră. Niciunul dintre noi nu a luat numai ca să aibă ce mânca, ca să aibă cu ce trăi. Nu! Toţi ne-am pus zălog sufletele diavolului, visând la înavuţire rapidă, furând darurile deltei cu toptanul. Cu toţii! Acum a venit vremea pocăinţei şi a luptei! Cine are curaj ca să strige cu mine, aidoma fiului risipitor: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău!”? spuse bătrânul, ridicându-se în picioare şi privind întrebător spre oamenii de la masă.

          Cu toţii se ridicară surescitaţi în picioare strigând:

˗ Iertare! Am păcătuit!

˗ Noi îi cerem iertare Tatălui nostru din cerui dar şi Mamei noastre, DELTA. Ce ziceţi, veţi lupta alături de mine ca să ne apărăm Mama oropsită?

˗ Vom lupta! răspunseră, la unison, ceilalţi.

˗ Aşa vă vreau, apostolii mei! Iar acum să pecetluim uniunea noastră cu un pahar de tărie! spuse înflăcărat moşul în aplauzele celorlalţi, întinzând paharul înspre aceştia.

­˗ Se vede, aşadar, treaba că nu degeaba a pregătit fratele nostru Marin bucatele astea alese, „viţelul cel îngrăşat” după cum ne zice scriptura, pentru că da, cu adevărat, le merităm din plin! Cu toţii suntem nişte fii risipitori dar care ne-am regăsit drumul cel drept şi ne-am preschimbat în bine. „Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!” mai recită bătrânul din sfintele învăţături, după care se aşeză la locul său, zicând:

˗ De-acum să vorbim cu toţii, dar pe rând! Fiecare să zică ce ştie şi ce poate să facă! Eu o să vă spun ultimul ce planuri am. Să vă aud pe voi întâi! Maxime, începe tu!

˗ Bun găsit, fraţilor! începu barmanul. Iaca ce vă pot zice eu! De câteva luni bune am constatat că anumiţi muşterii de-ai mei au început a da dovadă de mai muţi gologani prin buzunare decât înainte vremuri, plătind toată băutura la timp, făcând cinste şi pe la alţii, nemaitrebuind a-i trece la caietul cu datorii, şi totul cu lei veritabili şi valabili, nu din aceia de la grădinăriile zoologice. Constatând eu lucrul acesta mi-am zis că o aşa de neaşteptată prosperitate financiară nu putea să apară din senin ci doar din ilicite învârteli, căci nu se deschisese nici un combinat, sau vreo uzină, unde omenii să aibă de lucru pentru a încasa un ban cinstit şi nici nu câştigaseră aceia toţi la loto ca să aibă de unde bea cu parale peşin. I-am spus lucrurile astea şi lui moş Calistrat şi amândoi ne-am hotărât că e musai să dăm de capăt acestor oculte lucruri. Aşadar, m-am pus pe urmărit şi pândit. Nu mi-a fost prea greu, căci la băutură e destul de uşor să-i faci pe oameni să vorbească şi să zică şi lucruri despre care, dacă ar avea mintea limpede, nici măcar nu ar pomeni. Am aflat, deci, că s-a înfiinţat o reţea de braconieri care acţionează în comun sub comanda unei persoane importante, cu funcţie mare. Nu am putut afla cine e şeful, dar am reuşit a converti spre bine o parte din cei despre care v-am spus şi care se află acum, aicea, cu mine. Dar… mai bine să ne spună ei, ce şi cum!

          Barmanul se opri din vorbit şi privi în direcţia unuia dintre cei care veniseră cu dânsul, invitându-l prin gesturi ca să ia cuvântul. Omul nu se lăsă rugat de două ori aşa că începu imediat a grăi:

˗ Dragi fraţi şi confraţi! O să vorbesc eu în numele ortacilor care au venit cu mine în seara asta că nu are rost să dea din gură fiecare, pentru că nici unul dintre noi nu ştie mai multe sau mai puţine din câte ştiu şi eu. Voi mă cunoaşteţi cine sunt şi ce-i poate mintea şi trupul lui Poleniadrov Fenoghen, sau Polen – Fenomen, aşa după cum mă ştie mai bine lumea! Eu, se vede treaba, că-s tare slab de înger din cauză că pe lângă faptul că mă las tare uşor şi des sedus de feministele reprezentative ale Evei, împiedicându-mă din drumul meu cel drept şi căzând peste dânsele, sau ele peste mine, dar asta depinde de dorinţe şi conjuncturi, după caz, dar şi de la caz la caz, deci, pe lângă ăst mare blestem al meu, blestem pe care l-am primit încă din născare, atunci când s-au speriat şi moaşele care m-au ajutat a veni pe lume, crezând că mă născusem cu trei picioare, în ultima vreme m-am lăsat păcălit şi atras într-o bandă de hoţi şi de braconieri… dar asta cam tot una e, nu? Ceea ce ştiu eu, şi ştiu şi tovarăşii mei aicea prezenţi şi de faţă, este faptul că noi primim în mod repetat comenzi, mai mari sau mai mici, de peşte şi, dacă ne facem treaba cum trebuie, ne primim toţi banii la timp şi după promisiune. Nu ştim cine e în spatele întregii afaceri deoarece cu noi vorbesc numai doi oameni de legătură, care îi protejează pe adevăraţii capi ai bandei. Noi ne înțelegem cu dânşii care este suma de peşte ce trebuie prinsă, care este intervalul temporat în care trebuie să ne încadrăm, care anume este locul spaţial unde trebuie să livrăm marfa şi care este cantitatea de bani pe care o vom încasa. În rest, nici unul dintre noi nu ştie mai multe. Nu mai am alta a zice decât că bunul Maxim Evidovici, căruia îi mulţumesc nespus, ne-a deschis ochii şi astfel ne-am dat cu toţii seama că am apucat-o pe căi rele şi de aceea vrem numaidecât ca să ne îndreptăm, fiind dispuşi să facem orice pentru a distruge afacerea asta care sărăceşte delta noastră, în mod constant, de peşte. Am dreptate, fraţilor?

          Ceilalţi îl aprobară, dând tăcuţi din cap.

          Terminând discursul, Poleiandrov sorbi din paharul cu ţuică apoi îşi aprinse o ţigară. Moşul tăcu o vreme, după care, întorcând privirea spre cel ce tocmai grăise, spuse:

˗ Nu ştim deci încă cine e în vârful piramidei lui Hoţoman-camon ăsta, dar putem afla dacă ascultăm şi chibzuim la toate cele care se spun acum, şi apoi le punem cap la cap. Spune-mi, aşadar, cam câţi sunteţi în banda asta, că nu cred că numai voi opt?

˗ Nu moşule, nu numai noi. De la noi din sat suntem cincisprezece inşi, iar din celelalte sate ale comunei mai sunt încă zece, deci… cam douăzeci şi cinci, suntem implicaţi, şi toţi suntem numai din comuna noastră. Nu primesc pe nimeni din alte comune, că am vrut să mai aduc nişte băieţi de prin alte părţi dar nu le-au dat voie să intre în gaşcă. Aşa, cică, a ordonat ăl de sus.

˗ Interesant… de-a dreptul interesant! spuse şoptit stăpânul casei. Dar, ia zi-mi, cei care ţin legătura cu voi sunt oare, care şi cumva, cornuţii ăia de fraţi Capră?

­˗ Fix şi sufix! Chiar ei. Ai nimerit bine!

­˗ Nu am nimerit, ci am dedus. E o mare diferenţă! Dar ponturile tot ei vi le dau, adică unde, cum şi când să puneţi plasele şi năvoadele?

˗ Da. Punem numai unde ne zic ei, şi când ne zic ei.

˗ Aha… Şi aţi dat vreo gherlă până acum?

­˗ Absolut deloc şi niciodată. Numai din plin am mers. Nu am avut nicicând rezultate sub cereri şi promisiuni.

˗ Deci ei întâi verifică ce şi cum stă treaba atunci când aud vreun zvon şi abia după aia, şi numai dacă se confirmă, trimit oamenii la lucru, la pont sigur, ca nu cumva să trebuiască a-i plăti pe aceia pentru o muncă făcută fără folos, adică, a nu trebui să le dea nişte bani pe degeaba, fără peşte în schimb, oamenilor acelora. Corect şi total economic raţionamentul lor, n-am ce zice! Dar mai zi-mi un lucru şi gata, măi Fenomen, că pe urmă o să mă mut la altă floare, aşa cum obişnuieşti şi tu a face!

­­˗ Cum obişnuiam a face… că de când cu apriga şi geloasa mea soaţă – cumnată… am cam uitat cum arată floricelele străineze… şi le duc dorul, bădie…! îl corectă abătut Polen. Dar… ce vrei matale a mai şti?

­˗ Numai un lucru, după cum am zis. De fapt două, dar se leagă între ele. De când faci tu parte din bandă?

˗ Am fost printre primii căutaţi, recrutaţi şi încorporaţi de către căprarii cei doi, dacă nu chiar primul… dar nu sunt sigur. Ceilalţi au apărut pe cursul şi parcursul timpului dar, de o lună şi ceva, nu a mai venit nimeni nou, iar de plecat, tot nu a plecat niciunul.

˗ Şi când anume a avut loc chemarea dumitale sub arme?

˗ În primăvara asta, încă nu era gata prohibiţia. Îmi aduc perfect aminte, chiar în seara zilei în care am fost la clubul caşchetarilor, chemat de Seseul, atunci când a fost treaba cu Vasili! Salve, văranu’! spuse Polen, făcând prieteneşte cu mâna înspre Prins, care-i răspunse tăcut, întinzând paharul cu ţuică spre dânsul, înclinând totodată afectuos din cap.

­˗ Bun! Frumoase şi gustoase fructe ne-ai servit, măi Polen! Toate sunt extrem de interesante şi de folositoare pentru lupta asta comună, a noastră. Mulţumim frumos! Acum, că tot te-a pomenit văru-tu dinspre tată, zi-mi şi tu câteva lucruri, nepoate!

˗ Salutare, tuturor! începu fâstâcit Prins cuvântul său. Dar ce să zic, unchiaşule, că ce am tras şi am păţit eu cu Fefeul şi Seseul ştie toată lumea, şi alta… ce să mai zic…?! Că de atunci nu am mai braconat deloc şi că Fefeul se ţine scai de mine? Şi asta o ştie orişicine. Alta…

˗ Zi câţi bani ţi-a dat Fefeul!

˗ Nici un ban, doar ştii prea bine…!

˗ Eu da, dar alţii nu. E bine ca toată lumea să fie bine şi corect informatizată, mai ales că luptăm toţii în aceleaşi tranşeuri, nu? Deci, nu ţi-a plătit nimic… am înţeles, dar cât ar fi trebuit ca să îţi dea pentru peştele pe care îl prinseseşi pentru dânsul?

­˗ Vreo patru mii de lei.

˗ Şi cu cât te-a îmbiat meleţistul şef?

˗ Cu fix patru mii. răspunse derutat Prins. Abia acum văd legătura…! Oare poate să fie…?

˗ Răbdare şi tutun, nepoate! Şi câte un rachiu, din când în când! Toate la timpul lor, căci suntem pe drumeagul cel bun! Mergem la singur, presimt eu asta! Acum, Marine, povesteşte şi tu cum a fost ziua de azi şi întâlnirea pe care ai avut-o cu Fedea Flavian!

˗ Sănătate tuturor, dragi comeseni foşti înfometaţi şi actualmente satisfăcuţi gastronomic! La sfatul şi la îndemnul lui Moş Calistrat am intrat şi eu în breasla asta a făcătorilor de bine şi vreau a lupta cu infamii, cu hoţii şi chiar şi cu ostrogoţii dacă e nevoie, numai ca să scăpăm delta de banda asta de cormorani cu pălării pe cap şi cu cizme în picioare, bandă care o tot fură… fără încetare şi fără oprire. spuse Marin, după care povesti, de-a fir a păr, toate cele petrecute.

          Când termină, ca o concluzie, moşul îl mai întrebă câteva lucruri;

˗ Deci Fefeul pretinde că nu ieşise din casă şi că nu l-a vizitat nimeni înaintea ta azi?

˗ Exact.

­˗ Mai zici că nimeni străin de bătătura pădurarului nu ar putea să se apropie de cantonul silvic din cauza animalelor sale?

˗ Şi mai exact.

˗ Dar fraţii ăia păguboşi au intrat fără probleme?

­˗ Corect.

˗ Şi mai zici că Fefeul a mers să-şi bea ceaiul de la ora cinci în biroul lui Sese?

­˗ Eu… nu am zis aşa ceva. Am spus doar că i-am văzut bicicleta în faţa miliţiei…

˗ Tot aia e! E ca şi cum ai fi spus-o… în fine, mulţumesc pentru zeul expo!

˗ Ce zeu, ce expo, unchiule? Iar băuşi? Ia seama, că te faci de râs în faţa oamenilor!

˗ De râs te faci tu, măi necoptule, că nu te pricepezi la cuvinte jucăuşe! Ziceam că-i mulţumesc lui Marin pentru expozeu, dar tu eşti, bag de seamă, cam greu de capul de pe umeri, aşa cum e şi văru-tu Polen, numai că el e greu de cela cap! Zi mai bine, tu ai făcut azi ce te-am rugat! Adică, poze?

˗ Artistice, multe şi colorate, unchiule. Şi oarece filmări. Le am pe toate în telefon.

­˗ Bun şi asta! Acum, să vă zic şi eu ce am văzut şi făcut ieri şi azi!

          Bătrânul povesti în amănunt despre aventura nocturnă de la „Piedica”, din seara trecută, şi despre aventura diurnă, din după amiaza aceea, de la „Cotul Broaştei” şi desigur, şi despre cei doi fraţi şi activităţile ilicite cu care aceştia se îndeletniciseră pe Iedul. Apoi, ca încheiere, el spuse:

˗ Cam asta e tot pe seara asta, dragilor! Am vorbit destul! Zilele care vin va trebui să şi acţionăm puţin. O să ne vedem cu toţii mâine la ora nouă de dimineaţă şi fiecare va primi instrucţiuni clare cu ce are de făcut, ca să pregătim temeinic terenul pentru Ziua cea Mare! Locul de adunare e la Maxim, la stabiliment, că n-o să le deschidă uşa şi altora? Şi-o să ne dea şi ceva de băut din partea lui, că azi voi mi-aţi secat tot izvorul de ţuică cu seceta voastră! Aşa-i Maxime?

˗ Aşa voi face, moşule! Exact cum ai zis! Nu o să primesc pe nimeni altul înăuntru! dădu asigurările de rigoare barmanul.

˗ Dar cu beutura?

˗ Şi cu beutura va fi bine!

          Toată lumea a fost de acord şi, după ce mai serviră câte un pahar cu rachiu aşa ca de despărţire, conjuraţii plecară toţi, cu excepţia lui Maxim, tot pe cărarea aceea dosnică pe care veniseră.

Bătrânul îi privi de la locul său până ce oamenii se preschimbară în noapte, apoi îşi aprinse o ţigară, şi făcându-le semn lui Marin şi Maxim să vină lângă dânsul, se sfătui o vreme, cu voce joasă şi în mare secret, cu aceştia.

Poveste de noapte (3)

După ce terminară de pus ţara la cale, bătrânul Danilovici zise cu voce tare:

˗ Ia zi, Marine, mai ai ceva de-ale gurii rămas prin bucătărie, ori s-au terminat toate bucatele?

˗ Mai am, moşule, că am făcut un desert numai pentru noi. Am o tavă plină cu pşovnik.

˗ Ad-o mai repede, meştere, că de la atâtea vorbe şi mistere iar mi s-au aprins maţele de foame! mai spuse moşul ridicându-se în picioare ca să se dezmorţească.

          Marin aduse grăbit tava acoperită cu un şervet în care se găsea minunata budincă cu orez preparată de dânsul. Puse apoi câte o porţie, mai mult decât generoasă, tuturor celor rămaşi, şi se apucară de mâncat.

          Isprăvind budinca, găsiră că era nimerit ca să isprăvească şi ce se mai găsea rămas prin sticlele aflate pe masă, apoi, aşa cum făcuseră şi în serile trecute, se aşezară pe prispa mare a casei şi-şi aprinseră ţigările.

          O vreme s-au auzit răsunând doar aceleaşi cuvântări ca în fiecare noapte. Cucuvele, şacali, buhai de baltă. Plânsetele, urletele şi cântările acestora deveniseră parcă un laitmotiv nocturn astfel încât, ascultându-le, Alexandru spuse:

˗ Aşa de tare m-am obişnuit cu glasurile nopţilor de pe aici că sunt sigur că o să-mi lipsească acasă. Şi voi o să-mi lipsiţi! Cu toţii!

­˗ Şi tu o să ne lipseşti nouă, Alexandru! Mai ales că şi datorită ţie şi a priceperii tale pescăreşti am reuşit a grăbi puţin lucrurile şi a le pune, cât de cât, la punct. Dar… ce şi cum va fi mâine sau poimâine… vom trăi şi vom vedea, dacă n-om muri cumva! apoi îngână ritmat şi melancolic:

„Cântă, cucule, neîncetat,

Că nu mai ai mult de cântat,

Cântă din Ziua cea Mare

Până-n vara arzătoare”

Şi vor cânta toţi cucii şi va vui toată lumea dacă o să se împlinească ce am eu în gând! Doamne-ajută! încheie moşul făcându-şi evlavios cruce!

          Din nou au tăcut cu toţii o vreme şi tot moş Calistrat a fost cel care a vorbit primul:

          „Aşa după cum v-am povestit astă noapte, m-am trezit văduv la nici patruzeci de ani împliniţi, singur rămas pe lume pentru a avea grijă de Igor, cel ce abia se putea mândri cu unsprezece trandafiri împletiţi în cununa vieţii sale.

          Vremurile erau grele, viaţa toată era grea atuncea. Ca să am cu ce trăi şi cu ce îl creşte pe băiat a trebuit să mă mut din sat şi să merg ca să lucrez tocmai la Constanţa, în port, la cărat marfa care se încărca în vapoare, sau se descărca din acestea. Mai mulţi oameni de pe la noi făceau deja treaba asta, aşa că m-am înscris şi eu într-o echipă şi am plecat. Pe Igor l-am lăsat în grija lu’ soră-mea Sevasta, care încă nu era măritată pe atuncea. Ziua lucram, iar serile mi le petreceam în băncile unei şcoli care turna învăţătură în oamenii mai copţi ca vârstă dar mai cruzi la minte şi fără prea multe cunoştinţe, cum eram şi eu atuncea, un fel de cursuri serale, ca să le zic aşa. Aproape trei ani de zile au durat cursurile acelea unde am învățat multe şi înţelepte lucruri. Noroc de ele, că altfel aveam să mor tot aşa de prost cum sunt! Câştigam bani, nimic de spus, dar cu greu găseam cum să îi trimit acasă, iar eu numai de trei ori am reuşit, în tot timpul cât am stat la Constanţa, ca să trag câte o fugă scurtă pentru a-mi vedea copilul şi sora.

Şi iată că anii au trecut şi Igor a crescut iar eu mai mult departe de dânsul am stat. Când a călcat în al paisprezecelea an din viaţă, terminând şcoala din sat, Igor a voit a merge la şcoli mai departe. M-am interesat la Tulcea şi l-am înscris pentru a da examen acolo, la o şcoală de băieţi. Între timp şi eu îmi găsisem la Tulcea un nou loc de muncă. Venise vremea ca să-l iau pe Igor cu mine, mai ales că Sevasta îmi tot reproşa că nu se poate mărita din cauza lui, zicându-mi că nimeni nu voia să o ia de nevastă cu tot cu băietanul acela după dânsa, băietan care trebuia îngrijit, hrănit, spălat şi educat.

          În vara aceea am primit primele zile de concediu de când începusem a lucra printre străini. Aveam şi motiv de sărbătoare. Igor reuşise la examene iar Sevasta, bucuroasă că va scapă de piatra de moară pe care o legasem de dânsa, s-a şi grăbit a se strecura în patul lui Vladimir Ilii, tatăl lui Vasili, punându-l la muncă. Omul şi-a făcut treaba cu meşteşug şi apoi a trebuit ca să o ia şi de nevastă, căci deja începuse a se vedea rezultatul muncii sale concretizat în rotunjirea pântecului soru-mii, şi nu voia ca să se facă dumnealui de râs prin lume. A fost un om de treabă Vladimir ăsta, chiar dacă mai avea şi el defectele lui, ca noi toţi, de alt fel. Păcat că a murit şi el de tânăr, înjunghiat de un derbedeu la o beţie, în locul unde e „Piedica” acum şi unde pe atunci era bufetul. Dumnezeu să-l ierte!

          După nuntă Sevastei am mai stat încă două săptămâni acasă. Am încercat a recupera cumva timpul pierdut departe de Igor. Toată ziua eram împreună, de dimineaţa şi până seara şi de seara până dimineaţa. L-am învăţat a trage cu puşca, a întinde plasele, a se orienta fără busolă noaptea cu barca pe canale, precum şi alte multe lucruri l-am învăţat. Ne plimbam prin toate părţile şi-i arătam cât de minunată e delta noastră şi o ascultam uneori tăcuţi cât de frumos ne cântă ea. Acele două săptămâni în care am văzut împreună soarele răsărind şi apunând roşu în ape, în care am admirat luna ce se scălda în apele nopţii, în care ne-am amuzat, râzând copios, de vântul ce uneori ne scutura barca, au fost cele mai fericite clipe din toată viaţa mea. Dar au trecut şi săptămânile acelea două. Eu am plecat iar la lucru urmând a veni în toamnă ca să-l iau pe Igor cu mine, la şcoală.

          În septembrie, în seara dinaintea plecării la şcoală, Igor a voit să dormim pe baltă, în legănarea bărcii. Avea emoţii mari, mai ales că niciodată nu plecase undeva atât de departe de sat până atuncea. Urma să vadă locuri noi, urma să întâlnească oameni noi, urma să facă lucruri noi. Toate lucrurile astea apăsau greu asupra inimii lui şi îl nelinişteau. Îmi aminteam atunci de mine când plecasem pe front. Eram tot necopt şi neştiutor, aşa ca dânsul. Multe am mai discutat şi multe m-a mai întrebat în noaptea aceea. La unele am ştiut a-i da răspuns, la altele nu… Dar să revin la întâmplările de atunci!

          După o noapte petrecută în barcă, noapte în care am admirat lumea cu toată măreţia sa dar şi cu toate minunăţiile ei, a trebuit să luăm valizele în mâini şi să pornim la drum.

          Am plecat pe la prânz, cu o şalupă uşoară şi sprintenă, pe apele calme ale canalului mare şi larg. Până seara trebuia să ajungem la Tulcea dar, după vreo două ore de la plecare, s-a pornit, ca din senin, un vânt blestemat ce a prins a ridica Dunărea în valuri aprige şi mari care au început a clătina ambarcaţiunea noastră ca pe o coajă de nucă. Căpitanul a făcut unele manevre şi ne-am apropiat de unul din malurile mai ferite de vânt şi pe unde puteam înainta mai în voie. Dar valurile aveau să ne urmărească şi acolo, iar unul dintre ele, cel mai mare de până atunci, ne-a pocnit fără veste şi cu atâta putere încât a trântit şalupa direct în trunchiul gros al unul stejar străvechi care era aplecat mult peste ape. Impactul loviturii a fost crunt, iar toţi cei de la bord ne-am pierdut echilibrul. O creangă groasă şi grea, ruptă din stejar, a căzut peste Igor, lovindu-l în cap şi ameţindu-l. Doar de atât a avut nevoie Dunărea ca să mi-l fure! Ameţit şi dezechilibrat Igor a mai apucat doar a căta spre mine cu ochii săi mari, din care se citea doar o groază de nedescris, în timp ce era aruncat peste bord, şi tras în apele clocotinde ale fluviului. Ne-am aruncat numaidecât mai mulţi bărbaţi ca să-l căutăm, dar nu am reuşit a da de dânsul şi abia am scăpat şi noi cu viaţă. Poate ar fi trebuit ca să am mai mare grijă de dânsul, să-l ţin mai aproape de mine! Cine ştie?! Stau şi acum ore întregi şi mă gândesc, şi mă învinovăţesc, dar totul nu-i alta decât deşertăciune. Evenimentele s-au petrecut aşa cum s-au petrecut, iar lucrurile nu le mai poate nimeni schimba, din păcate! De atunci nu am mai putut fi cel care fusesem. Viaţa mea rămăsese fără vreun un scop anume. Nemaiavând nimic de demonstrat la lume, şi nedorind a mai primi ceva de la dânsa, am ajuns să o dispreţuiesc şi să-mi bat joc de ea şi de mine. Am început tot mai mult a bea, m-am înecat chiar în băutură, dar tot în zadar. Vina resimţită şi pierderea suferită sunt tot acolo. Cu greu reuşesc ca să trăiesc cu ele. De la atâtea pahare băute şi sticle probate, m-am pomenit bolnav de boala rachiului. De atunci nu am mai scăpat de ea, dar nici nu am încercat. Visam, şi încă visez, că o să beau atât de mult încât o să mor şi eu, dar degeaba. Iată-mă ajuns, cu tot cu sufletul meu pustiu, până la etatea asta! Mâine, poimâine o sa bat suta, dar la ce-mi ajută mie lucrul ăsta?! Ştiu că nu multă lume mi-ar da anii pe care i-am zis, căci încă mă pot mişca bine, pot judeca limpede şi încă pot birui fără nici o problemă sticle întregi de băutură. Degeaba sunt atât de bătrân şi încă sănătos la trup, dacă sufletul meu a murit cu mult timp în urmă!

Ţin minte că, la un moment dat, în ultima noapte petrecută cu băiatul meu, acolo pe baltă, întinşi pe fundul bărcii şi privind imensitatea şi măreţia cerului înstelat, Igor m-a întrebat:. „˗ Ce contează cu adevărat în viaţă, tată?”. Nu am putut să-i ofer un răspuns mulţumitor. Nici acum nu aş putea să o fac, acum când pot să zic că am cam văzut toate câte se pot vedea şi că am trăit cam toate câte se pot trăi de un om pe acest pământ, şi poate chiar şi ceva în plus. Atât de multe lucruri s-ar putea spune… dar totuşi atât de puţine! Ce contează, deci, cu adevărat în viaţă? Lungimea ei? Din punctul meu de vedere cred că degeaba trăieşti mult dacă viaţa ta nu are valoare! Dar sunt sigur că Igor nu ar fi de acord cu mine. Şi nici fraţii sau părinţii mei şi, desigur, nici Annuşka.

„…Cer înalt şi cer cu stele,

Dă-mi aripi să zbor cu ele!

Să găsesc ce mi-ai furat,

Pruncul meu nevinovat.

Să găsesc ce mi-ai răpit,

Pe băiatul meu iubit.

Ca să-l plâng şi să-l jelesc,

Căci degeaba mai trăiesc!

Cer înalt şi cer cu stele,

Ascultă rugile mele!

Vreau s-ajung la Annuşka,

La tatăl şi muma mea,

Şi la fraţi şi la surori!

Poţi chiar să mă şi omori,

Dacă doar numai aşa

Mai pot eu de dânşii-a da!…”

Vocea bătrânului se frânse brusc şi se transformă în suspine iar suspinele se transformară în hohote de plâns. Lacrimi mari şi amare scăldau obrajii aceia ofiliţi, iar moşul le lăsa să curgă în voie.

 Prietenii săi îl priveau tăcuţi, mişcaţi şi marcaţi peste măsură de vorbele şi de cântarea omului acela bătrân şi atât de încercat de greutăţile şi nedreptățile vieţii.

The post LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Cavalerii mesei de seara appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

După ce barca plecă, ducând pe cei trei tovarăşi spre destinaţia prestabilită, meşterul bucătar, Marin, se apucă de curăţat capul şalăului. Cu mare meticulozitate el îndepărtă toate pieliţele, cartilagiile şi bucăţile de carne, făcându-l să fie numai bun pentru fi împăiat. Apoi îl înveli într-un prosop de bucătărie, îl puse într-o sacoşă şi ieşi grăbit pe poarta casei din marginea bahnei, pornind spre cantonul silvic, canton care se afla tocmai în partea cealaltă de sat, chiar în marginea marii păduri de stejari care de acolo străjuia, de secole bune, localitatea aceea dunăreană.

Deoarece venise pe o cărare printre stufuri, pe scurtătură, Marin ajunse fix în spatele „Piedicii”, într-o curte mare în care doi copii se alergau, aruncând cu nisip unul în altul. Ieşit din stufăriş, bucătarul mări pasul şi intră grăbit în cârciumă. Sala era goală, nici un muşteriu nu era înăuntru la acea oră. Nimerise cum mai bine.

– Salve, Marine! îl întâmpină barmanul.

– Bună, nene Maxime!

– Cum e treaba? A început?

– Iap. Dă-mi una mică, şi ţi-oi povesti!

          Marin stătu o vreme în cârciumă sorbind şăgalnic din paharul cu tărie, fumând şi discutând secretos cu barmanul. La plecare zise:

– Rămâne cum am stabilit! Diseară, la bătrân acasă! La ora fixată! Vezi cum faci, să ajungi!

– Stai fără grijă! O să aibă cine să-mi ţină locul, aranjez eu cumva! Vin negreşit!

– Sănătate, dară! mai spuse Marin şi ieşi vioi din încăpere.

          Dacă până să ajungă la cârciumă Şef venise pe acea cărare dosnică, printre stufuri, acum, ieşit în uliţa mare şi lată, el dădu din plin piept cu vântul acela care se zbârcise peste lume, ridicând nisipul şi purtându-l de colo-colo, de parcă ar fi viscolit zăpada. Înainta cu greu, având vântul chiar din faţă, şi trebuind destul de des ca să-şi apere, cu palmele, organele faciale de nisipurile prin aer mişcătoare. Îşi trase pălăria de paie peste ochi, îşi ridică gulerul vindiacului pentru a-şi proteja gâtul şi gura, înaintând anevoie pe uliţa care semăna, în acele momente, cu o mică Sahară bântuită de o furtună de nisip.

Cu greu, şi cu multe opriri şi ocolişuri prin locuri mai ferite, după aproape jumătate de ceas, Marin ajunse în marginea satului. Acolo, pădurea cea mare de stejari stătea ca un zid protector apărând cantonul silvic de nevrozele lui Eol. Aerul era cald, curat şi perfect respirabil. Părea că nimerise într-o altă lume.

          Cantonul stătea ca pitit sub coroana impresionantă a unui stejar secular, încadrat de două anexe gospodăreşti ce semănau a fi două şoproane joase, făcute din lemn. De unul dintre pereţii şopronului din stânga stătea sprijinită o bicicletă străveche iar mai multe vâsle şi ghiondere erau așezate ordonat sub acoperișul celeilalte anexe. Un câine lăţos şi indiferent şedea cu limba scoasă, întins pe pământul din faţa cuştii sale din lemn, părând a comunica, prin intermediul unui lanţ greu, cu o bară din fier aflată în imediata sa apropiere şi care era temeinic înfiptă în pământ, iar un pisoi nebun se juca cu aţele care atârnau din năvoadele întinse pe garduri. Câteva găini se scăldau plictisite în nisipul din fundul curţii şi un pintenat şi ţanţoş cocoş le supraveghea îndeaproape. Mai erau în curte şi patru capre lăţoase, însoţite de un ţap presupus a suferi cu nervii, părând a fi agitat şi foarte uşor irascibil iar, chiar din mijlocul ogrăzii, privea tâmp lumea un măgar plictisit.

          Marin deschise voiniceşte poarta de la curtea aceea mare şi largă, pornind înspre casă. Dar primii paşi făcuţi prin bătătura cantonului silvic aveau să fie şi ultimii în direcţia dorită căci, imediat ce i-a dibuit prezenţa, măgarul a emis un foarte sonor şi prelung „I-haaa!” iar ţapul nevrotic a pornit în viteză, cu capul în pământ, pregătit de atac, asupra intrusului. Între timp, pe spatele ţapului se aburcase dintr-un salt motârlanul acela nebun care acum şedea ţeapăn şi fudul în mijlocul său personal de transport cu patru picioare şi dotat cu lână lungă şi deasă. Ţapul îl abordă pe străin din partea dreaptă, iar din stânga apăru, oţărât şi lătrând cu foc, reprezentantul neamului Canis Familiaris, cel care abandonase indiferenţa, preschimbând-o cu uniforma impecabilă a vajnicului gardian de curţi, bătături şi ogrăzi. Se vede treaba că faza cu lanţul era pusă doar pentru a induce străinii în eroare, cerberul acela beneficiind de libertatea deplină pe care i-o putea permite largul areal împrejmuit cu gard de sârmă. Nici ţanţoşul cocoş nu se lăsă mai prejos şi dori să ia şi el parte la misiunea aceea comună, a personajelor din atlasul zoologic, de apărare a proprietăţii silvicultorului lor stăpân, astfel că, împreună cu asinul, ei placară calea musafirului nepoftit chiar din mijlocul cărării ce ducea dinspre poartă spre casă.

          Marin se oprise dezorientat în loc, iar apoi se dădu precaut, pas cu pas, în spate, până ce se lipi de gard, acolo unde rămase ca înlemnit.

          Imaginea vie născută în curtea cantonului silvic devenise una deosebit de interesantă. Aşadar, în centrul atenţiei îl avem pe nimeni altul decât pe meşterul bucătar Şef, făcând pe mortul viu, în picioare stând şi cu spatele lipit de sârma gardului, mai alb la faţă fiind decât vopseaua ce acoperea stâlpii din ţeavă rotundă de fier ai împrejmuirii, atacat fiind din trei părţi de menajeria băştinaşă a conacului forestier. Astfel, în stânga omului speriat se dădea de ceasul morţii un lătrău dupos ce părea lipsit, în acele momente, de orice urmă de raţiune sau de discernământ, hămăind, urlând şi scheunând în acelaşi timp, scoţând nişte sunete atât de bizare şi de înfiorătoare încât ziceai că sunt izvorâte direct din gâtlejul hadesului, cu ochii roşii de furie şi cu bale lungi curgându-i abundent din botul său păros. În partea din dreapta cetăţeanului înfricoşat, bătând tensionat pământul cu piciorul drept din faţă şi pufnind de indignare, behăind uneori strident şi total dezacordat, ca un ţignal stricat de tren, şi îmbiindu-l pe bietul bucătar cu vârfurile coarnelor sale lungi, răsucite şi extrem de ascuţite, în timp ce-şi scutura îndrăcit marea sa barbă albă de sub botul de un negru mai mult decât diavolesc, îl regăsim pe domnul soţ al nevinovatelor capre domestice ale respectivei bătături, adică pe domnul ţap, ţap de al cărui spate se ataşase, încâlcindu-se prin lâna-i mare şi deasă, zăludul cotârlan mai sus pomenit şi care se apucase a mârâi, a pufni şi a stuchi cu mare şi total neînţeleasă înverşunare înspre violatorul intimităţii şi tihnei rurale care stăpânise, până nu demult, toată curtea feşterească. Chiar în faţa vinovatului de prăpădul creat, cocoşul zburlit executa satanice salturi, scuturând din aripi şi slobozind trâmbiţe de cântări răguşite şi false către cer. Alături de el, părând a fi cel mai calm personaj din peisaj, şedea măgarul, molfăind alene un pai lung şi zbierând total anapoda, din când în când. Toată agitaţia aceea avusese asupra sa un efect neaşteptat. El nu era nici tracasat, nici nervos sau furios, ci doar foarte euforic, şi de aceea îl privea superior pe omul speriat, ştiind clar că acesta nu poate rivaliza cu dânsul în ceea ce priveşte instrumentul responsabil de apariţia urmaşilor pe lume, instrument pe care respectivul frate mai mic al calului îl etala atunci din plin şi în văzul tuturor, fără nici o jenă, fudul peste măsură fiind de marile sale calităţi şi dotări anatomice.

          Părea că în curtea cantonului silvic se turna, în acele momente, un nou episod din „Muzicanţii din Bremen”, atât de sonoră şi de animată era scena respectivă, scenă la care participau, aproape unanim, toate casnicele vietăţi ale pădurarului.

          Acesta, pădurarul, apăru şi el după un timp, venind grăbit de undeva din spatele casei, atras de zarva nemaipomenită care se iscase în ograda cantonului său.

          Fefeul execută rapid şi dibaci un şir de fluierături, răcnete şi pocnituri din biciul scurt pe care îl avea în mâna sa dreaptă şi toată gălăgia aceea zoologică încetă ca prin minune, necuvântătoarele părăsindu-şi liniile de atac şi plecând, cu cozile, şi cu toate celelalte organe din dotare, între picioare, spre alte activităţi mai paşnice, aşa după cum bine le şade unor animale domestice totuşi prin definiţie, ignorându-l absolut de tot pe Şef, de parcă acesta nici nu se mai afla acolo.

– Adună-te încoace, Marine! îi strigă Fefeul bucătarului care privea ca prostit la toate câte se petreceau în bătătură, stând încă pironit în locul unde îl încolţiseră animalele, neavând curaj ca să se mişte cumva de acolo. 

          Cu greu, şi parcă în reluare, Marin parcurse distanţa de la gard şi până la clădirea cantonului silvic, acolo unde îl aştepta, aşezat pe banca din faţa casei, feşterul Fedea.

– Era să o păţeşti, nu?! Cu animalele astea de nădejde ale mele niciodată nu pot să mă calce hoţii.

          Încă palid la faţă, bucătarul reuşi să şoptească:

– Un strop de apă, nene Flaviane, ai?

– Apă? Cum naiba să-ţi dau eu ţie apă, că doar nu-i vrea să te otrăvesc cu mâna mea? Eu am numa’ apă de cazan, din aceia tare, aşa cum ştiu că-ţi place. Stai doar o minută! spuse, plin de amabilitate, pădurarul şi dispăru rapid pe uşă, în casă. Se întoarse aproape imediat, având la purtător o carafă din sticlă, plină ochi cu rachiu, şi două ulcicuţe mici, ca nişte ceşti de cafea.

          După ce îi turnă o căniţă musafirului, căniţă pe care Marin o bău pe nerăsuflate, făcând semn din cap cum că mai voieşte una, gazda se aşeză iar pe laiţă şi aşteptă ca nou venitul să se calmeze. Când văzu că acesta se mai întremează în obraji şi că răsuflă ceva mai liniştit, îl întrebă:

– Da’ ce vânt te aduce la mine, meştere?

– Nu mă aduce nici un vânt, bre nene, bre! Din contră, vântul a vrut să mă oprească ca să viu la matale, că era să nu ajung, aşa o vântoasă suflă pe uliţa mare…

– Ştiu! Mi-am dat seama de asta cu toate că azi nu am fost plecat de acasă şi nici nu a trecut nimeni pe la mine înaintea ta. Ştiu că bate tare vântul, că prea vuieşte pădurea. Dar ce să-i faci dacă nu toţi e pădurari, aşa ca mine? Codrul mă fereşte de vânt, domesticitele acelea mă feresc de hoţi. Natura toată lucrează în favoarea mea. Avantajul meseriei! Dar, tot nu mi-ai zis de ce-ai venit!

– A… da! M-a rugat moş Calistrat. Vrea să ştie dacă ai timp ca să-i împăiezi ceva. De pricepere a zis să nu te întreb, că ştie că ai, numai de timp.

– Al naibii Canistrat ăsta! Cum mă ia el pe mine, aşa prin învăluire… Auzi la dânsul… că ştie el că sunt priceput… Ia… nu zău!? Da de unde ştie el, aşa de bine? Hm! Ia spune-mi tu, Marine, de unde ştie el? se aprinse, dintr-o dată, Fefeul.

          Văzând ce întorsătură iau lucrurile, Marin interveni grăbit:

– Mi-a mai zis să te întreb şi de bani, uitasem!

– De bani zici? Frumos! Adică… ce crede el, că îmi poate cumpăra mie talentul şi priceperea, cumva?

– Na… dacă te simţi jicnit, nea Flaviane, eu oi pleca! Mulţumesc pentru rachiu şi sperietură! Zdravene au fost amândouă, n-am ce zice…!

– Ho, măi! Da’ unde mama lu’ Tanda şi-a lu’ Manda te porneşti? Ce… nu mai are voie omul să zică ce gândeşte, că te şi mânii?

– Păi… mata te-ai supărat, nu eu, mai ales când ţi-am pomenit de bani… îi fi având şi dumneata anumite principii…

– Am, să ştii că am principii, şi ţin mult la ele, dar de data asta, şi numai pentru moş Calistrat, că-i om bătrân şi nu-i tare rău la inimă, o să mi le încalc. Dar numai contracost. Ce ar vrea, dară, să împăieze moşul, canistra cumva?

          Deschizând sacoșa, Marin scoase capul de şalău, care era învelit în prosop, şi îl puse pe laiţă.

          Desfăcând prosopul şi dând ochii cu peste ditamai capul acela de peşte care stătea pe bancă, parcă rânjind înspre dânsul, pădurarul fluieră mirat:

– Aha… Deci ăsta e…!

– Ce să fie, nene?

– Şalăul oprit… dintre aceia prinşi ieri de… neterflocea acela de la oraşe… pe Iedu’.

– Da’, ia stai niţel, de unde ştii matale ce şalăi a prins sau nu, cine a prins, câţi a prins şi unde i-a prins? Că parcă spuneai că nu ai ieşit din casă azi şi că n-a mai fost nimeni pe la dumitale, înaintea mea? Şi nici semnalmente la telefon nu se există pe aicea din cauza codrului.

          Dându-şi seama că era în încurcătură, feşterul duse grăbit ceaşca cu rachiu la gură, încercând astfel a trage de timp pentru a născoci un răspuns. Dar norocul era de partea lui. Atenţi fiind la capul de şalău, cei doi nu văzură că în curte intraseră alţi doi indivizi care se apropiaseră între timp de dânşii. Erau lunganul şi bărbosul care fuseseră seara trecută la cârciumă şi care nu luaseră parte la serbarea organizată în cinstea lui Alexandru.

          Veniseră exact la timp, deoarece pădurarul îi salută pe noii veniţi, nesimţindu-se astfel dator ca să-i mai răspundă lui Marin.

– Salutare, mă fraţilor! Aţi fost, sau de-acum vă duceţi?

– Acum mergem. spuse flegmatic bărbosul.

– Voiam să vorbim oarece, da’… dacă ai monsafiri… om trece pe aici, ca să ne grăim cuvântul, când ne-om întoarce! Sănătate, boierilor! zise lunganul, dând scurt din cap înspre cei doi şi dispărând mai apoi, alături de nelipsitul său tovarăş, pe o cărare în spatele cantonului, înspre pădurea de stejari prin marginea căreia trecea unul dintre numeroasele canale ale deltei.

– Da’… ce-i cu fraţii Capră, nene Flaviane? Ce cată ei prin bătătura lu’ matale? Şi… pe dânşii de ce nu i-a scărmănat animalele astea de pradă şi pază?

– Lucrurile pe care nu le poţi pricepe, lasă-le în grija altora, Marine! Spune-i moşului că îi fac hatârul şi că nu-l costă nimic treaba asta, dar în schimb, pentru că îmi încalc principiile, îmi datorează două sute de lei. O sută acuma, o sută la sfârşit. E bine aşa?

– Bine o fi! Iaca suta! Când o să fie gata?

– Atunci când o fi! Nu ştiu! Poate o săptămână, poate două, poate nouă…! Depinde de vânt, de ploaie, de umezeală, şi de alte multele. Dar, ţinând cont de faptul că mie nu-mi place să-mi ţin principiile şi încălcate şi neplătite, cred că exact peste o săptămână va fi terminat. La fix orele patru ale după amiezii şi fix peste o săptămână, să vină moşul la cherhanaua părăsită după dânsul, că acolo îl pun la uscat, că-s vânturile bune. Aste vorbe să-i zici moşului! Bun cuvântul?

– Bun, nene, bun!

– Aha, şi dacă tot dacă ne-am înţeles, acu’ poţi să te cam extragi de pe meleagurile aiestea, Marine, că mai am nişte trebşoare de făcut şi io, nu am toată ziua la dispoziţia lu’ tălică! Hai, sănătate şi „arivederciu!”, cum zice neamţu’.

          Brusc, feşterul se întoarse cu spatele la meşterul bucătar şi dispăru, călare pe bicicleta lui cea veche, pe aceeaşi cărare pe care o apucaseră şi fraţii Capră, lăsându-l singur singurel pe Marin printre toate jivinele acelea îngrozitoare.

 De ce se schimbase aşa dintr-o dată oare, Fefeul? Din gazda amabilă, serviabilă, pusă pe glume şi foarte binevoitoare, el devenise brusc extrem de rece şi dornic parcă de a fi lăsat în pace. Oare să fi fost din cauza fraţilor aceia doi? Dacă da, atunci ce secrete şi mistere îl legau pe omul pădurilor de haimanalele acelea? Şi de ce nu i-au atacat pe aceia jivinele? Îi cunoşteau aşa de bine încât să îi considere de-ai casei? Erau prea multe întrebări fără răspuns. O adevărată enigmă, enigmă ce trebuia numaidecât rezolvată.

          Cu mult grijă, atent la tot ce mişca prin bătătură şi păşind încet, cu mare fereală, ca un soldat ce calcă pe un câmp minat, Marin reuşi să străbată până la urmă curtea cantonului silvic, printre toate animalele acelea nevricoase, dar care totuşi îl lăsară, indiferente parcă, să treacă, şi odată ieşit cu bine pe poartă se grăbi a o închide cât mai repede în urma sa, pornind înspre sat, părăsind totodată şi adăpostul acela de vânt.  

          Ieşit la câmp deschis, Şef constată cu satisfacţie că furia din aer se domolise binişor şi că vremea devenise chiar plăcută.

Trecând pe lângă postul de poliţie, bucătarul mai observă un lucru care îi dădu de gândit. El zărise în faţa postului, sprijinită de perete, vechea bicicletă a pădurarului. Ce căuta acesta acolo? Era un alt mister. O altă enigmă care se impunea musai a fi elucidată.                                                                                                                

          Ajunse destul de repede la casa lui Moş Calistrat şi se apucă grăbit a prepara cina. În seara aceea aveau să fie multe guri de hrănit aşa că puse la bătaie toate bucăţile care mai rămăseseră din şalăul acela uriaş prins de Alexandru.

Tocmai terminase de făcut mâncarea atunci când auzi glasul răguşit al bătrânului Danilovici cântând:

„…Se apropie Ziua Cea Mare

Ziua cea dogoritoare…”

Răsuflă uşurat, terminase deci treaba la timp, exact când tovarășii săi se întorceau acasă, flămânzi şi obosiţi, după umblătura lor peste ape.

The post LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Mesterul si festerul appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Poţiunea magică

Cu toate că nu era zi de sărbătoare, Alexandru avea impresia că auzea grave şi dăngănitoare clopote bătând pretutindeni. Capul îi era deosebit de greu şi de dureros iar o senzaţie nu tocmai revigorantă i se ridicase dinspre stomac până în gât atunci când încercase, fără succes însă, a se ridica de pe banca unde dormise. Cu greu reuşea să îşi ţină ochii deschişi iar o stare vecină cu leşinul îi bântuia întregul trup, dându-i constant şi permanent târcoale. Îşi simţea gura deosebit de uscată şi cuptorul crunt al setei îl mistuia pe dinăuntrul fiinţei sale. Din curte el percepu diferite zgomote şi glasuri. Erau amicii săi. Se treziseră, aşadar! Se puteau mişca şi puteau vorbi! Ce binecuvântare pentru dânşii! Doar el era singurul care suferea la acele ceasuri. Era clar că nu avea antrenament, că nu era un consumator de cursă lungă. Seara trecută plouase torenţial iar el se plimbase prin noianul de şiroaie de rachiu fără umbrelă, fără pelerină, cu gura larg deschisă, cu limba scoasă, ca un căţeluş din acela ce caută a prinde fluturi, uitând de sine, uitând de limite, uitând de cumpătare. Acum trăgea ponoasele. Îşi închise iar ochii, stând pe spate, drept întins, cu mâinile pe piept, aşteptând, şi chiar dorindu-şi în acele momente, să moară. La un moment dat, simţi pe frunte ceva rece. Rece… o, dar ce senzaţie plăcută…! Şi, brusc, parcă nu-şi mai dori moartea. Merita să mai încerce a trăi. Stătea nemişcat, bucurându-se, atât pe cât putea, de senzaţia aceea de bine pe care i-o inducea compresa rece de pe frunte.

˗ Nenea tata lu’ şalăii! auzi o voce, timidă, apelându-l. Alo! Domnu’ orizontalu’! insistă vocea.

Cu mari eforturi, Alexandru reuşi până la urmă să deschidă iar ochii şi să întoarcă încet capul înspre sursa apelantelor vocabule. Era Marin, meşterul culinar numărul unu al deltei. Când îl văzu că deschide ochii, bucătarul prinse a zâmbi la el şi, cu o voce aproape exagerat de blândă, îi spuse, în timp ce îi întindea un pahar ce conţinea un lichid roşu ca sângele:

˗ Mărite meştere şi maestre pescar, mărite zeu, aşa după cum te-a numit aseară, şi pe bună dreptate, conţăranul meu, Vasili,  permite nevinovatei mele făpturi a îţi oferi ăst pocal ce conţine magica poţiune de viaţă dătătoare şi de greţuri izbăvitoare! Este făcută după o reţetă unică şi secretoasă, reţetă care sălășluiește doar în materialele mele cenuşii şi pe care nu o preparez şi nu o prezentez la orișicare, ci doar la persoane, personaje şi personalităţi foarte, foarte importante şi cu totul deosebite, aşa cum tocmai este şi mătăluţă.

          Alexandru îl privea curios şi totodată cu neîncredere.

˗ Haide, bea! Bea fără frică, şi te-i întrema numaidecât! mai spuse druidul deltaic întinzându-i până sub nas paharul cu lichidul acela de un roşu Tițian.

          Un miros greu şi neplăcut prinse a gâdila nările sensibile în acele momente ale veneticului care se strâmbă numaidecât.

˗ Rău cu rău se scoate, stimabile domn străinez! Nu te lăsa păcălit de miros sau de gust, căci ceea ce importă cu adevărat la licoarea aiasta e efectul pe care-l are şi nu aspectele sale comerciante. Hai! Bea! Îndrăzneşte, dacă vrei să te ridici cât mai repejor din lumea drepţilor martirici!

          Amintindu-şi de faptul că Marin preparase în seara trecută un minunat festin culinar, fapt care îi atesta pe deplin calităţile şi priceperea sa în domeniul gastronomiei, şi gândindu-se că mai rău decât se simţea în acele momente nu putea să îi fie, Alexandru se hotărî, în cele din urmă, ca să încerce a bea ceea ce îi oferea omul deltei, aşa că, făcându-şi curaj, reuşi a se ridica uşor într-o rână, întinzând o mână tremurătoare înspre pocalul minune. Cu mari eforturi reuşi să bea conţinutul paharului acela, eforturi datorate atât stării sale de slăbiciune şi de tremur cât şi datorate mirosului precum şi a gustului deloc îmbietoare pe care le etala din belşug respectivul lichid.

          După ce şi ultima picătură fu asimilată de interiorul Alexandrinului vizitator al deltei, vraciul de conjunctură, Marin, spuse:

˗ Acum întinde-te iar, întinde-te şi numără până la trei sute, dar nu din sută în sută, sau din zece în zece, ci temeinic, fir cu fir, pai cu pai, număr cu cifră şi cifră cu număr! Eu am pregătit ciomăgetele ăsta greu din stejar pe care îl las lângă domniile dumitale. După ce-i termina cu număratul, pune mâna pe ciomag şi, dacă nu te-i fi vindecat, poţi să te atentezi, chiar şi fără cea mai mică reţinere, asupra umilei mele personalităţi care va aştepta cuminte şi resemnată pedeapsa pe care o merită, iar dacă te-i fi simţi vindecat, o să te las ca să mă strângi în braţe şi chiar să mă şi pupi, dacă îi vrea, iar după asta e musai să trimiţi spre nefiinţare lumească un ţoi zdravăn de răchie, că numai aşa are efect complet şi deplin licoarea mea. E aşa, ca un vaccin în două etape, înţelegi matale!

          Alexandru se supuse docil, ascultând de Marin aşa cum un căţel cuminte şi bine dresat ascultă de dresorul său. Se lăsă, aşadar, încet pe spate şi se puse pe numărat. Ajuns la mirificul număr trei sute se opri cu numărătoarea, deschide ochii, îşi mişcă uşor capul, îşi întinse lateral braţul drept, care nu îi mai tremura, îl roti de câteva ori pentru a se convinge că este funcţional pe deplin, apoi, cu o agilitate şi cu o uşurinţă de neimaginat în urmă cu fix cinci minute, se ridică dintr-un salt în picioare şi, constatând că nu avea nici cea mai mică problemă cu echilibrul, că nu îl mai durea absolut deloc capul şi că murise clopotarul, se repezi entuziasmat spre făuritorul poţiunii aceleia de viaţă dătătoare şi de greţuri alungătoare, îl cuprinse în braţe, îl strânse cu putere, îl ridică, îl scutură, îl zgâlţâi şi apoi îl pupă zgomotos pe amândoi obrajii.

­˗ Adevărate minuni faci tu, Marine!

­˗ Doar ţi-am zis aseară, Alescuţule, că băiatul e plin de multe şi ascunse talente. interveni în vorbă şi moşul Calistrat care se bucura sincer văzându-l pe oaspetele său revenit dintre morţi şi având din plin chef de viaţă. Acu’ bagă fuguţa doza a doua! mai spuse şi îi întinse tânărului pescar un borcănel destul de voluminos, plin ochi cu rachiu. Până la fund, dintr-o singură duşcă! Numai aşa funcţionează toată jmecheria asta magică a lui Marin.

          După ce goli, pe nerăsuflate, borcănelul, Alexandru se scutură energic şi, ştergându-se cu dosul palmei pe la gură, spuse:

­­˗ Curat magică!

Delta cu trei iezi

Redevenit funcţional, Alexandru se alătură celorlalți prieteni ai săi care se aşezaseră deja la masă. După o nouă orgie gastronomică oferită de meşterul Şef Sandra şi la care participaseră în cea mai mare linişte, preocupaţi fiind doar la tăvălirea mămăligii prin castroane, la băgarea la întuneric a minunatelor alimente dar şi la lingerea degetelor, pe masă îşi făcu apariţia, din bagajul lui Alexandru, o nouă sticlă cu ţuică din prune şi după ce o consultară cu toţii de foarte aproape, golind-o de conţinut într-un timp record, începură a se sfătui şi a face planuri despre ce anume aveau să facă în ziua aceea al cărei prânz tocmai ce îl serviseră.

˗ Măi, monşeri, de avaţi ai auzit dumitale? îl întrebă bătrânul pe Alexandru.

­˗ Ce vorbă-i asta, moşule? Chiar ieri ai spus că nu mă mai iei peste picior…!

­˗ Dar nu te iau, Doamne fereşte, nici peste picior şi nici peste vreun alt organism de-al lui tălică, stai liniştit! Întrebam şi eu aşa, că am mai văzut la viaţa mea destui vacanţieri care să creadă că în deltă nu se mai face şi altceva decât ştiucă, şi nu puţini, crede-mă! Dacă te-am jignit cumva, iertare să-mi fie! Te întrebam de auni pentru că acolo unde om merge noi azi, e posibil, chiar foarte posibil, să te întâlneşti cu oarece reprezentaţi de seamă ai dumnealor.

­˗ Şi unde vrei, matale, să mergem? întrebă Vasili.

­˗ Cum unde? Încă nu te-ai prins, măi Prins? Pe Iedu’, unde boala în altă parte?!

­˗ Dar avaţii nu stau pe Iedu’, stau mai sus, la cotul Broaştei, acolo unde se varsă apele repezi din Cucuvoiaca Mare.

˗ Iecsagt, mon nepot. Dar de acolo, dacă te uiţi la dreapta, pe lungul stufului, unde îţi bate cătarea? Nu pe Iedul, cumva? Chiar dacă nu eşti fiziceşte acolo, cu fascicolul felinarelor frontale poţi spune că e ca şi cum ai fi. Corect?

˗ Corect, dar nu înţeleg de ce… spuse Prins, dar apoi, după un moment mai temeinic de gândire, îşi dădu o palmă, în cel mai teatral mod cu putinţă, peste frunte şi spuse: Da, ai mare dreptate, unchiule, musai trebuie să ajungem azi acolo!

­˗ Se vede treaba că eşti născut, făcut şi făurit din acelaşi aluat ca şi mine! Ai pricepit rapid cum stau mărfurile pe tarabă! Brava, nepoate! zise bătrânul care apoi se întoarse cu faţa către Marin şi îi spuse:

­˗ Meştere bucătare şi bucămoale, noi om merge niţel să vedem care e nivelul apelor Dunării în zonele despre care am pomenit mai devreme.

­˗ Prea bine, moş Calistrat, prea bine! răspunse binevoitor Sandra.

˗ Păi, nu-i chiar aşa de bine! Cu tine am eu o altă daravelă de rezolvat. Nu scapi aşa de uşor! Amu, dacă tot ai intrat în clubul nostru secretos, trebuie să joci cu noi până la capăt! Ai înţeles?

˗ Înţeles, moşule!

˗ Mai întâi şi prima dată, să-mi zici cum te mai înţelegi mătăluţă cu Fefeul?

­˗ Ceruri senine, moş Danilovici, numai ceruri senine şi ape line din direcţia asta! Fără nori şi fără vântoase. Nu avem noi multe lucruri de împărţit şi de aceea nici nu avem de ce să ne sfădim sau să ne învrăjbim, în vreun fel, unul cu altul.

­˗ Bun! Asta îi foarte bun, măi flăcău, măi! Uite, deci, care-i treaba ta! mai spuse bătrânul şi, luându-l cu o mână de după gât pe Marin, se îndepărtă împreună cu acesta spre fundul curţii, în timp ce-i tot şuşotea ceva în mare taină.

– Dar, ce secrete misterioase ai sădit în urechile lu’ bucă-tare, unchiule? întrebă Prins atunci când ajunseră toţi trei la barcă.

– Treburi de oameni mari, nepoate. Am sădit nişte seminţe de mare calitate care au încolţit numaidecât, au crescut şi au şi rodit, dar încă sunt prea verzi fructele lor pentru gustul tău. Când s-or coace, te-oi anunţa eu, stai fără nădejde! Mai bine hai fuguţa spre cotul Broaştei, că şi aşa-i cam târzior!

          Ştiind cât de încăpăţânat este bătrânul Danilovici, Prins nu mai insistă şi, privind mirat spre Alexandru, care ridică şi el nedumerit din umeri, se urcă în barcă apucându-se de aşezat lucrurile în aceasta.

          Vântul se trezise din catalepsia în care zăcuse în ultimele zile şi începuse a se juca cu natura deltei după voia inimii sale, nedându-i totuşi prea mare bătaie de cap, mulțumindu-se doar a o frământa pe alocuri, a o zgâlţâi prin anumite părţi şi a o tulbura pe la maluri.

          Barca luneca grăbită, cu vântul din spate, neîntâmpinând nici un fel de îndârjire din partea valurilor care se grăbeau şi ele în aceeaşi direcţie de mers.

          Prin dosuri, stufurile încă reuşeau a şede drepte, frământate doar de un uşor zăngănit, dar prin zonele dezgolite palele răcoroase ale vântului răsculat le frângeau, culcându-le, învârtindu-le, amestecându-le. Totuşi, încă era bine! Nu se putea spune nici pe departe că era, cumva, furtună.

          Mânaţi aşa, de la spate, ajunseră nesperat de repede la locul de revărsare al apelor repezi din Cucuvoaica Mare, la locul numit de popor „Cotul Broaştei”. După ce traseră cu băgare de seamă barca într-un loc mai ferit de unde pescarul să poată lansa fără opreliştile venite din partea vântului înspre curentul apei, spre undirea avaţilor, o ancorară temeinic, iar bătrânul, destupând o sticlă de vodcă din traista sa cea parcă fără fund, zise calm:

– Ei, de-amu dragilor, ne-om cam da la aşteptat! Tu avaţii, noi cornuţii!

– Eu m-oi da la căutat, nu la aşteptat, bădie!

– Asta e impresia ta şi părerea dumitale. Eu tot la ale mele vorbe rămân. Până nu te-or căuta ei pe la cârlige, tălică nu o să-i poţi prinde. Tu zici că îi cauţi, sau cel puţin aşa crezi şi chiar îţi închipui dar, de fapt şi de drept, uneori chiar şi de stâng, tu alta nu faci decât să aștepți ca ei să tragă. Deci, aşteptare plăcută… monşeri!

          Lucrurile au început a decurge în acea zi cam ca şi în precedentele două, cu Alexandru probând de zor nălucile iar cu unchiul şi nepotul probând, şi mai de zor, sticlele de vodcă. Doar vântul era singurul care se interpunea, ca element de noutate, în peisaj, în rest se conturase cam acelaşi tablou deja cunoscut, deja povestit şi descris.

          Priceperea lui Alexandru de a amăgi cu nălucile şi tehnicile sale şi alţi peşti dintre cei care se fac prin deltă, după cum se exprimase moş Calistrat, fusese din plin ilustrată încă din ziua precedentă atunci când pescarul se războise victorios cu regimente întregi de bibani belicoşi şi răpusese, după o luptă lungă, dar deosebit de frumoasă, chiar pe generalul şalăilor, aşadar, astăzi el mai trebuia doar să exemplifice lumii faptul că se pricepe şi la undirea acelor peşti de argint care sparg nebuni unda şi zdruncină sufletul pescarului prin atacurile lor zălude, adică al avaţilor.

          A tot încercat pescarul, şi ici, şi colo, a tot schimbat nălucile, a tot schimbat modul de recuperare a acestora, a dat mai spre substrat, a dat mai spre peliculă, apoi între ape, dar degeaba. Cu toate că, adeseori, printre valurile iscate de vântul ce nu părea a da semne de oboseală se puteau distinge, destul de clar, salturile lucitorilor avaţi, avaţi care păreau de o de talie mai mult decât cumsecade, aceştia nu păreau a fi însă interesaţi de amăgirile din capătul liniei veneticului. Îşi făceau jocurile lor obişnuite, îşi urmăreau prada lor naturală, se azvârleau asupra ei rupând valul, se prăvăleau, mai apoi, cu zgomot mare, şi se întreceau între dânşii parcă, ignorând pescarul şi momelile sale artificiale în modul cel mai categoric şi în mai dureros pentru inima acestuia.

          Timpul a trecut, vântul a tot curs nervos peste ape, încâlcind şi turtind stufărişurile, iar peştii au continuat a nu colabora cu lansetistul, lunecând nervoşi printre unde, încâlcind sentimentele lui Alexandru, turtind tot mai mult orgoliul său de pescar.

          Deja puterea astrului zilei, dar şi ceea a vântului, scăzuseră simţitor atunci când, totuşi, minunea se produse şi pescarul resimţi, până în străfundurile simţirilor sale, tot avântul, toată nebunia, toată foamea şi frenezia de care dăduse dovadă avatul acela care se aventurase înspre nălucă.

– Ho, ho, ho! Şi… ha, ha, ha! Iaca şi aunu’, da! exclamă bătrânul Danilovici, observând curbarea grozavă a lansetei. Era şi vremea, măi copchile! 

Lupta, deosebit de intensă la început, prinse a se mai ostoi odată cu trecerea timpului, iar avatul pe care minciogul îl cuprinse în cele din urmă în plasa sa, extrăgându-l dintre unde, se dovedi a fi unul dintre reprezentanţii de marcă ai familiei sale, nu exagerat de mare, dar având totuşi o talie care ar fi fost mai mult decât apreciată de către orice pescar. Şi acela avea să fie doar începutul.

Ca hipnotizaţi începură a veni mai apoi avaţii înspre nălucă, înspre barcă, înspre undiţar, încât acesta cu greu mai făcea faţă atacurilor şi drilurilor. Încet, încet, îl cuprindea oboseala, dar era o oboseală extrem de plăcută, o oboseală care era exact pe gustul lui Alexandru, tot aşa după cum vodca era pe gustul lui moş Calistrat.

Lucrurile mergeau deci chiar nesperat de bine pentru cel venit în căutare de aventuri halieutice tocmai în lumea dintre nuferi, atunci când bătrânul om al deltei exclamă din nou:

– Ho, ho, ho! Şi… ha, ha, ha! Iaca şi ieduţii, da! Toţi trei! Exact cum bănuiam!

– „Hielău!”, bătrâne vestitor de veşti lumeşti! Ce capre verzi pe pereţi vezi matale? Şi ce iezi cucu – şi – pupăza – ieţi ţi se năzar? Îţi bat farurile aiurea, cumva, sau îţi scârțâie piuliţele pe la mansardă?

– Prea blegul şi tonontomanul meu nepoţel şi nepurcel! Ia nu mai guiţa tu a pagubă şi execută o rotire a cutiei craniului ce-l porţi cam fără rost, mătălică, pe umeri, înspre direcţia dindărăptul fiinţei tale! Adică, schimbă-ţi faţa cu dosul, sau invers, dosul cu faţa, dar la frumuseţea pe care o debordezi tu, cam tot aia e, nimeni nu ar face diferenţa care-i una şi care-i alta…

– Te-ai îmbeţivit, cumva, unchiaşule?! De ce jigneşti artiştii! Şi ce palavre fără sens tot îndrugi dumitale acolo? Fii, deci, mai clar şi explicitar! Nu mai fii aşa de lampadar în exprimările împrăştiate asupra lumii înconjurăreţe!

– Bre, fratele lui Ştrulă! Întoarce capul şi uită-te vertical şi drept înainte, în lungul canalului aista lung!

Întorcându-se, Prins văzu, la o oarecare depărtare, o barcă. În barca respectivă erau doi oameni. Vasili îi recunoscu imediat.

– Aici eraţi deci, măi cormoranilor! Auuu, moşule, dar ce i-ai fript! Exact de cornuţi au picat! Ha! Ha!

– Puteam să mă juruiesc că au muşcat momeala mea de aseară! Uite la fraţii ăia doi, coane Alexandru, la cânii ăia de oameni, de acolo! Ei sunt ăi mai mari braconieri din toată delta. Oameni fără omenie, oameni fără scrupule, oameni care toată viaţa lor nu au făcut nimic alta decât au braconat şi au furat. Anume am spus aseară că ai prins şalăii pe Iedul, şi anumit am venit astăzi aici, taman ca să văd cine a pus botul şi cine e mai hrăpăreţ şi mai dornic de înavuţire. Îi bănuiam pe dânşii, acum i-am şi dovedit. Au fost astă noapte şi au întins plasele iar acuma le verifică. De lungi şi triste mutre vor da dovezi la lume atunci când o să vadă că nu găsesc animalele de şalăi pe care le visează, şi multe şi cutremurătoare sudălmi o să-mi trimită mie pe scăfârlie când şi-or da seama că i-am jucat pe degete cu vorbele mele!

          Cei doi nou veniţi făceau întocmai aşa după cum spusese moşul. Mergeau încet cu barca în lungul plaselor pe care le întinseseră din timp, verificându-le. Din când în când se mai opreau şi scoteau din ochiuri puţinii şi micii peşti prinşi, ori descâlceau ochiurile, dacă plasa era cumva încâlcită.

– Braconieri, braconieri, înţeleg, pricep, dar de ce le-ai zis mai zis şi cornuţi? Iezi chiar, parcă! întrebă Alexandru.

– Aşa le spune la neamul lor. De-a lu’ Capră. Zice lumea că unul dintre străbunii lor a fost un recunoscut iubitor şi admirator de animale şi că a dezvoltat în timp o mare afinitate de relaţiune intimă cu o paricopitată mai zglobie şi cu lână aurie. Un zoofilist din acela, înţelegi matale cred, căci pare să ai şcoli absolvite, nu făcute, că nu pari a fi zidar de meserie şi nici vreun tencuici din acela care drişcuieşte pereţii, nu cred că eşti.

– Ghicit-ai, moş Danilovici! Nu sunt nici zidar, şi nici nu fac tencuieli. Nici interioare şi nici exterioare.

– Dar ce funcţii împărăteşti îndeplineşte domnia lu’ matale în a noastră societate românească?

– Sunt un simplu economist, unchiaşule.

– Un simplu economist, dar totuşi un mare şi complex pescar! făcu, filozofic, Prins.

– Am priceput acuma care-s iezii, spuse Alexandru, unul e canalul în sine, şi ceilalţi doi sunt fraţii debusolaţii.

– Încă nu-s debusolaţi total şi pe deplin, aşa după cum chiar merită ei să fie, mai au puţin de lucrat la capitolul ăsta. spuse încet bătrânul. Stai să gate cu plasele şi să-şi dea seama, pe de-a-ntregul, ce ţeapă au luat! Atunci să vezi debusolare! Dar, ai avut dreptate, monşeri! Asta-i Delta cu trei iezi!

The post LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Potiunea magica din Delta cu trei iezi appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Piedica

          Cu toate că noaptea era în toată puterea sa, bătrânul nu dorea să meargă acasă. Avea el alte planuri pe care însă nu le făcuse cunoscute şi însoţitorilor săi. După ce coborâră din barcă şi puseră bagajele în mica cocioabă de pe malul apei care le servea ca şi depozit, moşul porni pe o altă direcţie decât ar fi fost normal dacă ar fi dorit să ajungă acasă.

˗ Halo! Moş Cârmaciu’! Vezi că ţi s-a defectat busola? Ai apucat-o pe căi greşite!

˗ De mulţi ani, muceo! De mulţi ani am apucat-o eu pe căi greşite. De când am rămas ca băţul de ciulin, singur-singurel în calea viscolelor vieţii şi al gerului din sufletele oamenilor.

˗ Aha… şi acum să înţeleg că vrei a exemplifica pe viu deraierea matale de pe orbită? Unde crezi că pleci? Hai acasă, că mi-e foame! Că azi, de mâncat am tot băut…

˗ Am băut, ce-i drept, dar nu destul! Şi nici măcar nu ne-am lăudat! Șălăiandru ca ăsta la undiţă nu ştiu cine a mai prins în ultimii ani pe aicea! Nici la vintire nu mai intră aşa animale. Merită să-l arătăm şi altora, să-i facem să îi roadă puţintel individia şi să-şi roadă şi ei unghiile. Haide, aşadar, să turnăm nişte elixir etilotestic în venele noastre şi totodată să turnăm nişte elixir veninos în venele altora! Şi mai trebuie să-l arătăm mapamondului şi să-l lăudăm puţin şi pe creştinul aista venit din lumile uscatului taman până în inima lumii apelor. Păi, ce amintire mai bună o să aibă el din toată vizitaţiunea lui în deltă dacă nu ochii holbo-bulbucaţi ai confraţilor noştri de aşezare rurală şi riverană prin definiţie şi poziţionare?

          După un foarte scurt timp de gândire, nepotul spuse:

˗ Da’ să ştii că ai cumva dreptate matale! Hai să le stoarcem câteva lacrimi de ciudă ălora de i-om găsi la crâşmă! Am eu vreo doi care sper să fie acolo şi pe care vreau să-i facem să-şi mănânce de sub unghii! Ha… ce o să mai râd de dânşii! Iar pe prietenul meu cel mai bun, Alexandru, o să îl îndop cu laude, aşa ca şi cum aş îndopa un ţânţar cu miez de nucă, şi o să-i ridic talentul în slăvi de n-o să poată ajunge nimeni la el, poate doar soarele şi luna! Las’ pe mine, că sunt priceput la din astea!

          Alexandru ar fi dorit şi el să zică ceva, mai ales că deodată devenise cel mai bun prieten al lui Ilii, după cum tocmai spusese acesta, dar însoţitorii săi o luaseră cu o aşa de mare viteză la picior pe cărarea numai de ei cunoscută, că, de teamă să nu se rătăcească, porni în grabă pe urmele lor fără să mai spună nimic.

          După un oarece timp de mers pe cărarea îngustă şi şerpuitoare ajunseră la o uliţă care străbătea, lată şi dreaptă, satul în lungul său.

˗ Am ajuns la drumul principal! spuse principial moşul.

˗ Acolo, pe dreapta, unde se văd luminile acelea două, îşi găseşte odihnă şi loc deltaicul nostru „pub” rural. „Ui ar caming, babi!” îl completă nepotul arătând cu mâna în direcţia menţionată.

          Nisipul fin cu care acoperea uliţa făcea ca cei trei să se apropie în modul cel mai felinic cu putinţă, dacă putem spune aşa, de locul indicat de tânărul nepot al lui moş Calistrat. Înaintau în şir indian. Primul mergea unchiul, urmat îndeaproape de nepotul ce căra cu greu sacul în care ducea şalăul, iar ultimul din coloană era cel mai bun prieten al mijlocaşului.

          Ajunseră curând în faţa cârciumii. Clădirea era joasă, ca toate celelalte din jurul său, era spoită cu acel albastrul atât de specific zonei, era acoperită cu nelipsitul stuf, iar deasupra uşii purta, cu fală parcă, o tăblie verde din lemn pe care erau înşiruite nişte litere roşii ca sângele. „PIEDICA”, aşa era denumit stabilimentul ce destabiliza minţile şi buzunarele celor care îi treceau pragul. Oricum, inspirat nume, deoarece multă lume se împiedica aproape zilnic, mai mult sau mai puţin, între zidurile sale.

          Moşul şi nepotul se sfătuiră un timp în şoaptă, apoi, făcându-i semn lui Alexandru, bătrânul Danilovici spuse:

­˗ Hai cu mine, pescar fruntaş, dar să nu zici nimic, numai să dai din cap! Mă laşi pe mine să povestesc ce şi cum vreau eu, cui vreau eu? Ne-am înţeles?

          Alexandru dădu aprobator din cap pentru a exemplifica treaba că înţelesese şi învăţase cu exactitate ce anume avea de făcut.

          Mulţumit, bătrânul porni spre cârciumă şi deschise larg uşa.

          Odaia era destul de largă, poate mai largă decât ai fi crezut privind clădirea din exterior. Drept în faţă era tejgheaua lungă în spatele căreia stătea un bărbat între două vârste, de o statură medie şi cu o alură obişnuită, adică un ins care se prezenta lumii exact după celebrul tipar : „nici tânăr, dar nici bătrân, nici înalt, dar nici scund, nici gras, dar nici slab”. Era barmanul. Pe stânga şi pe dreapta, înspre pereţi,  erau mai multe mese rotunde şi negre la culoare, în jurul cărora, pe nişte scaune tot negre, stăteau zece indivizi grupaţi în trei grupuri, două grupuri de câte trei inşi în stânga şi un grup de patru indivizi în dreapta. Sticle diverse, ce trăgeau cu toate să moară, aflate în diferite stadii de golire, mai mult sau mai puţin terminale, acopereau mesele unde se găseau adunaţi muşterii „împiedicaţi”, şi un număr infinit parcă de pahare erau împrăştiate într-aiurea printre ele, iar altele se aflau în mâinile celor implicaţi în acele şedinţe nocturne de „spirtism”. Fumul de ţigară, relativ bine reprezentat cantitativ în interiorul încăperii, dădea impresia prin prezenţa sa că lumea aceea, interioară a „Piedicii”, era cuprinsă parcă de nişte ceţuri misterioase. Oricum, cam toţi de acolo erau destul de bine afumaţi iar în multe dintre minţile prezente, teoretic doar pe la mese, plutea o ceaţă totală.

          Dând din cap în semn de salut în stânga şi în dreapta, noii muşterii ai cârciumii ajunseră în faţa barului şi se aşezară tăcuţi pe cele două scaune înalte aflate acolo.

˗ Bine ai venit, moş Calistrat! spuse barmanul cu un aer plictisit.

­­­          Bătrânul se făcu a nu-l auzi, şi de aceea, atunci când barmanul repetă formula de politeţe, acesta îl privi mirat, zicând:

­˗ Dapă-i, sara bună! Nu te văzusem că eşti aicea. Scuză-mă, dar sunt foarte tulburat! Încă nu mi-am revenit complet…

˗ Da ce păţişi, moşule? întrebă barmanul care începea să devină uşor interesat de discuţie.

          Bătrânul nu răspunse din prima. Privi o vreme în gol, apoi aruncă câteva priviri rapide în stânga şi în dreapta, spre cei prezenţi în încăpere, dintre care, o parte din ei, priveau şi ascultau cele ce se discutau la bar, dorind parcă a se încredinţa dacă poate spune liber, sau nu, ceea ce îl măcina.

­˗ Prea ne urmăresc aceia, spuse spre barman, făcând un semn discret cu capul în direcţia consumatorilor nocturni. Nu pot să-ţi zic, că ne aud şi ei.

          Curiozitatea barmanului creştea cu fiecare gest făcut şi cu fiecare cuvânt rostit de moş Calistrat.

˗ Da’ mie poţi să îmi spui? Numai mie. La ureche.

­­˗ Toarnă întâi câte un coraj la pahar şi apoi ţi-oi zice, numai ţie, şi numai la ureche,  dar numa’ dacă juri să nu zici la nimeni altu’! Şi poţi da paharele alea din partea casei, că nu toată ziua ai nişte oaspeţi aşa de seamă ca noi!

˗ Jur, moşule, jur! Şi ţi-oi da şi un rând din partea casei că nu-s eu aşa de negru la inimă, după cum spun unii.

˗ La inimă nu eşti rău, numai la pix. Că nu degeaba a ’nceput a-ţi zice lumea Triplu Pix, că ai mare îndemânare în a umfla sumele de pe caietele cu datorii.

          Barmanul se făcu a nu auzi spusele bătrânului şi le turnă câte un pahar celor doi nou veniţi.

­˗ Sper că nu ne-ai pus rachiu din acela ieftin, cu gust de vecie, spre bucuria popii şi-a groparului!

­˗ Stai liniştit, bade Danilovici! E rachiu din acela bun, clasa unu forte, nu-i esenţă de hârleţ! spuse încurcat omul din spatele tejghelei.

          După ce gustă mai întâi circumspect conţinutul paharului, şi abia atunci când se convinse că era exact pe placul său, moşul îl dădu peste cap dintr-o duşcă, se linse pe buze, puse paharul pe tejghea, se aplecă peste aceasta şi şuşoti ceva, o vreme, la urechea barmanului care asculta atent ce-i spunea moşul şi pe chipul căruia începea a se zugrăvi uimirea.

          După ce termină ce avea de spus bătrânul se retrase pe scaunul său şi îşi aprinse o ţigară, privind cu interes la barman. Acesta a stat tăcut o vreme, uitându-se stăruitor asupra lui Alexandru, apoi a întrebat încet:

˗ El?

          Bătrânul dădu încet din cap, în semn de aprobare.

­˗ El.

˗ Azi?

˗ Azi.

˗ Zece zici?

˗ Fix zece.

˗ Paişpe zici?

˗ Paişpe şi un pic.

˗ Şi numai unul…?

˗ Numai unul.

˗ Nu pot să cred…!

­­˗ Aşa e, cum îţi spun.

˗ Doamne, Dumnezeule…

˗ Aşa am zis şi eu.

˗ Far plai, zici?

­˗ Far plai, zic

˗ Şi… e la Vasili?

Bătrânul dădu, din nou, complice din cap.

˗ La Vasili.

          Barmanul se grăbi a umple din nou paharele celor doi.

­˗ Tot din parte casei! anunţă el surescitat.

          Discuţia aceasta ciudată atrase atenţia celor din cârciumă astfel că unul dintre ei, un ins ce purta o pălărie de paie pe cap şi era îmbrăcat cu un vindiac vechi şi aproape decolorat, purtând şi cizme de cauciuc în picioare, se apropie de bar şi spuse:

˗ Bună seara, moş Canistră! Ce tot şuşoteşti aicea cu meşterul Pix cel triplu? Te învaţă cumva şi pe matale arta magică a umflării datoriilor?

˗ Măi Marine, da’ nătântol mai eşti! Ce treabă am eu cu datoriile tale, umflate sau costelive, cum or fi ele!? Alte treburi avem noi aicea predispuse filosofării, treburi de oameni mari.

˗ Aha… filozofării care va să zică…! Dar ştii că eşti simpatic, moşule, mai ales că văd că respecţi cu sfinţenie învăţăturile alea vechi: „De primul biberone depinde filozofarea”! spuse cu un aer de mare înţelept Marin, dorind parcă a arăta întregii galaxii faptul că domnia sa nu este vreun nepriceput sau vreun neînvăţat pe care să îţi permiţi a-l lua la împins vagoane, aşa după cum tocmai făcuse moş Calistrat.

˗ Ha! Ştii latineasca… care va să zică?

­­˗ Absolut. Global şi per ansamblu.

˗ Bun! Atunci să ştii că nu mai vorbesc cu tine.

­˗ Da’… de ce, măi Canistratule? De ce?

­­˗ De „Acvila nu căsăpit musca”. Uite, de aia! Spuse Danilovici şi îşi întoarse privirea spre barman, bând melancolic din paharul pe care îl ţinea în mână.

Marin se dădu un pas în spate şi prinse a privi mai mult decât încurcat înspre moşneag. Pe chipul său mirat prinseră a galopa în voie bidivii dezorientării. Stătu o vreme aşa, cu gura deschisă, dorind parcă a spune ceva, uitându-se pe rând, când la bătrân, când la barman, dar văzând că nici unul nu îi mai acordă vreo atenţie, se întoarse brusc spre Alexandru, îi întinse mâna şi îi spuse:

­˗ Eu mă autointitulez Şef, lumea mă strigă Sandra, dar numele ce­l port prin buletine e Marin. Cu cine am oroarea…, „pardonisimo”, onoarea?

          Alexandru îi întinse şi el mâna, dar, nevoind a ieşi din cuvântul dat bătrânului, nu spuse nimic şi de aceea se puse a mişca din cap în diverse moduri, care de care mai ciudate şi mai caraghioase, mişcări care îi confereau un adevărat aer ştiinţifico-fantastic.

­˗ Ce are omul, bre? Chemaţi un felcer de minţi rătăcitoare! strigară speriaţi Marin, Sandra şi Şef, toţi trei întruchipaţi în persoana aceea învelită în vindiac şi cu cizme de cauciuc care se agita în faţa tejghelei.

          Nervos, barmanul interveni:

­˗ Da’ mai taci odată, Sandro, că de nu îţi ofer o sticlă-n cap! Ce îmi sperii musafirii? Oricum, după toate aventurile de azi… nici nu are cum să fie liniştit… săracul om, multe a mai avut de tras!

­˗ Drept spui, Pixule! A avut de tras, nu glumă. Cu greu a tras totul la barcă. Adevărat greu! spuse moşul după ce mai luă o duşcă din paharul său, golindu-l, ne întorcând însă privirea spre cetăţeanul deltei aflat din dreapta sa şi care stătea în acele momente faţă în faţă cu Ion Alexandru.

­ ˗ Ce are, oameni buni? De ce suferă ’mnealui? Despre ce aventuri tot vorbiţi voi acolo, despre ce barcă şi ce a fost, mă rog, aşa de greu…?! întrebă cu o tonalitate mai molcomă Marin.

­˗ Aşa mai merge, Sandro! Trag seamă că ai trecut pe modul silenţios. Vezi că se poate? Numa’ că… eu nu am voie a-ţi zice nimic. Am promis… da’ ce zic că am promis… am jurat chiar!

­˗ Moş Calistrat, dar ştiu că m-ai făcut curios! spuse cu înfrigurare Marin. Bre Pixule, ia mai dă tu câte un rând de horincă boierilor acestora, din partea mea.

          Auzind cum stă treaba, moş Danilovici îşi întoarse încet capul spre cel pe care se prefăcuse a-l ignora atâta vreme.

­˗ Da’ bune să-ţi fie intenţiile, Marine! Văd că ţi-a revenit discernământu-n pălărie. Brava!

˗ Să ai poftă, moşule! Da-mi zici şi mie, nu? Că mor de curiozitate, nu alta…

˗ Dacă mori, să ştii că nu te-oi îngropa eu! Tot popa o s-o facă! Da’ ţi-oi zice că nu vreau să am totuşi pe cunoştinţă decesul unui confrate deltar, şi nici nu vreau ca satul nostru să sărăcească prin pierderea unui meşter bucătar aşa de priceput ca tine. Dă-te aproape!

          Marin se apropie de moş iar acesta îi şuşoti şi lui un timp ceva la ureche.

­˗ Glumezi cumva? Nu cred! spuse el atunci când moşul încetă cu tainele sale.

­˗ Ce să-ţi fac dacă eşti ateu? Sau eşti neam, poate, cu Toma? Eu ţi-am povestit exact ce şi cum a fost. Tu m-ai rugat. Nu eu ţi-am servit friptura aiasta, de la mine dorinţă.

­˗ Lasă, bre moşule, fripturile, că nu e de competenţele lu’ matale! Astea sunt obiectivele mele de activitate, doar ştii prea bine. Te juri?

˗ Dar la ce bun să mă jur, Marine?

­˗ Ca să te cred…

˗ Dragul meu tont! Scuză-mă, dar altfel nu-ţi pot a zice! Cu capacităţile oculare cum stai? Adică, cu boldanii? Funcţionează? Sunt de încredere?

˗ De mare încredere, moşule, şi funcţionează perfect ambii şi chiar şi amândoi. Uneori, atunci când bate vântul, mai lăcrimează acela stângu’, dar de văzut văd indubitabil de bine, de corect, concret şi coerent.

­˗ Uneori văd şi dublu… mai ales după ce pleci seara de la cârciumă. interveni şi barmanul în discuţie.

˗ Uneori, adeseori adică, vezi tu datoriile la dublu, măi Pixule. se enervă cetăţeanul ascuns în vindiacul cel ponosit. Dar de ce m-ai întrebat de simţurile mele vizionare, moş Danilovici, îţi deschizi poate vreun cabinet ofltalmoglonic… din acela… şi nu ştiu eu?

­˗ Da’ tu ce ştii, măi? Mai nimic, în afară de gătitul mâncărilor, acolo unde, trebuie să recunosc, eşti cel mai bun din câţi am cunoscut eu vreodată. Te întrebam dacă stai bine cu văzul că proba e la Vasili şi poţi să o vezi, iar dacă o vezi, poţi să o şi crezi. Nu?

­˗ Păi, unde-i Vasile?

˗ Ieşi pe uşă, şi-i vedea! Stă cu sacul afară, nu intră, ca să nu zică lumea cumva că am venit a ne lăuda.

          Intrigat, Marin ieşi grăbit afară. Dădură să-l urmeze şi alţii dar moşul se ridică fuguţa de pe scaun şi fiind negândit de sprinten ajunse în faţa uşii înaintea acelora, încercând a nu-i lăsa ca să iasă din sală. Pe unul îl prinse de pulpana hainei, altuia îi puse piedică de căzu săracul român, cu un zgomot sec, lat pe podeaua crâşmei, iar pe altul îl împinse peste un scaun, răsturnându-l, iscând astfel o hărmălaie de nedescris.

          Oamenii deja începură să se agite şi să-şi arate colţii înspre bătrân cu intenţii nu tocmai ortodoxe, dar tocmai atunci uşa de la intrare se redeschise şi Marin intră cu sacul cu şalăul într-o mână iar cu cealaltă ţinându-l pe după gât pe Vasili. Văzând zarva iscată în sală,  Marin se opri şi începu a urla:

˗ Hooo! Da’ ce-i cu circusul aista, fraţilor? Faceţi cumva lupte grele cu romanii? Ia calmaţi-vă cu toţii şi veniţi să vedeţi ce n-aţi mai văzut demult!

          Răscoala la adresa lui moş Calistrat se stinse ca prin minune şi toată suflarea se apropie curioasă de meşterul bucătar şi de Vasili, înconjurându-i, inclusiv cetăţeanul cel împiedicat la propriu de bătrân şi care între timp reuşise să se dezlipească de orizontală.

          Marin alese ca scenă de prezentare o masă care era goală şi scoţând din sac ditamai peştele îl întinse pe aceasta. Capul şi coada şalăului atârnau în gol căci întrecea cu multe în lungime diametrul meselor din cârciumă. Efectul vizual a fost cel scontat. Toţi priveau miraţi şi fără să spună nimic.

˗ Şi ăsta-i numai mezinul. rupse tăcerea bătrânul Danilovici atunci când consideră că era momentul să mai adauge puţin piper în mâncarea pe care o servea celor prezenţi.

˗ Cum adică, mezinul? Au fost şi mai mari?

­˗ Fost.

­˗ Câţi?

˗ Încă nouă.

­˗ Da’ de unde, dacă nu-i cu supărare?

˗ Toţi de pe canalul Iedului.

˗ Iedului zici? Da’ acolo de ani buni nu s-a mai prins mare lucru…

˗ Până azi.

˗ Toţi de acolo?

­˗ Toţi zece.

˗ Ei na… zece!

˗ Fix zece. repetă barmanul vorbele rostite cu ceva vreme mai înainte de moş Calistrat.

˗ Şi cel mai mare, cât?

˗ Paişpe şi un pic. nu se lăsă iarăşi Pix.

­˗ Şi restul… Unde-s restul?

          Din nou Triplu Pix se grăbi să răspundă, dar o făcu pe un ton foarte grav şi cu o voce destul de sonoră:

­˗ Far plai.

˗ Ce far, ce plai? Ce tot îndrugi acolo?

          Vasili se simţi atunci dator să intervină şi să lămurească lucrurile. El începu a le povesti oamenilor despre noile concepte care guvernează pescuitul recreativ, despre cum este respectată natura de undiţarii moderni şi despre ce înseamnă spiritul de fair-play al pescarului nou.

          Oamenii ascultau cuvintele sale, privindu-l în modul cel mai bovin cu putinţă.

          La sfârşitul cuvântării sale, Vasile spuse:

˗ Aceste idealuri măreţe sunt cele ce animalizează cunoştinţa şi faptele eroului nostru contemporan şi actualmente aici prezent, prietenul meu cel mai bun, vestitorul Alexandru, cel mai grozav pescar ce vieţuieşte chiar şi antum pe planeta noastră cea albastră, rotundă şi mare, mai mare chiar decât însuşi marea cea mare. Priviţi-l, aşadar, dragii mei consăteni, el este Alexandru cel Măreţ, el este Vitezistul Alexandru! Şi să ştiţi de la mine că al său talent pescăresc este unic sub soare şi omul acesta, dar ce zic eu, omul… zeul acesta este pescarul cu cea mai dreaptă coloană verticală din câţi au existat, există, sau vor exista vreodată prin lumile universale.

          Toţi cei prezenţi au întors grăbiţi privirile spre veneticul pescar care stătea stingher pe scaunul său de la tejghea, fâstâcit parcă de tot ceea ce se petrecea. Oamenii se grăbiră a-l felicita şi a-i pune tot felul de întrebări, într-un vacarm de nedescris. Ţinând a nu ieşi din promisiunea făcută moşului, Alexandru tot nu cuteza a deschide gura ca să rostească ceva, aşa că începu iar a da anapoda din cap.

˗ Pe el, fraţilor! strigă atunci, exaltat, Marin.

          Alexandru se sperie rău de tot, se făcu alb la trup şi se lăsă să alunece uşor de pe scaun, grăbindu-se apoi a se pitula sub acesta, cu faţa lipită de peretele tejghelei, dorind astfel a o apăra de eventualele lovituri care puteau surveni dinspre hoarda ce tocmai năvălea asupra lui.

          Cu Marin şi Vasili în frunte, oamenii deltei l-au extras pe venetic de sub scaun şi strigând din toate piepturile „URA!” au început a-l purta cu mândrie, pe umeri, prin încăpere. Cineva luase şalăul de pe masă şi îl pusese în braţele pescarului, ca pe un trofeu.

Revenindu-şi din spaimă şi înțelegând acum cum stau lucrurile, Alexandru îşi dădu seama că, în acele clipe, pentru prima dată în viaţa sa, se simţea cu adevărat mândru de faptul că era pescar. Şi încă ce pescar! Nici el măcar nu ştiuse până în seara aceea că era un aşa de mare undiţar. O aflase atunci. Nu mai conta faptul că lucrurile nu stăteau tocmai aşa cum le povestise şi le înflorise moş Calistrat, nu mai conta faptul că şi rachiul pe care îl băuse în seara aceea avea şi el meritele şi efectele sale în sentimentele pe care le trăia, nu mai conta… Oricum ar fi fost, cert era doar faptul că Alexandru se simţea cu adevărat fericit în acele momente.

Prin toată agitaţia care cuprinsese stabilimentul, altfel destul de liniştit al „Piedicii”, el reuşi să îl întrezărească o clipă pe bătrânul Danilovici stând calm pe scaunul său, sorbind din pahar şi făcându-i complice cu ochiul.

Circul a mai continuat o vreme iar Pix-ul a tot servit băuturi în stânga şi în dreapta, făcându­-şi norma mai ceva decât într-o zi de sărbătoare.

Dar totuşi, dintre toţi cei prezenţi acolo, doi indivizi, unul scund, gras şi bărbos şi un altul înalt, deşirat şi spân, făceau notă discordantă. Ei nu luau parte la sărbătorirea lui Alexandru ci stăteau mai deoparte, bând pahar după pahar, ascultând atenţi toate câte se discutau şi aruncând priviri înciudate asupra străinului, asupra şalăului, asupra lui Vasili şi asupra lui moş Calistrat.

Bărbosul şopti sarcastic la un moment dat:

˗ Auzi la ei, cică pe Iedu’!

˗ Iedu’… vacs! îi răspunse spânul aruncând, fără nici un pardon, printre dinţi, o flegmă direct pe podeaua de lemn a „Piedicii”.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Piedica appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Poveste de noapte (2)

Marin se întrecuse pe sine. Pregătise dintr-o bucată din şalăul prins de Alexandru şi din puţinul pe care îl găsise la moş Calistrat prin casă nişte bucate foarte gustoase, aşa că toţi patru: unchiul, nepotul, Alexandru şi bucătarul stăteau în jurul mesei din curtea casei bătrânului şi se întreceau în a gusta şi a savura minunăţiile ieşite din mâinile sale.

­˗ Cu adevărat grozav, Marine! Îţi lasă gura vodcă, nu alta! spuse moşul.

˗ Apă îţi lasă gura. îl corectă grijuliu Alexandru.

­­˗ Apă? Da’ ce, Doamne fereşte, să fac eu cu apa? Mie vodca-mi place. E cel mai bun element de comparaţiune. Da’ stai aşa, Alexandrioane! De ce înfuleci tu cu o aşa de mare poftă mâncărurile aiestea de zici că dau năvală barbarioţii? Parcă ziceai că peştele nu-i pe gustu’ şi asemănarea lu’ matale, sau ai trecut cumva la religia asta a noastră, a devoratorilor de produse peşti – culinare, măi neofitule!

­˗ Sincer să fiu, dacă nu aş fi ştiut că Şef a preparat şalăul prins de mine puteam să jur că asta-i carne de altceva, nu de peşte. Aşa un gust de bun are!

˗ Asta e drept! Şi din nimic poate Marin ăsta al nostru să inventeze nişte reţete de te lingi doi ani pe degete. Ăsta e meritul lui ascuns. De asta l-am adus cu noi de la cârciumă. Un aşa de minunat şalău, ca cel prins de tine azi, nu se nimerea a fi gătit de altcineva decât de un bucătar aşa de minunat cum este Şef.

˗ Dar cum se cheamă reţeta asta? mai întrebă, curios, novicele deltei.

­˗ Nu se cheamă nicicum, e invenţia de moment a lui. El poate compune oricând o carte de bucate, nu-i aşa, măi Sandra Marin, măi?

˗ Pledez vinovat, moş Danilovici. Absolut şi total vinovat.

După ce terminară de terfelit toată mămăliga prin sosuri, mujdeie şi castroane, şi după ce-şi puseră burţile la cale, bucătarul strânse grijuliu masa iar apoi se aşezară cu toţii pe prispă, îşi aprinseră ţigările şi stătură o vreme în linişte, parcă pentru a-şi face mai bine siesta.

Norii tulburi ai rachiurilor băute, şi care le cam suciseră minţile la un moment dat, începeau a se mai limpezi, mai ales că acum erau şi sătui şi oarecum mai odihniţi.

Nu după mult timp de stat în tăcere, moş Calistrat îşi începu povestirea:

„După ce am fost lăsat la vatră m-am întors în sat. Puţini dintre cei care plecaserăm la oaste am mai avut ocazia a vedea iar Dunărea. Cincisprezece inşi porniserăm împreună spre câmpurile de luptă dar numai trei ne-am mai întors. La restul li s-au albit ciolanele şi le-a putrezit carnea cine ştie când şi cine ştie pe unde prin lumea asta mare.

În lipsa noastră, pe coclaurile astea se instalase temeinic tifosul. Puţini ne-am întors noi de pe front dar acasă am găsit şi mai puţină lume. Mulţi căzuseră răpuşi de boala păduchilor. Noi am fost la părinţi nouă copiii de toţi, şase fete şi trei băieţi. Eu am fost cel mai mare. Revenit acasă am mai dat doar de Sevasta, sora mea cea mai mică, mama lui Vasili, iar pe ceilalţi şapte i-am găsit dormind pe sub crucile din cimitirul rămas parcă prea mic pentru o năpastă aşa de mare. Tata plecase şi el să pună capcane în ceruri, iar pe mama am dus-o să aibă grijă de fraţii din ţintirim la patru zile după ce ajunsesem acasă. Scăpase de molimă, molimă care oricum era pe sfârșite, dar murise de inimă rea.

După ce s-au mai aşezat şi îndreptat lucrurile mi-a venit şi mie sorocul să mă însor. Dincolo de bahna asta din spatele casei noastre era pe atuncea un canal, iar pe malul lui era o casă, şi în casa aceea am zărit într-o zi o zeiţă cu cosiţe de aur, cu ochi de safir, cu buze de mărgean şi talie de viespioară. O chema Annuşka Ivanova. Din clipa când am văzut-o întâia dată am ştiut că numai ea îmi poate fi aleasa. Se mutaseră la noi în sat, ea dimpreună cu mama sa, dintr-un cătun de lângă Chilia, în timpul cât fusesem eu plecat pe front şi de aceea nu o cunoşteam.

Era seara, tocmai veneam de la întins plasele şi mă căzneam a trage lotca pe mal, ca sa n-o smulgă apele în larg. Şi cum mă munceam eu atunci, numai ce aud o voce de înger cântând. M-am oprit din lucru şi am ascultat. Cuvintele se întindeau clare şi armonioase peste baltă. Parcă le aud şi acuma:

„…Lebedele se zăresc

În zare ele plutesc.

Dar una albă şi frumoasă

Cu chip de mare de crăiasă

Vine la mine zburând

Vine la mine zicând:

Tu eşti soare, lună plină

Tu eşti pace, eşti lumină

Pe tine te voi iubi

Cu tine eu vreau a fi…”

Şi aşa a şi fost. Cu mine a rămas, pe mine m-a iubit şi m-a luat de bărbat. Şi am făcut nuntă mare dragilor. Nuntă ca în poveşti, şi multă lume din cei care scăpaseră de plumbi şi de tifos, din multe sate dimprejur, a venit. O căsătorie atunci, după toate grozăviile care măturaseră lumea şi adunaseră, ca în năvoade, sufletele creştinilor de pretutindeni era un eveniment deosebit. În acele vremuri o nuntă era un prilej de bucurie şi de petrecere, nu ca în ziua de azi când totu-i numai fală şi grandomanie, o goană nebună după bani, de zici că nunţile şi botezurile s-au transformat în afaceri, că şi-au pierdut esenţa adevărată, iar taina sfântă a cununiei şi a botezului au devenit doar prilej de numărat banii şi darurile primite de la invitaţi. S-au dus vremurile în care inima omului era liberă şi independentă. Acum e sluga arginţilor, e sluga lăcomiei, e sluga diavolului. Adevărat vă zic vouă toate astea! Voi poate nu înţelegeţi, că v-aţi născut şi aţi crescut în vremurile astea de acum, voi nu puteţi şti ce însemnă să te bucuri cu adevărat pentru bucuria altuia, ce însemnă să mergi la nunta cuiva doar din dorinţa de a-i ura casă de piatră şi viaţă lungă alături de aleasa sau alesul inimii, şi nu să mergi doar ca să vezi ce pregătiri sunt, să vezi ce mâncăruri se servesc, sau să vezi cu ce sunt îmbrăcaţi unii sau alţii, adică doar ca să îţi satisfaci ţie curiozitatea şi să îţi onorezi o obligaţie, iar mai apoi ca să ai motive de bârfă. Voi nu puteţi, dar eu pot pentru că îmi dau seama cât de mult m-am schimbat şi eu şi că nu mai sunt luminos la suflet, aşa cum eram odată. Lumea toată s-a hainit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de semeni. Totul se învârte în jurul banilor şi a intereselor, totul nu-i însă decât o mare minciună pentru că asta nu mai e viaţă. Atâta timp cât trăieşti cu gândul doar la combinaţii, învârteli şi bani, atunci nu mai ai viaţă, atunci nu eşti alta decât un sclav. Sclavul căpătuielii. Asta suntem noi oamenii, azi, nişte sclavi, nişte sclavi perfecţi, dar care însă ne credem a fi liberi, deştepţi şi importanţi. Trebuie să înţelegem că, oricât de multe averi am aduna, ori cât de multe afaceri am învârti, atunci când ne va veni momentul de plecare spre dincolo, lumii nici n-o să-i pese de noi. Chiar deloc. Jelirile, dacă vor fi, o să fie doar de faţadă iar lupta pentru averile rămase va fi singurul element de interes ce va rămâne poate după unii, element pe care îl vor urmării credulii pe la diferite posturi de televiziune sau despre care vor citi prin ziarele de scandal. Asta e lumea acum. O lume egoistă, meschină, o lume de scandal.

Dar să revin la povestirea mea şi să las în pace lumea să-şi trăiască închipuirile dezvoltate de lipsa ei de umanitate. După nuntă ne-am tras la casa noastră. Am luat-o şi pe mama soacră la noi şi am trăit bine o vreme. Annuşka mi l-a dăruit pe Igor, iar Igor a fost cadoul cel mai de preţ pe care-l primisem de la cineva în viaţa toată mea. Mi-am zis atunci că de asta nu mă strânsese Dumnezeu din lume în noaptea aceea rece de război. Mă mai lăsase să trăiesc pentru că trebuia să mă însor cu Annuşka ca să-l aducem amândoi pe lume pe Igor, însă ce a urmat mai apoi nu am mai putut înţelege. Ascunse sunt căile Domnului, dragilor, cu adevărat ascunse. Nimeni nu le poate pricepe ori cerceta.

Exact când Igor se îndrepta spre al zecelea an din viaţă, o nouă năpastă a dat peste noi, ca un tăvălug. Annuşka a căzut la pat, fără vlagă şi tărie în trup şi în suflet. Degeaba am dus-o pe la doctori, degeaba am purtat-o prin spitale. După aproape un an de chinuri, draga mea zeiţă cu cosiţe de aur, ochi de safir şi buze de mărgean a plecat spre cele sfinte, lăsându-ne pe toţi cu ochii în lacrimi cu sufletele pustiite.

„…Fir cu fir păru-i curăţa.

Fir cu fir îl împletea,

Şi cu lacrimi îl uda…”

          Aşa a plâns şi a jelit mama soacră privindu­-şi fiica plecând pe drumul cel fără de întoarcere, văzând cum treburile normale ale firii sunt răsturnate şi cum un părinte e nevoit a-şi îngropa copilul, şi nu invers, după cum ar fi fost drept şi corect a se întâmpla.

          Draga mea soţioară a plecat dintre noi răpusă de boala ce rea a sângelui, de păgâna de leucemie.

          La scurt timp a urmat-o şi mama ei care, exact ca şi a mea mamă, a murit tot de inimă rea. Rămăsesem numai eu şi Igor.

Dar ce a urmat apoi vă voi povesti altă dată, cu altă ocazie, că deja sufletul mi-e prea greu şi poate că v-am şi plictisit cu toate acestea pe care vi le-am spus acuma… Dar asta a fost viaţa mea, astea au fost necazurile mele, astea au fost lacrimile ochilor mei şi plânsetul inimii mele.”

Ceasurile nocturne trecuseră iar luna lunecase deja hăt bine pe cer, printre stele, atunci când cei patru tovarăşi se aşternură spre odihnă. Noaptea îşi trimitea în lume glasurile sale obişnuite: dinspre bahnă răsunau din nou, înfundat, buhaii de baltă, dintre pomi plângeau cucuvele, iar în marginea satului, cu boturile întinse spre lună, şacalii îşi cântau discordat serenada.

Dar oamenii nu îi mai ascultau. Nici pe ei, nici pe buhaii de baltă, nici pe plângătoarele cucuvele şi nici alte sunete sau cântări ale firii. Cu toţii dormeau, cu toţii visau, iar Alexandru visa, probabil, la o nouă zi plină de peşti, la o nouă zi plină de driluri şi împliniri.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Poveste de noapte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

În iatacul lunii

          Luna începuse a creşte pe cer, începând a luci stingher şi prin unde. Glasurile nopţii se trezeau iar la viaţă, iar glasurile zilei se înveleau în visare. Fantasme nocturne prin lume porneau, fantasme de vise oniric goneau, iar barca plutea uşor şi tăcută.

          Moş Calistrat dădu încet drumul cântării:

„…Pe mare, o corabie pluteşte.

În corabie, un leagăn se zăreşte.

 În leagăn, Calistrat e aşezat,

 El de prieteni e legănat.

 – Vă rog, dragii mei fraţi,

Cât mai sus să mă-nălţaţi,

În iatacul lunii vreau a intra

Acolo-i rămasă inima mea…”

          Glasul său molcom se pierdea în noapte, rătăcind pribeag şi trist prin rogozuri şi lunci, iar pe obrazul fin al apei lunecoase lacrimi apăreau atunci când ramele o loveau încet, repetat.

˗ Începusem în vremurile acelea a mă împlini ca flăcăiandru la trup, dar la minte eram tot copchil. spuse moşul după ce-şi termină melodia. Era o noapte taman ca acuma, cu vântul stând ţeapăn în cui, cu aerul de toamnă deloc grăbit spre răcire, c-o lună rotată spânzurată pe cer. Plecasem cu tata la pândă de noapte, capcane punând la bizami. Ştiam în ce loc anume aveam noi a merge şi abia aşteptam să ajungem. Am poposit acolo cam la ora asta, ca acum, şi imediat am început a pune capcănile în locurile pe unde ştia tata că se preumblă ondatrele noaptea. După ce am terminat cu pusul, am hotărât a ne cuibări într-o tainiţă făcută din stuf în spatele a doi stejari străvechi, stejari printre care vedeam bine canalul, fără a fi noi, de alţii, văzuţi. Ne-am întins pe pătura veche ce-o aveam luată de acasă şi ne-am pus pe băut şi palavre. Am stat noi cât am stat, am băut cât am băut, am vorbit cât am vorbit, până ce am văzut cum tata îşi lasă capul moale într-o parte, scăpând cana cu rachiu din mână şi pornind a fornăi uşor pe nas. Adormise. Bucuria mea. Atâta aşteptasem. Ştiam că ţine banii legaţi în batista pe care o purta în buzunarul de la piept al hainei, aşa că i-am şutit uşor basmaua din buzunar şi… pe-aici ţi-e drumul frate! Auzisem de la flăcăii din sat cum că în cătunul lângă care ne aflam noi atuncea era un bordei anume unde puteai găsi dragoste pe bani, aşa că prinzând acum ocazia cu drumul făcut acolo şi cu banii sustraşi de la bătrânul meu părinte plecat în vizită pe plaiurile visurilor grele ale rachiului şi oboselii, am hotărât a cerca să văd şi eu cum stau lucrurile cu treaba asta, mai ales că eram total crud şi nepriceput în astfel de îndeletniciri lumeşti, voind astfel a lăsa în noaptea aceea fecioria deoparte.

          Mergând pe drum am văzut o cârciumă unde am intrat curios să aflu unde pot să găsesc cuibuşorul acela cu amor financiar. Ca să nu par un necioplit am luat întâi un rachiu de la crâşmar şi abia după asta am cutezat a-l întreba pe acesta unde pot găsi locul ce-l caut.

          Auzind unde vreau să merg, un flăcăiandru cu o mutră de vidră vicleană şi care şedea la o masă din apropiere, s-a ridicat de la locul lui, a venit la mine, mi-a făcut cinste cu un rând de băutură, şi apoi am intrat în discuţii. Din una din alta, un pahar s-a făcut două, iar două s-au făcut nouă, astfel încât atunci când am ajuns, braţ la braţ cu noul meu prieten în faţa casei cu dragoste la comandă, eram hăt bine abţiguit. Amicul ăla al meu, foarte amabil, m-a prezentat afectuos unei tinere demoazele care, fiind toată numai un zâmbet, mi-a luat de la început paralele pentru care îşi vindea dânsa darurile Evei, apoi m-a prins de mână şi m-a introdus într-o cameră destul de întunecată, luminată doar de luna care pătrundea galbenă pe fereastră, iar, şi mai apoi, m-a ajutat a intra în rândul bărbaţilor adevăraţi. M-a servit şi cu nişte rachiu aromatic care mi-a sucit minţile pe loc şi de tot, de m-a făcut să adorm aproape imediat. Noroc totuşi că reuşisem să-mi fac treaba pentru care venisem şi nu am adormit cât eram încă în şa.

          Cu atât m-am ales atunci de la noaptea aceea din iatacul senioritei, cu un pas înainte în cunoaşterea vieţii lumeşti şi a trupurilor muiereşti, că în rest totul a fost un dezastru. Când m-am trezit, văzând că noaptea e pe terminate, m-am grăbit a mă îmbrăca şi a fugi spre locul unde îl lăsasem pe bătrânul meu sforăind. Nu voiam să ştie pe unde umblasem. Am avut noroc căci tata încă dormea atunci când am ajuns înapoi la dânsul. Dar aia avea să fie ultima mea răsuflare de uşurare, căci ce a urmat nu a mai fost bine de loc. Prima dată nu am mai găsit batista cu bani atunci când am vrut să o pun înapoi în buzunarul de unde o şterpelisem. Dispăruse fără urmă. Am tot căutat-o şi răscăutat-o, dar degeaba. Atunci am înţeles cârdăşia dintre amicul de aseară şi porumbiţa din colivia iubirii. Mă făcuseră de bani. Apoi nu am mai găsit nici măcar o capcană din cele pe care le puseserăm seara, darămite bizami. Toate fuseseră furate. Făcusem uriaşa greşeală de a-i povesti aceluia cu care mă întovărăşisem la crâşmă de unde eram eu de loc şi ce anume făceam atuncea prin părţile acelea, ba chiar îi şi spusesem unde anume puseserăm capcanele, întrebându-l dacă aleseserăm bine locurile. Se vede treaba că, chiar dacă eram bine rachiizat, reuşisem să-i explic destul de clar unde amplasaserăm cursele noastre de le-a găsit el pe toate şi fără probleme. A trebuit apoi a jura că nu aveam nici o idee despre dispariţia batistei cu bani atunci când bătrânul şi-a dat seama că nu o mai avea în buzunar. Bănuia el ceva, că m-a tot împuns cu întrebări, m-a tot sucit şi răsucit pe toate părţile, dar m-am ţinut tare şi nu l-am lăsat pe „nu ştiu” din braţe. Nu am cedat deloc. Doar devenisem bărbat, ce naiba, nu? Tata a trebuit până la urmă să se resemneze cu ideea că pierduse el batista pe undeva.

          Asta a fost, dragilor, povestea din iatacul lunii, acolo unde mi-am pierdut eu fecioria, minţile şi banii. Hai, lume hai…! mai spuse moş Calistrat oftând, după care tăcu, fără a mai scoate nici un cuvânt până ce ajunseră cu barca la mal.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – În iatacul lunii appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Un om cinstit

          Chiar dacă ar fi dorit să continue goana după știuci, goană începută în ziua precedentă, un gând apărut parcă de nici unde sau dictat în mod inconştient de pescarul care sălăşluia în persoana sa, îl făcu pe Alexandru a hotărî ca ziua aceea, a doua din concediul său în lumea dintre nuferi, să se desfăşoare sub semnul şalăilor şi al bibanilor.

˗ Moş Calistrat, eu zic să mai lăsăm ştiucilor încă vreo douăzeci – treizeci de ore ca să mai crească şi să se mai îngraşe, iar noi să mergem a căuta oarece strapazani, ori bibănuşi azi! Ai, ce zici?

˗ Da’ văd că matale eşti, care va să zică, un fel de meşter de toate ştiutor. Dacă te încumeţi a căta şalăii deltei înseamnă că ai oarece încredere în priceperile tale, cu toate că… după ziua de ieri… nu s-ar prea zice. Noroc de norocul norocosului de la ultima încercare, că alt fel…! Chiar mă gândeam ieri, aşa printre sticle şi vise, că poate ar fi mai bine să te apuci de alte sporturi, mai puţin pretenţioase sau costisitoare. Poate de şeptică, de popa prostu’, de lapte-gros, sau de alte jocuri din astea de societate… că dinspre partea pescuitului… Şi mai văz că tu cam exagerezi cu respectul faţă de natură de nu cutezi nici măcar a înţepa peştii în cârlige! Da’, na…, mă rog… banii lu’ matale, munca lu’ mucea, folosu’ lu’ eu. Toţi trei estem împăcaţi până la urmă. Nu? Şi varza, şi capra, şi lupul.

˗ Da matale, care din ăştia îi fi? nu se răbdă a întreba Prins.

˗ Eu mi-s taica Lupu’, măi nepotu’ meu acesta. Mereu flămând, mereu să pun gheara pe bănuţii cei sclipicioşi. Iar tu, măi Prinsule…, tu îmi eşti capra cea toantă şi behăitoare care crede că dacă trage la rame e ca şi cum ar merge la sală şi s-ar face culturişti…

˗ Badi-bilding, mă’ uncheşu’ meu acela, asta se face acuma la sală. Culturiştii e de domeniile trecătoare.

˗ „Badi pălarie nouă” nu se găseşte la sală? Numa’ badi boldit din ăla?

˗ Ia mai termină, unchiaşule, cu miştocurile astea ieftine ale matale! Şi ai grijă că dacă mă mai faci cumva tont, cornut, sau îmi găseşti vreun alt alint din ăsta deşuchiat, mă supăr pe matale şi te las baltă, cu barca-n baltă şi cu vâsla-n barcă, cu toate gradenele de rubedenie pe care le împărţim ambii amândoi.

˗ Ei aş…! Că parcă alta ai avea ce învârti…! De când e Fefeul pe urmele tale altceva nu mai poţi face decât să te aţii pe lângă mine şi să te bucuri de firimiturile care pică din barba mea atunci când mi-o scutur…

          Atins în cel mai sensibil punct al sensibilităţii sale, tânărul Vasili se opri din aranjarea sculelor în barcă şi, devenind mai negru decât smoala cu care erau astupate găurile din vehiculul fluvial, înlemni deodată, iar privirea-i de oţel căuta parcă a-l zdrobi pe moş Calistrat.

          Văzând că lucrurile degenerează, Alexandru se băgă rapid în discuţie, dorind a muta subiectul acesteia înspre alte orizonturi, mai senine, şi a calma astfel spiritele:

˗ Dar eu de ce mi-s „varza”, moş Calistrule?

Bătrânul, bucuros de intervenţia musafirului, intervenţie care îi permise să îşi întoarcă privirea dinspre nepotul său, spuse distrat:

˗ De parcă mai are rost să întrebi…!? Varză murată eşti, amicu’ Alexicu’, la capitolul momirea, undirea şi prinderea peştilor piscicoli şi danubieni prin născare. Murată… cu „M” mare şi cu multe frunze creţe…

          Se vede treaba că moşul nu se sfia să spună în gura mare ceea ce gândeşte despre unul sau despre altul, şi de aceea nu avea, probabil, prea mulţi prieteni de nădejde. Avea destui amici, dar marea lor majoritate erau doar amici de pahar, însă ţinând cont de faptul că paharul era cam nelipsit din mâna sa, deducem deci, cu destul uşurinţa, că mai tot timpul avea un număr oarecare de tovarăşi (de tovarăşi oarecare) pe lângă dânsul.

˗ Ha, ha! concluzionă sec Prins, după ce se mai linişti niţel, şi, revenind la sentimente mai bune, se reapucă de dereticat prin corabie. Numai să ai grijă, unchiule, că lupul nu sfârşeşte prea bine în poveşti!

˗ Da ce treabă am eu cu poveştile, dragul meu prâslea? Eu nu cred în ele, iar ele nu cred în mine…

˗ Da’ în ce crezi matale, dară?

˗ Eu cred, cu tărie, numai în tărie… şi în puterea paharului, mai ales dacă e la plural…

˗ Măcar bine că recunoşti, moş Canistră, şi o mai faci şi pe unchiul moralist…!

˗ Gura celui ce serveşte, adevăruri gavareşte… Asta e cunoscut de când lumea… „In vino veritabilus”, după cum învaţă astăzi dascălii prin şcoli.

˗ „In vino Veritas”, moşule. îl corectă, amabil, Alexandru. Şi după cum învaţă copiii de la dascăli, ai vrut matale a zice…

˗ Unde ai mai văzut tu, măi Alexandritule, copchil în ziua de azi care să mai înveţe ceva pe la şcoală…?! Amu plodimea nu mai învaţă nici limba noastră românească, nici mateoftica, darămite latineasca sau franţuzica… Aşa că am zis eu bine, din cărţi numai dascălii dacă mai au chef a învaţă câte ceva.

          Porniseră la drum plutind prin apa calmă şi printre răzleţele fuioare de ceaţă ce mai căutau încă hârjoană prin cotloanele cele mai tainice ale stufului, lunecând tainic printre pelicani ursuzi, printre stârci împietriţi şi printre lebede cuminţi. Visarea prinse a pluti şi ea, odată cu barca, astfel că o vreme au înaintat tăcuţi, lăsând doar natura să vorbească, lăsând doar lumea sălbatică să îşi spună nestingherită dorurile şi păsurile prin glasurile măiestre ale înaripatelor de tot felul ce scotoceau şi scormoneau plaurii, rogozul, apele, sau săgetau fugarnic cerul. Era mirificul acela al zilei abia născute, era mirificul acela pe care e mare păcat a nu-l admira, a nu-l respecta.

          De data asta, ţinând cont de noile idealuri halieutice de care era animat viteazul Alexandru, nu mai mergeau spre o baltă anume în care să caute ştiuca cea cu mare căutare în neamul tuturor pescarilor de pe mapamond, ci înaintau doar pe canale, făcând uneori câte un popas, mai scurt sau mai lung, popas în timpul căruia pescarul îşi îmbăia, pe rând, toate paietele colorate din trusele cu care era împroprietărit, în căutarea şalăilor. Dar, ca şi ştiucile din ziua precedentă, nici şalăii nu doreau a lucra în echipă cu pescarul nostru dezamăgit, iar bruma de respect pe care şi-o câştigase în ochii celor doi locuitori ai deltei cu ocazia capturii aceleia singulare, dar impresionante ca şi mărime, din seara trecută, începea a se topi sub focul dogoritor al insuccesului total.

˗ Măi ficioru’ meu… da’ greu cu tine! Şi Harap acela decolorat a găsit mai repede salăţile în grădinile ursoaicei faţă de cum găseşti tu peştii în apele de pe aici. Mare blestem pe capul tău…! Oh… şi vai… şi iar mai vai!

          Alexandru se făcuse mic de tot, strivit parcă de greutatea imensă a eşecului de care dădea dovadă cu atâta aplomb, şi, neştiind ce să răspundă, se mulţumi a ridica stângaci din umeri.

          Urmă un nou moment de linişte totală în care pescarul făcea în continuare prospecţiuni lacustre, nepotul stătea întins în barcă, cu pălăria trasă peste ochi, şi fuma, iar bătrânul privea cu interes când la Alexandru, când la sticla sa cu tărie. După un timp de reflecţie, moş Calistrat spuse, adresându-se veneticului:

˗ Măi, dar totuşi, dacă stau bine să mă gândesc, tu eşti exact pe gustul meu.

˗ Cum asta, moş Calistrat? Cum să fiu eu pe gustul matale dacă mereu râzi de priceperea mea pescărească? Nu că n-ai avea dreptate până acum …

˗ Nu avem de-a face în propoziţie nici cu ştampila, nici cu coada vacii, nici cu prefectura, sau cu… alte părţi bărbăteşti implicate în proverbe şi zicale strămoşeşti. Eşti exact pe gustul meu din alte motive, fără legătură cu pretenţiile şi putirinţele tale undiţo-nepescăreşti. Eşti pe gustul meu, după numele cel porţi, măi flăcău!

˗ Dar ce dragoste aşa de mare ai matale pentru numele de Alexandru, dragă moş-unchiaş? îl întrebă, sincer surprins, nepotul.

˗ E foarte simplu, fraţilor. Numele acesta, Alexandru, este cu adevărat un nume de valoare. Şi asta v-o spune moş Canistră-Canistrat, cel mai veritabil beţiveur de materiale spirtoase care a fost inventat vreodată în toată delta asta străbună. Să privim, pentru început, dinspre partea inglişmanilor, că tot e la mare modă de căutare acuma. Cum se zice Alexandru pe limba lor, elev Vasili?

˗ Alexander. răspunse prompt, şi a tot – ştiutor, tânărul.

˗ Ei, vezi!? Alexander, dară! Ori, ce estem acela un Alexander? Sau, mai bine zis, ce estem aceea o Alexander, că e de parte muierească partea asta de grăire liberă.

˗ Cum adică… nu pricep? făcu pop-starul.

˗ O Alexander este chiar dumneaei. zise moşul ridicând sticla de vodcă şi arătând confraţilor lotcari eticheta acesteia. Ce scrie aicilea? A-L-E-X-A-N-D-E-R.

Apoi, încântat de efectul avut asupra celor doi co-ocupanţi ai luntrei, continuă:

˗ Mergând şi mai departe cu teoria noastră, dacă adăugăm şi celălalt nume de care dai tu dovadă, dragă musafirule, adică Ion, pe lângă Alexandru, oare ce obţinem noi? Obţinem: Alexandrion. Adică şi Alexandru şi Ion, la un loc. Ambele nume ale lu’ nenea mătăluţă. Ori, ce estem acela un Alexandrion? Că ăsta e de ambisexe. Un alt produs pe gustul meu, aidoma lui tanti Vodcuţa Alexander. Deci, trăgând o concluzie, şi totodată şi o duşcă de rachiu, tu eşti cu adevărat pe gustul meu, monşeri. Pot să zic, chiar, că ai un nume de om cinstit, aşa că de acum înainte nu o să mă mai iau de tine cu răutate sau cu caştoc. Ai devenit prietenul meu cel mai bun şi, ca dovadă, o să te duc la un loc de unde o să prinzi, dacă nu şalăi, atunci bibani cu siguranţă, şi cu nemiluita. apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns de la cei doi care îl priveau cu gura căscată văzând câte gogoriţe era în stare să emită, îi spuse lui Vasili:

˗ Hai fuguţa cu noi, bobocele, pe canalu’ Bobocu’! Să prindă şi degustibus aista oarece peşti!

Sireapul de Bobocu’

          Au ajuns relativ repede pe canalul invocat de moş Calistrat, iar veneticul pescar a şi pornit, plin de elan, a cerceta străfundurile şi gropanele acestuia.

          Cu aur fusese poleită gura bătrânului, căci nici nu apucă bine a se dezmetici şi a tresălta năluca prin noile ape, că deja deveni năprasnică şi grea. Lanseta se curbă frumos, firul deveni tăios, iar Alexandru simţi, în sfârşit, adrenalina invadându-i corpul.

          Soarele privea curios, peste streaşina stufurilor, la activitatea pescarului. Fusese în crucea cerului atunci când Alexandru dăduse de primii bibani, şi iată-l acum, picat înspre apus, poleind roş – galben vârfurile mării verzi de stuf şi papură, mânjind apa cu policromia specifică asfinţitului timpuriu.

          Frenezia atacurilor nervoşilor bibani a făcut ca timpul să treacă nespus de repede şi de frumos pentru novicele deltaic.

Băştinaşii, nemaiavând motive de plimbări lacustre sau de glume la adresa musafirului, deveniră deodată criminali, criminali în serie, ucigând, fără mustrări de conştiinţă, şi cu bună ştiinţă (bună probabil că a fost doar până la un anumit moment dat, atunci când gândirea logică şi echilibrul cognitiv au prins a se juca de-a prinselea cu euforia şi instabilitatea induse de etilic) două surori ale lui tanti Vodcuţa Alexander, după cum îşi denumise bătrânul sticlele de vodcă. Apoi, nu mult le-a mai trebuit pentru a porni iar, în tandem, înspre oniric, taman ca-n ziua precedentă.

Bibanii veneau nervoşi spre barcă, dar se întorceau bucuroşi înapoi în apă, după o scurtă întâlnire cu pescarul venetic, acompaniaţi de sublima muzică de tobă spartă de eşapament pe care o intonau cu frenezie cei doi băştinaşi ce mărșăluiau pe coclaurile lui moş Ene.

Vântul căzuse obosit printre nuferi refuzând a se mai ridica, astfel că o neclintire măreaţă, de catedrală, se instală peste lume, iar apa deveni o oglindă sublimă, oglindă în care cerul şi soarele se oglindeau deopotrivă, amestecându-şi chipurile, amestecându-şi culorile, născând în priviri unic spectacol, născând în inimi fuioare de melancolie.

Lovitura a fost crâncenă, rupând brutal vraja indusă de amurg. Pescarul a tresărit speriat. Lanseta prinsese viaţă tresăltând şi cătând cu vârful spre umed sub impulsurile ce-i veneau din adânc. Nici nu apucase bine să înţepe, căci peştele, din prea mare poftă de năluci, se agăţase aproape singur, iar acum căuta izbăvirea pornind încet înspre larg.

Alexandru deschise larg cutia în care-şi păstra experienţa, răbdarea, priceperea şi sângele rece, se echipă în mod adecvat cu toate acestea, şi porni metodic lupta apoi. Chiar dacă folosea o lansetă destul uşoară şi un fir nu tocmai gros el spera că nu va avea probleme cu scoaterea peştelui dacă va reuşi să îl manevreze în mod corect, dacă nu va comite vreo greşeală, dacă străfundul nu va trimite în joc cioate sau alte agăţători submerse, lucruri total dezagreate de către toţi pescarii, de orice fel ar fi aceştia.

Pe scena de deasupra apei palmele transpirau, fruntea se încreţea, sufletul spera, în timp ce pescarul îşi juca magnific rolul său din piesa aceea serală, iar pe scena din abisuri celălalt actor interpreta propria sa partitură, partitură păstrată din vechime şi mereu perfecţionată, partitură dictată de instinctele ancestrale de supravieţuire ale speciei sale. Fugea, revenea, se rotea, se proptea în structuri, se ridica spre peliculă şi se arunca apoi nebun iar spre afund, punând constantă presiune atât pe lansetist cât şi pe lanseta şi firul acestuia.

Dar omul, ca în cele mai multe din cazuri, reuşi iar să triumfe. Cuprins din toate părţile de plasa minciogului, şalăul prinse a se zbate nervos în timp ce Alexandru îl ridica dintre ape. După ce lăsă minciogul pe fundul bărcii, pescarul îşi aprinse nervos o ţigară, cu mâinile uşor tremurânde, şi trase cu nesaţ primul fum dorind, măcar mental, a se calma puţin. Peştele, în schimb, devenea tot mai nervos, iar zbaterile sale au început a produce unele legănări neașteptate ale bărcii.

Se vede treaba că moş Calistrat suferea de un somn foarte subţire, indiferent de cantitatea de etilic pe care o folosea ca şi somnifer, căci s-a trezit imediat, de la primele clătinări ale luntrei, şi, privind lung printre genele abia întredeschise, spuse mirat:

˗ Bre rumâne, bre! Da’ ce ai matale de împărţit cu ăştia de leatul meu?

˗ Ce-i cu undele astea sonore pe care le tot emiţi, bunelule? Nu ai somn? Şi ce leat visezi? întrebă supărat Prins, trezit de vorbele moşului.

˗ Ziceam de sireapul aista de suduc pe care l-a invitat Alescu la noi în barcă. E leat cu mine, că în lumea peştilor el are cam tot atâţia ani câţi am eu în lumea asta a noastră, omenească.

˗ Ha! Ce? Ce suduc, ce leat, ce tot inventezi matale, moşule? întrebă Vasili, care, din cauză că încă nu deschisese ochii, nu văzuse peştele de pe fundul bărcii.

˗ Păi ia trimite-ţi tu fascicolul vizual înspre domnul nostru vacanţier şi anchetează cu propriile tale globule ochiuloase ce anume şade interpus între domnia dumnealui şi domniile dumneanoastră!

          Ilii se ridică în capul oaselor şi, după ce îşi întinse larg braţele scoţând şi un căscat zgomotos, îşi ridică în sfârşit obloanele de pe ochi privind în direcţia undiţarului. Era cazul să deschidă iar gura, chiar mai larg decât o deschisese cu ocazia căscatului de adineaori, la vederea uriaşului şalău din minciog. Se frecă la ochi cu amândouă mâinile, se ridică în picioare, se apropie de monstru şi, parcă cu teamă, începu a-l pipăi.

˗ Da. E veritabil. conchise în cele din urmă tânărul. Nu-i vreo făcătură, vreun miraj, ori vreo puştoaică morgană. E sută la sută ţesut musculos, adipos şi osos, îmbinat armonios.

˗ Pe ăsta, moş Calistrat, vreau să ţi-l dau ţie, amintire să ai de la mine peste timp atunci când o să priveşti la capul lui mare, cu dinţii lungi şi ascuţiţi, cap ce o să şadă fudul pe o tăblie de pe peretele matale, după ce, mai întâi, o să-l împăiezi, căci cred eu că are cine, nu? O fi vreun priceput în taxidermie pe aici…

˗ Sunt destui, îl asigură bătrânul. Cam toţi fac taximetrie cu bărcile pe la noi…

˗ Nu la asta mă refeream, moşule… Ziceam de cineva care se pricepe la împăierea animalelor, aşa se cheamă oamenii ăia, taxidermişti.

˗ Fefeul nostru mai comite uneori şi din astea. zise moşul înţelegând acum cum stau lucrurile. Numa’ de-o mai vrea să ne servească după aventura de ieri când i-aţi găurit pălărioiul…

˗ O să vrea moşule, o să vrea, mai ales dacă îi fluturi şi vreo doi creițari pe sub nasul lui de copoi pribeag! spuse nepotul.

˗ Da’ cum rămâne cu viziunea aia modernă, domnule A? Cu prinderea şi cu eliberarea? Sesizez oarece intenţie de încălcare a prinţipiilor matale?

˗ Lasă moşule, că la câţi peşti am eliberat eu azi, nu s-o supăra Delta dacă o sărăcesc cu un peşte…! Nu e vorba de principii sau alte chestii din astea. Pur şi simplu, aşa simt eu acum. Dacă nu-mi picai matale cu tronc, nu aveam motive a reţine şalăul, dar aşa… După cum am spus, să ai o amintire de la mine! Şi nu mai zic că doar datorită matale am ajuns a pescui azi pe locul acesta. Matale m-ai adus.

˗ Bine, bobocele! Aşa să fie, dară! Dancheşoşon! Pe ăsta, în primă fază, l-om da pe mâinile pricepute ale unui meşter bucătar pentru a scoate din el organele interioare, pentru a-i îndepărta solzii exteriori şi pentru a prepara oarece gustoase mâncăruri, iar abia după ce toate astea fi v-or făcute o să purcedem la un randevu de împăciuire cu domnu’ Fefe şi-i vom înmâna jalba cu rugăminţile noastre. Oricum, bună treabă ai făcut, măi băiete, azi! Straşnică pescuială! Brava, brava şi iar brava!

          Deja se făcuse timpul a pleca înspre casă. Lumina difuză, bâzâitul ţânţarilor, orăcăitul broaştelor, oboseala, toate acestea erau semne că ziua îşi trăia ultimele clipe de glorie. Îşi ocupară, aşadar,  locurile obişnuite în barcă şi porniră uşor, strecurându-se printre plauri, nuferi şi trestii, într-o tăcere deplină, fiecare trăind şi visând aşa după cum simţea şi gândea în acele momente de magie pură.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – UN OM CINSTIT appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

A doua captură

După ce reuşiseră, cu mari eforturi, dar şi cu ajutorul foarfecii, ca să elibereze pălăria din ghearele cele multe şi bine ascuţite ale voblerului, moş Calistrat i-o înapoie pădurarului, cu toată gaura cea mirifică cu care tocmai fusese împroprietărită.

Flavian Fedea luă pălăria, îşi băgă resemnat degetul în gaura măreaţă de care aceasta dădea dovadă, apoi, nespunând nimic, şi-o îndesă pe cap şi, punând mâna pe vâsle, plecă încet, dispărând după nişte plauri.
– Nea maestru’, să nu mi-o iei în nume de rău, dar eu cred că matale eşti un mare pescar de felul matale, numai că nu de peşti, aşa că ar cam trebui să ne retragem şi noi spre bordeiele noastre, că se lasă acuşica tanti Nopticik peste lume şi numai pe întuneric nu am eu chef a vâsli.
– O dată să mai dau, tinere! Am eu o presimţire, spuse Alexandru şi făcu rapid un lanseu înspre floarea unui nufăr nepăsător şi galben.

Aşa cum de multe ori se întâmplă în lumea pescarilor, aşa se întâmplă şi atunci. Năluca numai ce atinse apa că se şi afla în straşnică strânsoare de dinţi oţeliţi. Toată esenţa acelei zile de pescuit se redusese, până la urmă, la acel atac nebun, neaşteptat şi venit parcă de nicăieri, atac ce pusese sângele în mişcare în ritm alert în trupul pescarului, atac ce aproape că îl făcuse să scape lanseta din mâini. Nu crezuse până atunci că o ştiucă poate avea asemenea calităţi tranchilizante.

Urmă apoi o luptă nebună. O luptă titanică, o luptă după care venise, până la urma-urmei, tocmai până acolo. O luptă pe care o căutase, o luptă pe care iată că tocmai o primise. Ştiuca făcea tot ceea ce ştia ea mai bine. Fugea, se oprea, se pitea, sărea, se scufunda, iar pescarul era mereu atent la toanele acesteia, nedorind a fi luat prin surprindere şi a comite vreo greşeală. Vremea înainta, noaptea făcea lumii cu ochiul său întunecat, iar unchiul şi nepotul îndemnau, pe rând, din sticla de vodcă, în timp ce Alexandru obosea ştiuca aceea nervoasă, ştiucă pe care o căutase toată ziulica.

După un timp, nu tocmai scurt, presărat de tot felul de manevre pescăreşti şi fente „ştiucăreşti”, lupta se încheie cu victoria omului. Ştiuca se zbătea neputincioasă în plasa minciogului, iar Prins îl privea admirativ, pentru prima dată de când se cunoscuseră, pe veneticul Alexandru.

– Sincere felicitocuri, camarad pescar! Rar mai găseşti aşa namilă! Nu multe rubedenii de-ale ei, la o aşa mărime, am văzut în ultimul timp pe aicea… Brava! Brava, cu „b” mare!

Şi moşul privea încântat la ştiuca aceea de poveste şi de aceea nu înţelese ce se petrece atunci când pescarul, după ce o fotografie, îi dădu drumul din nou în apă, vie şi nevătămată.

– Apăi dumitale, dragă streinule, văd că nu eşti tocmai zdravăn la capul acela pe care îl porţi pe umeri. De ce naiba mai umbli după ştiuci dacă, atunci când le prinzi, le dai iar drumul?

Alexandru dori să răspundă, dar îi veni în ajutor Prins:

– Acesta, unchiule, este un concept mai nou al undiţarilor moderni.
– Moderni, pe dracu…. mormăi moşul. Proşti măi, nu moderni, proşti, proşti, proşti. Că dacă nu aduci ştiuca acasă, cu ce, mama lu’ Hector, mai faci malasolca? Cu cărăbuşi, cumva? Ori poate pescarii ăştia moderni nu mai mănâncă…
– Conservarea speciei, respectul faţă natură şi faţă de partenerul de întrecere, moşule. Aşa gândesc acu pescarii actuali. Fairplei. Nu ştiu cât le place dumnealor malasolca sau scordolea, dar de mâncat, mănâncă. Nu-i aşa, măiestritule?
– Desigur, dragul meu Prins. Deja mi-e foame, pot să zic, numai că eu nu mănânc peşte, de felul meu…
– Ghinion! interveni tăios moş Calistrat. Curat ghinion, monşerule, că alta nu-i primi de crăpăciune cât îi sta dumneata pe la noi. Alta n-avem, numa’ peşte şi vodcă. Nu mă interesează, până la urma urmei, ce faci mătăluţă cu ştiucile şi cu banii lu’ matale, cum îi arunci aşa, fără nici o urmă de regret şi cumpătare pe apa sâmbetei dar, de mâine, mie să-mi plăteşti ziua de dinainte, că, la cât eşti de ciudat, nu vreau să mă trezesc că prestez pentru tine o zi întreagă şi seara să îmi spui despre cine ştie ce concepţie modernă, cum că barcagii nu se mai plătesc în timpurile de acum. Eu sunt de modă veche şi lucrez numai pentru bani. Pentru bănişorii cei lichizi pe care îi pot transforma foarte uşor în lichide cu tărie de grade şi cu tămăduitoare puteri asupra sufletului şi trupului meu bătrân…

– Ce muncişi matale, moşule? Că toată ziua ai tras din sticle şi în rest ai tras la aghioase. Eu am fost cu munca, dă’ văd că atunci când vine vorba despre drepturile băneşti matale eşti cam tare-n clanţă…

Moş Calistrat nu răspunse nimic, mulţumindu-se doar a şuşoti înciudat ceva.

Între timp, noaptea se instalase atotstăpânitoare peste stufuri, bălţi, canale şi ghioluri, dar iată că şi barca celor trei pescari ajunsese în marginea satului. Prins o trase atent exact la locul unde o ţinea mai tot timpul anului, iar apoi călătorii coborâră cu grijă, pe rând, din aceasta şi prinseră a-şi dezmorţi mădularele amorţite de la atâta şedere plutitoare peste ape.

Poveste de noapte (1)

          „Se înserase de ceva vreme. Întunericul coborâse în acea zi mult mai iute şi datorită cerului sugrumat de norii grei de plumb care îl acopereau şi din care avea să înceapă, cât de curând, să se cearnă zăpada, prima zăpadă din iarna aceea blestemată.

Nu doar norii erau de plumb ci chiar lumea însăşi părea de plumb. Totul era greu, totul era cenuşiu. Zarea întunecată se lumina, din când în când, devenind deodată şi albă şi roşie în acelaşi timp, dezvelind privirilor munţii mari, încărcaţi de păduri. Proiectilele explodau puternic, zgomotos, făcând pământul să tresară, să geamă. Şi, între aceste explozii, liniştea nopţii era spartă, uneori, de ţăcănitul metalic al mitralierelor. Rafale mai scurte, sau mai lungi, măturau, de la adăpostul lizierei, întinderea câmpiei. În rest se auzea doar şuierul vântului rece biciuind aspru lumea.

Eram o mână de oameni şi stăteam ghemuiţi în spatele unui umăr mai înalt al malului pârâului ce tăia în două, de-a curmezişul, câmpul din faţa pădurii. Era singurul adăpost pe care îl mai puteam găsi. Stăteam înghesuiţi unul în altul cu picioarele în apa rece şi cu faţa lipită de gheaţa din marginea acesteia. Trebuia să ajungem până la pădurea spurcată din faţă. Trebuia să distrugem cuibul acela de mitraliere. Aceasta era misiunea noastră, acesta era ordinul primit. Un drum fără de întoarcere, probabil. Câştigaserăm bilete doar pentru dus.

O vreme a fost linişte. Prea linişte. O linişte de mormânt, o linişte menită a ne obişnui, probabil, cu ceea ce în mod sigur urma să urmeze, cu moartea.

Nemaiputând suporta situaţia aceea de incertitudine, unul dintre noi, un tânăr de prin părţile Craiovei, se ridică din locul său încercând a privi spre câmpie, peste buza malului, pentru a vedea ce se petrece. Pe platoul cenuşiu ce se întindea neutru între pădure şi albia pârâului el desluşi mai multe siluete ce înaintau precaut spre noi. Erau ca nişte umbre, nişte umbre cenuşii. Era forma concretă pe care o luaseră îngerii morţii ce veneau a se răfui cu noi. „Vin!”, a şoptit abia auzit soldatul. Dori să mai spună ceva dar se dovedi că viteza gândului în acele momente de îngheţare a raţiunii, de îngheţare a lumii, de îngheţare a umanităţii şi a vieţii era mult inferioară vitezei gloanţelor pe care le scuipau mitralierele. De-abia ce se apucase de lătrat căţeaua aceea scăpată din infern, de-abia ce prinse a răsuna peste întinderi clămpănitul său metalic, că soldatul deja zăcea fără de suflare în apa rece, cu capul perforat de glontele ucigaş.

          Moartea sa avea să însemne doar începutul sfârşitului pentru noi. Răsăriţi parcă de nici unde, soldaţii inamici ocupau acum malul apei chiar în faţa noastră.

          Am căzut ca seceraţi cu toţii, rând pe rând, dar foarte, foarte repede, fără a avea măcar timp de reacţie. Fuseserăm surprinși şi striviţi fără milă. Albia pârâului devenise dintr-o dată o groapă noastră comună, groapă în care soldaţii zăceau care şi cum îi surprinse moartea. Unul pe spate, altul pe burtă, altul chircit, altul întins pe o parte… O grămadă de corpuri inerte, ca o stivă de lemne aruncate la întâmplare, unele lângă altele… unele peste altele.

            Călăii nu au stat prea mult timp la locul faptei. După ce şi-au terminat sângeroasa lor treabă au pornit mai departe, luând câmpia la pas, apropiindu-se, uşor şi ferit, de liniile armatei noastre.

Un timp am crezut că murisem şi eu. Nu mai simţeam nimic, nu mai auzeam nimic. Dar, la un moment dat, simţurile mi-au revenit. Am auzit, mai întâi, un lup urlând dinspre vârfurile munţilor reci iar, mai apoi, am auzit şi o ciovică care se apucase nebună a râde în noapte. Am deschis încet ochii şi am privit roată.

          Vântul se ostoise iar cerul se deschisese larg. Fulgii cădeau mulţi, mari şi grei, acoperind alb firea, parcă pentru a ascunde ochilor noroiul lumii şi sângele morţii, murdăria naturii şi cea a umanităţii.

Peste mine zăcea ţeapăn cel care avusese menirea de a ne conduce în misiunea aceea sinucigaşă. Un glonţ îi trecuse prin cap, chiar prin ochiul drept, curmându-i viaţa. L-am împins cu greu de pe mine şi mi-am privit curios trupul. Simţeam dureri cumplite în braţe şi în pulpele de la amândouă picioarele. Încasasem, aşa după cum avea să se constate la infirmerie, nu mai puţin de şapte gloanţe inamice, dar nici unul nu îmi atinsese vreun organ vital. Avusesem noroc.

          Eram plin de sânge şi de noroi. Simţeam o sete cumplită. Am vrut să mă apropii de apa pârâului pentru a bea dar nu puteam să mă ridic, nu puteam să mă mişc. Am strâns cu degetele zăpadă fină ce se aşternuse peste lume în jurul meu şi mi-am mai ostoit focul ce-l simţeam că mă arde pe dinăuntru. Apoi am leşinat.

          M-am trezit abia când mă aflam pe patul de spital. În cea de-a treia zi de după asaltul nostru asupra cuibului de mitraliere dăduse peste mine, şi mă salvase de la o moarte sigură, o patrulă a armatei noastre, armată care între timp reuşise totuşi, cu mari pierderi, să înainteze. Fusesem singurul supravieţuitor. Cum de nu murisem de gloanţe, de frig, sau de la pierderea de sânge, era un miracol. Nici doctorii nu înţelegeau, şi nici eu. Probabil că Dumnezeu mai avea pentru mine câteva misiuni pe lumea aceasta încât nu m-a chemat la Dânsul încă de atuncea. Probabil.”

          Ajuns în acel punct al povestirii, bătrânul făcu o pauză. Privi trist spre noi, apoi bău meditativ din paharul cu ţuică de prune, ţuică pe care o scosese din bagajele sale Alexandru, şi din care se serveau toţi trei, căci şi tânărul Vasili rămăsese la casa unchiului său, după ce, în prealabil, trăsese o fugă până acasă şi adusese mâncare pentru toată lumea.

Alexandru avusese noroc în ceea ce priveşte mâncarea căci tânărul îi adusese, pe lângă tradiţionala şi nelipsita strachină de borş pescăresc şi o bucată de carne de mistreţ, „de ghindă”, după cum o numeau localnicii.

– La noi multă lume are puşcă şi uneori, chiar cu complicitatea lu’ nea Fefe, avem grijă ca mistreţoşii să nu se înmulţească peste măsură. De anul trecut însă sunt tot mai puţini râmători din cauza pestei porcine, iar şacalii sunt tot mai mulţi şi mai graşi. Dacă s-ar pune un premiu, oricât de mic ar fi el, pentru fiecare şacal împuşcat, şi-ar da oamenii silinţa şi am scăpa de ei,… dar aşa…. Nimeni nu-şi strică cartuşele de pomană. Preferă să puşte ce e mai de preţ: mistreţi, fazani, raţe sau alte cele de pe urmă cărora să poată obţine un folos cât de mărunt. Iarna trecută am făcut mulţi bani cu lişiţele. Au fost la mare căutare. Ne adunam câte patru – cinci cunoscuţi, le încolţeam pe unde le găseam, şi le aliceam câte puteam, chiar dacă ştiam că dacă ne prinde careva ne mâncă direct puşcăria. Da, da, bani frumoşi am făcut atunci… povestise tânărul în timp ce mâncaseră bucatele aduse.

„După ce am ieşit din spitalul militar, în care am zăcut mai bine de patru luni, am fost reformat şi trimis acasă.” îşi continuă moş Calistrat povestirea.

„Făcusem aproape doi ani de front şi niciodată până atunci nu mă atinsese vreun glonț, dar în noaptea aceea le-am adunat cu grămada, ca un magnet. Uite urmele!”

Bătrânul îşi dădu jos cămaşă şi îşi suflecă pantalonii. Trupul său bătrân purta, numeroase urme sculptate de gloanţe, de tăieturi şi cusături.

„Unele gloanţe au intrat şi au ieşit de la sine, dar pe altele au fost nevoiţi doctorii a mi le scoate prin operaţii.”

         Glasul său suna metalic, suna trist, şi în toată povestirea sa nu se strecurase nici o glumă, nu stâlcise, aşa cum avea obiceiul atunci când nu vorbea despre  lucruri atât de dureroase pentru sine, nici un cuvânt, şi nu făcuse nici cea mai mică înfloritură nelalocul ei. Din contră, bătrânul dădea dovadă că se pricepea la arta de a povesti, că ştia cum să redea întâmplările trecute, sentimentele trăite, durerile avute, că ştia şi că stăpânea la perfecţiune limba română. Folosise un ton molcom şi uniform pe tot parcursul povestirii. Ochii săi albaştri, metalizaţi, se topeau uşor, din ce în ce mai mult, până deveniră potop de lacrimi ce începură a se revărsa pe obrajii zbârciţi şi bătuciţi de ani, iar omul le lăsă să curgă în voie, fără stânjeneală, fără fereală. Era şi acela un mod de refulare, un mod de a face faţă emoţiilor atât de violente ale acelor amintiri străvechi, amintiri care rămăseseră în sufletul său pentru a-l chinui, mereu şi mereu.

         Chiar şi tânărul lui nepot privea impresionat la unchiul său şi îi cuprinse una din palmele sale bătrâne între mâinile lui, cu toate că ştia, şi răsștia, povestea pe care Alexandru o auzise atunci pentru întâia dată.

         Pescarul tăcea şi el puternic impresionat de povestire, de glasul bătrânului şi de urmele hâde ale războiului care se mai zăreau, groteşti, pe trupul acestuia. Tocmai terminase de mâncat o porţie foarte bună de colţunaşi cu brânză, vareniki, după cum spuneau gazdele sale, şi brusc simţi nevoia de a bea ceva. Îşi turnă un pahar de ţuică, îl bău pe nerăsuflate şi apoi îşi aprinse o ţigară.

         Stăteau pe prispă şi fumau toţi trei, fără să vorbească nimic. Dinspre bahnă răsuna uneori, înfundat, glasul buhaiului de baltă iar, alteori, câte o cucuvea spărgea noaptea cu ţipătu-i ascuţit. Undeva, la marginea satului, se auzeau, în răstimpuri aleatorii, urlând dezacordat şacalii. La un moment dat, moş Calistrat spuse:

– Dar gata cu supărările şi cu plânsetul, măi copii. Morţii cu morţii şi vii cu vii! Nu numa’ ostaş am eu fost la viaţa mea. Am fost şi mire cândva. Oho… ce vremuri… ; tuşi apoi de câteva ori, îşi drese glasul, şi se apucă de cântat. Cânta tot cu glas molcom şi potolit, dar cânta un cântec de nuntă, un cântec ce amintea de plăcerile omeneşti şi de veselie.

„…Cuscrii noştri cei vestiţi

Au oaspeţi deosebiţi.

Şi chiar dacă nu vor bea,

Şi chiar de nu vor mânca,

Veselie vor avea…”

Timpul s-a scurs, luna a fugit grăbită pe cer, stelele s-au tot mutat.

Bătrânul a cântat şi a tot cântat, când singur, când acompaniat de nepotul său, iar Alexandru, întins pe o laviţă de lângă peretele casei, asculta fascinat cum îşi spuneau poveștile şi cum își exprimau sentimentele în versurile meşteşugite ale vechilor melodii din acea zonă a ţării. Nu ştia când adormise şi nici cât rătăcise în lumea viselor atunci când simţi că cineva îl trage de mânecă. Deschise ochii buimac şi privi în jur. Era tot pe laviţa de lângă casă, învelit cu un pled vechi. Acolo dormise, aşadar. Moş Calistrat era cel care îl trezise.

          Îi întinse o ulcică de lapte şi, în timp ce-i făcea cu ochiul, îi spuse:

• Hai musiu Alexandru, hopa sus! Tâta mare băieţelu’ lu’ bunelu’! Hai că ştiuca ne aşteaptă, or nu mai vrai a te întâlni azi cu dânsa? Oricum, mai bine că nu ai prins ieri mai multe, că o să le prinzi azi, când îs mai mari şi mai grele, că o mai crescut ele între timp. Cu siguranţă!  

Nu depărtare se auzea fluieratul șmecheresc al lui Vasilii, cel care meşterea ceva la o vâslă, iar de peste întinsul tremurat al zărilor, un soare bondoc şi galben, de aur, prinsese a se ridica încet dintre ape, iar mai apoi începu parcă se re revărsa îndărăt în acestea.

Natura toată pornea la viaţă. Magia nopţii dispăruse. Cântecele încetaseră, tristeţile dispăruseră. Lumea mergea mai departe, războiul devenise din nou amintiri, iar amintirile se îngropaseră iarăși, adânc, în sufletele oamenilor.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Partea III – POVESTE DE NOAPTE appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Prima captură

Alexandru mereu avusese impresia că ştiucile, mai ales cele din deltă, sunt aidoma unor femei abandonate, respinse sau trădate în amor, şi care abia aşteptă să se ia la sfadă cu oricine le trece pragul casei, cu oricine îndrăzneşte a le tulbura liniştea şi încearcă a interacționa sau a socializa în vreun fel cu dânsele. Văzuse multe filmuleţe şi postări pe reţelele de socializare ale diverşilor pescari cu capturi de ştiuci, ştiuci multe şi mari, capturi realizate în paradisul pescăresc cuprins între braţele „danubianului” fluviu. 

Venise plin de speranţe, de dorinţe şi de visuri în lumea aceea nouă pentru el, în lumea aceea mirifică în care vegetaţia, flora şi fauna sunt atât de diversificate şi de bine reprezentate încât omul pare un străin, un musafir efemer într-o lume stăpânită de necuvântătoarele de tot soiul.

Venise călărind visarea, dar iată că orele începură deja a se scurge şi roibul  cel focos al visării lua, tot mai concret, forma bietului asin ponosit şi costeliv al deznădejdii. Nu crezuse sub nici o formă că atavicele creaturi ale deltei pot fi uneori atât de perfide, atât de îndărătnice, atât de nesociabile.

Dar el încă mai spera, încă mai credea în sine şi în priceperea sa de a învinge cerbicia „consiparţionistă” a ştiucilor aflate în plină grevă a foamei de năluci. Făcea lanseu după lanseu, recuperare după recuperare, dar totul era în van. Îşi etalase toate cunoştinţele sale pescăreşti şi-şi prezentase lumii acvatice, spre evoluţie scenică, aproape toate modelele pe care le avea (modele de năluci de peşti uneori amăgitoare, se înţelege, de la sine, cred) dar rezultatul mult dorit se lăsa şi mai mult aşteptat.

Bătrânul Calistrat dormea profund, profund alcoolizat fiind, iar tânărul artist, Prinsul, după ce-şi terminase îmbăierea tomnatică, terminase, de unul singur, şi sticla de vodcă numărul trei, lunecând apoi şi el pe toboganul somnului indus de etilic, lunecând în fundul bărcii, alături de unchiul său drag, unchi pe care îl iubea nespus de mult şi probabil că tocmai de aceea îl ţinea atât de strâns în braţe în acele momente de tandră reunire familială, reunire acompaniată de nunţi bâzâitoare de ţânţari, ţânţari care nu cred că l-ar fi atacat pe veneticul pescar chiar dacă acesta nu s-ar fi sulemenit cu tot felul de poţiuni şi nu s-ar fi pulverizat cu tot felul de spray-uri din segmentul de piaţă pe care cei din familia „Mosqito” îl dispreţuiau în totalitate şi pe care îl ocoleau încă de departe, deoarece micii vampiri bâzâitori dezvoltaseră în timp o adevărată afinitate pentru sângele alcoolizat spre care se orientau fără nici cea mai mică problemă, lăsând în pace restul lumii. Despre predispoziţia spre adicţie etilică a ţânţarilor însă cred că cel mai bine ar fi să ne abţinem a face cercetări, acest lucru ţinând clar de domeniul de activitate al domnilor „zoologişti”, al domnilor psihiatri şi psihologi ai lumii animale, dacă or fi existând, iar noi să revenim la pescarul nostru cel mai mult decât deznădăjduit, mai mult decât debusolat, mai mult decât dezorientat.

Acesta tocmai văzuse, undeva mai departe decât pescuia de obicei, la o împletitură de nuferi şi stuf, mai multe salturi agresive ale unei cumetre dinţoase asupra diverşilor peştişori pe care şi-i trecuse dumneaei pe lista sa de bucate, aşa că se hotărî să-şi încerce norocul acolo. Se ridică voiniceşte în picioare şi cu un efort mai mult decât generos în consumul de energie depusă reuşi să îşi trimită năluca spre amuşinare piscicolă chiar pe terenul de vânătoare al lupului cel cu solzi împodobit. Se vede treaba că respectiva ştiucă avea o bună pregătire militară şi multe cunoştinţe despre strategiile folosite în războaiele de gherilă, strategii care presupun  multe şi variate mecanisme de auto-apărare împotriva duşmanilor de tot felul, mecanisme de folosire optimă a mediului înconjurător pentru exercitarea manevrelor întreprinse precum şi pentru propria protecţie, deoarece nici jumătate de metru nu a înaintat respectiva nălucă că a şi căzut în capcana pregătită cu meticulozitate de vajnica şi belicoasa cătană solzoasă. O cioată ascunsă privirilor pescarilor de rând se interpuse în calea nălucii oprind-o din înaintare, oprind-o din cercetare, din adulmecare şi din semănarea de amăgiri deşarte în lumea lacustră. Atunci, Alexandrinul nostru pescar se încordă precum arcul lui Ulise şi-i transmise un şoc năprasnic respectivei cioate prin intermediul lansetei şi al firului, şoc de care însă cioata (cea aflată în discuţie şi implicată în acţiune) nici măcar nu se sinchisi. Au început apoi binecunoscutele smuciri repetate din lansetă, scurte şi violente, dar fără nici un rezultat. Pescarul devenea din ce în ce mai nervos şi preocupat fiind doar de activitatea pe care o desfăşura, nu mai era atent la cele ce se petreceau în jurul său.

Astfel, el nu observă că în spatele său, nu departe de barca lor, poposise o altă barcă. În momentul în care cioata a considerat că ştiuca se afla în afara oricărui pericol, văzând-o pitită cu grijă printre firele de stuf, a consfinţit a da drumul, în modul cel mai neașteptat şi mai violent cu putinţă, nălucii. Acesta, mai mult decât nervoasă fiind de situaţia jenantă din care tocmai scăpase, dori să se răzbune cu orice preţ pe cel care o trimisese plocon cioatei, aşa că porni val – vârtej, aflată şi sub influenţa diverselor forţe motrice care acţionau atunci asupra sa, direct spre capul lui Alexandru. Mai mult din instinct acesta s-a ferit la timp, astfel că năluca a trecut milimetric, precum un mic proiectil legat cu aţă, pe lângă cutia-i craniană. Înciudată de faptul că a ratat ţinta, năluca cea dezlănţuită a aruncat rapid o privire în jur şi, observându-l pe noul venit, s-a aruncat hulpavă înspre dânsul, înfigându-și cu succes ghearele în pălăria ce trona în stare statică pe ţestul acestuia. Speriat, cetăţeanul respectiv a dorit să scoată un strigăt de spaimă dar nu a reuşit să emită acustic decât un fel de guiţat care nu avea nici un grad de rubedenie cu sunetele pe care le scot în mod frecvent reprezentanţii humanoizilor „antropoceni” şi care a avut un efect de spray paralizant asupra lui Alexandru, cel care a încremenit în picioare, în poziţia de drepţi, scăpând şi lanseta din mână, cu spatele spre sursa înspăimântătorului guiţat. Nu ştia ce se auzise, nu ştia cu ce fel de fiară feroce şi dornică de a vărsa sânge de pescar nevinovat avea de-a face, şi de aceea nu cuteza a întoarce capul.

• Alooo…! Domnu’! De ce te-ai conectat la fiinţa mea? De ce-ai vrut musai matale să intri onlain cu mine?

          La auz de glas omenesc, pescarul reuşi să îşi adune destul curaj pentru a se întoarce cu faţa spre emiţătorul de vocabule. Astfel, executând un „la stânga-mprejur”, în cel mai cazon mod cu putinţă, el ajunse faţă în faţă cu cel de pălăria căruia se ataşase prin largul concurs al firului şi al nălucii sale. Între timp luase din nou lanseta în mână.

Tabloul era idilic. Cerul începea a da sfioase semne de înserare, oglindindu-se sângeriu în marea de cleştar a apei din micul golf strivit parcă de marea de stuf tivită cu albi şi galbeni nuferi care îl înconjura, în mijlocul căruia stăteau alăturate cele două bărci. În una dintre ele, doi indivizi îmbrăţişaţi mânau porcii la jir, întinşi cu toată lungimea şi lăţimea propriilor fiinţe pe fundul acesteia, iar un al treilea individ, care avea în posesia mâinii sale drepte o lansetă, părea că tocmai ce îl pescuise pe individul singular din cea de-a doua barcă, sau că se conectase, prin intermediului firului, cu acesta, aşa după se exprimase noul venit.

• Cu iertare să-mi fie, domnul meu…! încercă timid a se scuza Alexandru.
• Cu iertare… fără iertare… cheamă-ţi lighioana acasă!
• Despre ce lighioană vorbiţi? întrebă, încă nu pe deplin liniştit, pescarul. Nu văd nici o lighioană pe aici.
• Linguroiul, mon amigo pescador. Linguroiul pe care l-ai asmuţit asupra mea.
• A…, dar nu e o lingură, e un vobler, un jerkbait, mai exact.
• Alo, domnu’! Ia mai termină matale cu insultele! Nu mă mai lua dumitale pe mine cu vocabularuri şi jargonuri din astea pe care io nu le comprehendez! Înţeles-ai? Orice ar fi lighioana asta a ta, orice nume viclean i-ai da dumitale, eu unul ştiu că ar trebui să fie un linguroi, că numai de linguroaie se lasă amăgite ştiucile în deltă, toată lumea ştie asta…. Apropos, câte ştiuci ai prins mătăluţă azi cu bompleru aista, sau cum mama lu’ Proces-Verbal, i-ai zis tu?
• Nici una, încă.
• Păi, vezi! „Vot era demonstraţiorum”, cum ziceau înţelepţii şi latinicii noştri străbunei. Dacă dădeai cu linguri, prindeai. După cum ţi-am spus.

    Numai auzind, şi încă prin vis, rostite cuvintele „Proces-Verbal”, Prins tresări şi se şi trezi numaidecât, şi, cu toate că încă nu se ridicase de pe fundul bărcii, interveni în discuţie:

• Ei, da ce caţi pe-acilea tovarăşe Flavian? Ţi s-a făcut cumva, din nou, dor de mine? Mi-ai luat iarăşi urma? Da ce, mata eşti de la probaţiuni, cumva? Ori de la „Big bradăr”, poate!
• Te-ai trezit, măi Prins-ule, măi? întrebă feşterul.
• M-a trezit vocea lu’ matale, nea Flaviane. Şi recunoscându-ţi vocea, ţi-am recunoscut imediat şi inteligenţa. Mai ales că taman ce spuneai că ştiuca numai la linguroaie trage… Trage şi la năvod, nea Flavianule, mai ales în „Cuibul Cormoranului”, ia adu-ţi dumitale aminte!

În timp ce rostea cuvintele acestea, Prins se ridicase în picioare şi privea amuzat la pădurarul locurilor.

• Da ce păţişi măi, nea Flaviane? Ce păianjen uriaş s-a urcat pe capul lui matale pe firul acela lung? Sau umbli cumva sub acoperire, deghizat în ştiucă, şi făcându-ţi-se foame te-ai repezit asupra voblerului acela. Da… parcă ziceai că ştiuca numai la linguri se dă…. Ha! Ha! Ha! şi se puse artistul pe un râs aşa de gălăgios de răsuna toată balta şi barca se zguduia şi ea de la convulsiile involuntare ale mult prea amuzatului cetăţean al deltei. Da stai că te scap eu de beleaua asta, imediat! mai spuse, printre sughiţurile de râs, tânărul şi luând, cu o mişcare rapidă, lanseta din mâna lui Alexandru, o smuci cu atâta putere încât verdea pălărie feşterească a zburat de pe capul pădurarului ce nu avusese timp ca să reacţioneze în vreun fel şi a aterizat, frumos şi lin, după ce a descris o parabolă prin aerul curat al înserării, taman peste un verde şi umflat broscoi aflat pe o frunză de nufăr şi care nu apucase a se feri la timp. Verde la verde trage…, hai că mor de râs… Mă broscoiule, ţi-ai tras pălărie la asorte, mă…! Ha! Ha! Ha! Aşa-ţi trebuie dacă mă urmăreşti într-una, nene pădurarule! Eşti mai ceva ca propria-mi umbră… Ce credeai că fac? Că am ieşit la braconat, cumva?

          Feşterul stătea prostit în barca sa, ca un exponat dintr-un stand zootehnic, şi nu putea scoate nici o vorbă, de ruşinea şi indignarea care îl cuprinseseră.

          De la atâta gălăgie, râset şi clătinări ale bărcii se trezise şi moş Calistrat, care se băgă imediat şi el în discuţie:

• Lasă, măi Fefeule, că-ţi trece! Ia un gât de-acilea şi-ţi revii tu, numaidecât!

Bătrânul îi aruncă sticla de vodcă din care, în prealabil, se autoservise cu mare convingere.

          Fefeul nu se lăsă rugat de două ori şi sorbi cu mare nădejde o cantitate mai mult decât extraordinară din conţinutul sticlei, pe care apoi o returnă bătrânului.

• Da curios mai eşti, Fefeule, şi însetat peste măsură! făcu cătrănit observaţia moş Calistrat, privind melancolic spre sticla aproape goală.

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Partea II – PRIMA CAPTURA appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Precuvântare

Încă de la începutul începutului trebuie să vă informez, dragii mei, că cele ce urmează (sau nu) să citiţi nu reflectă în nici un chip întâmplări reale, ci ele sunt doar evenimente care în mod total teoretic s-ar fi putut produce, s-au s-ar putea încă produce (de acum înainte, lucru însă foarte puţin probabil) dar care s-au produs, cu siguranţă, în imaginaţia mea.

La fel de imaginare sunt şi locurile în care acţiunea se desfăşoară, pe toată durata sa, chiar dacă pe parcursul povestirii apar, ca vagi repere, anumite nume de localităţi, zone geografice, cursuri de ape sau alte forme de relief.

Personajele care vă vor însoţi în decursul acestei călătorii slovice nu au nici cea mai mică legătură concretă cu Serviciul de Evidenţă al Populaţiei (fie el informatizat, ori nu), iar numele de care, prin puterea cu care am fost investit de statutul meu de autor (poate chiar şi scriitor), le-am ataşat, nu sunt decât nişte simple suprapuneri (mai mult sau mai puţin inspirate) ale tarelor morale ale societăţii omeneşti peste o categorie de subiecţi bipezi şi (teoretic) raţionali.

Acestea fiind zise, cred că este momentul să lăsăm deoparte concretul cotidian şi să ne aventurăm într-o lume imaginară în care sper că ne vom simţi, cu toţii, cât mai bine.

Lectură plăcută!

Autorul – Dinu-Florin Cîrstean

***

Moş Calistrat

Venise pentru întâia oară în imensa citadelă lacustră cuprinsă între braţele vânjoase ale Dunării, în lumea nuferilor, în patria zburătoarelor, în patria peştilor, în patria cailor liberi şi a minunilor naturale care îţi desfată privirea la tot pasul.

Bătrânul Calistrat Danilovici era gazda sa.

Acest bătrân, uitat de moarte prin lume, trăia singur în casa lui din marginea satului, nu departe de bahna cea plină de stufuri şi trestii. Făcuse şi războiul la viaţa sa, fusese şi însurat cu Annuşka Ivanova, avusese şi un fiu: Igor Danilovici. Dar toate trecuseră. Războiul, nevasta, copilul. Toate se pierduseră  în timp. Războiul, pentru că trebuia ca să se termine şi el cândva, Annuşka, pentru că aşa a vrut Dumnezeu, iar Igor, pentru că aşa a vrut Dunărea. Multe lucruri nu i-au mai rămas bătrânului Calistrat. Nici ani de trăit, nici bucurii, nici averi, doar multe lucruri de povestit. Multe amintiri şi întâmplări, multe necazuri şi greutăţi. Şi datorită multelor bucurii sumbre cu care l-a binecuvântat viaţa, moş Calistrat a căzut în patima cea grea a băuturii. Rar se întâmplă zi de la Domnul în care el să nu-şi înece amarul în produsele rafinate, fermentate sau distilate, de primise din partea oamenilor locului un nou nume: „Moş Canistrat”, nume cu referinţe Bahice de necontestat, nume legat în mod direct de recipientul lui cel drag, recipient în care îşi păstra iluzoria alinare. Doar în zilele de sărbătoare moşul nu bea, în rest, în toate celelalte. De ce nu bea în zilele de sărbătoare? Răspunsul său era foarte simplu: „Pentru că zilele de lucru sunt mai multe, iar în zilele de sărbătoare bea tot prostul”.

Seara, stătea pe prispa casei, fuma, bea, asculta muzica lumii şi a naturii, iar uneori, atunci când se simţea mai trist decât era de obicei, moşul cânta. Cânta cu glas molcom, cânta cu suflet pustiit, cânta cântece vechi, cântece de nuntă, cântece de viaţă, cântece din partea locului.

„…Viţa de vie-nfloreşte,

Iară fructul se zdrobeşte.

Strugurele-i alb şi copt,

Fructu-i negru şi răscopt.

Viţa e Calisrat – Soare,

Iar fructul, Danilovici cel Mare.

Viţa-i şi Annuşka – Floare,

Iar fructul, Ivanovna cea Mare…”

Şi iar cânta, şi iar fuma, şi iar mai bea.

Aşa gândea şi făcea moş Calistrat.

Aşa trăia moş Calistrat.

Prins

Barca stătea gata să pornească spre labirinturile întortocheate de stuf ale deltei, spre iluzoriile, dar doritele, victorii halieutice ale pescarului venit în inima deltei ca să îşi satisfacă poftele sale pescăreşti, şi spre o nouă zi petrecută pe ape pentru moş Calistrat.

Bătrânul, după ce trase un gât zdravăn din sticla pe care o scosese din traista cu care venise, întinse recipientul către tânărul care îi însoţea, zicând:

• Ia şi tu, nepoate! De coraj!

Apoi, întorcându-se spre musafirul său, spuse:

• Dar să vă fac prezentuirile! Mucea astă, ce cată de lopeţi şi ghiondere, e nepotu’ lu’ eu. E nepotu’ Vasili Ilii.
• Păi, care e numele de botez, Vasili sau Ilii? întrebă musafirul, nedumerit fiind.
• Probabil că e Vasili, zise moşul şugubăţ, dar posibil să fie şi Ilii. Nici el nu ştie sigur. Da’ nu-i mare daravela asta, că nu aşa îl strigă lumea. Ia zi mă, muci – în – vin, cum te strigă pe tine orişicare?
• Aşa mă ştie, mă etichetează şi mă alintă compatrioţii mei deltaici.
• Prins? Ciudat nume… dar de unde şi până unde te-ai pricopsit tu cu un aşa apelativ cu adânci reverberaţii de disco-pop music?
• Păi, ai ghicit la fixul fixului şi la milimetrul adevărului cum stau lucrurile, dragă măiestritule pescar ageamiu, ce eşti dumneata! Exact, de la tata lu’ „Parpăl Rein” acela mi se trage. Mult mi-a plăcut mie de el, şi cum şi io mi-s înăltuţ şi bine făcut, cam aşa ca dânsu’, şi cum mi-s şi mai bronzat de la natură, ceva mai mult decât confraţii şi conlocuitorii mei deltaişti, şi mai ales când îmi ataşez, facial, şi ochelarii de soare, seamăn binişor, şi izbitor de tot, cu artistu’, cu disco-pop-staru’. Am şi cântat nişte melodii de-ale lui, când eram mai copchilandru. Pe scenă chiar. Pe scenă la căminul cultural de la Sarichioi, la Sfiștofca şi la Slava Cercheză. La Slava Rusă, ar fi trebuit să cânt şi acolo, numai că a venit într-o noapte un potop de vânt şi a luat pe sus acoperişul de la cămin, şi nu am mai avut unde să mă desfăşor, artistic vorbind. Mai cânt şi acum, uneori, mai ales atunci când dau dovadă de prea mult exces de vodcă sau de alte materiale spirituale.
• Interesant, a răspuns musafirul pescar, amuzat de cele ce auzea.
• Da’ i se mai zice Prins şi pentru că a fost prins de mai multe ori de miliţie şi feşteri atunci când făcea unele treburi nu tocma’ pă placu’ legislaţiilor şi nu tocma’ în spiritu’ acestora. completă moş Calistrat.
• Ia mai taci, unchiule Canistratule! De ce râzi matale de artişti? Ce-s eu vinovat dacă Seseul şi Fefeul alta n-au de făcut decât să mă păzească pe mine?!

Barca, între timp, pornise pe lumea luciului sub atenta îndrumare a celui autointitulat artist, adică a lui Prins, sau Vasili, sau Ilii, sau cum l-o fi chemând pe el cu adevărat.

• Dar cine sunt ăştia doi, Seseul şi Fefeul? a întrebat pescarul, din nou surprins de onomastica neobişnuită întrebuinţată de autohtonii săi însoţitori.
• Cum cine să fie, domnu’? Cum cine? Toată lumea îi cunoaşte. Toată. îl luă la rost, agasat şi iritat, măreţul Prins. Ia esplică-i dumitale, moş Canistră-Canistrat, lu’ nea Veneticu’, prezent atât în tabloul alăturat cât şi acilea de faţă, cine e aceste două personaje de varză!
• Seseul, începu moş Calistrat, este şeful nostru de post, care-i uneori cam prost, un copchil al deltei, de loc de prin Caraorman, intitulat de mumă Simion şi de neam Semidov. Adică, pe scurt, S.S., sau Seseul.
• Aha… înţeleg, iar bănuiesc că Fefeul vine de la cineva care are iniţialele numelui F.F.
• Exact domnu’! Dublul F e feşterul, pădurarul, sau cum vrei mata să îl denumeşti pe Flavian Fedea, alt copchil al deltei, de pe la Mila 23 de obârşie. Amândoi sunt oamenii legii pe aici.
• Care oameni, care lege, moş Canistrule? întrebă nervos disco-star-ul. Apoi, întorcând privirea spre musafir, continuă: Ascultă şi judecă şi matale, domnu’ Străinu’…
• Poţi să îmi zici pe nume, Alexandru, l-a întrerupt amabil pescarul venetic.
• Je o să îţi zică cum vrea moa, că aicea e la mine acasă şi fac şi zic cum vreau eu, când vreau eu, şi cui vreau eu. Clarissimo? Andărstendiu? spuse Prins-ul dezlănţuit.

Trase un gât aprofundat din sticla lui moş Calistrat, îşi aprinse o ţigară, emise câteva fumuri, iar apoi, mai calm fiind, reluă discuţia.

• Ascultează la mine, domnu’ Alex, că parcă aşa mi s-a părut că te intitulezi matale! Ascultează, aprofundează, gândeşte şi concluzionează dacă e lege ceea ce păzesc copchii ăştia ai deltei, după cum le-a zis meşterul alcoolic mareşal, moş Canistră, lu’ Fefeu’ şi Seseu’. Aceşti mari specialişti în Codul Penal ai vremurilor noastre nu sunt alta decât nişte lupi cu blană de mioară, cu chipiu şi cu porthart. În primăvara asta, cam pe vremea prohibiţiei, făcusem şi eu rost de un oarecare giob, giob care promitea binişor privit dinspre partea sa financiar – pecuniară, adică dinspre partea banilor, ca să mă înţelegeţi şi voi, şi nici nu presupunea mari investiţii de timp, de materiale, omeneşti, sau de alte feluri, aşa după cum ne învaţă principiile cele mai simple ale economiei, dar pe care voi este posibil ca să nu le cunoaşteţi, de aceea mă opresc aici cu prezentarea lor. Şi îmi mergea bine trebuşoara asta, până la un moment dat când numa’ ce mă trezesc cu o scrisoare invitaţională la sediul postului de poliţie, cu iscălitura inconfundabilă a lui Semidov Simion în coada sa. Mă prezint şi eu, ca un bun şi onest cetăţean al deltei, ce mă exist, la ora şi data fixată în ţidula primită. Domnu’ Sese stătea cu picioarele pe birou, întins în scaunul dumisale, degustând ceva produse vinişticole. M-a întâmpinat zâmbind, mi-a şi oferit, plin de mărinimie, un pahar cu apă, apoi m-a întrebat că adică ce făceam eu nopţile în balta „Cuibul cormoranului”, că el nu mă crede a fi un aşa mare iubitor de natură care să îşi petreacă nopţile la lumina lunii, ascultând cântecul buhaiului de baltă şi urletul nu tocmai poetic al şacalului. A trebuit un oarece timp ca să-i explic că nu comiteam nici o fărădelege, că mă aflam la balta respectivă în interes de serviciu, la rugămintea lui nenea Fedea Flavian, adică Fefeul, că dânsul mă rugase ce mă rugase şi că de fapt pe eu pe dânsul îl serveam. Şi i-am mai zis că dacă avea ceva de împărţit, cu cineva, legat de peştii care porniseră într-o emigraţiune total ilicită, şi fără de voie, din balta mai sus amintită înspre cantonul silvic, în primă fază, şi de acolo cine ştie unde, într-o altă fază, ulterioară, să ia legătura cu taica Flavian şi să lămurească cu el lucrurile. Uniformizatul şef de post mi-a mulţumit pentru informaţii, mi-a oferit o ţigară, mi-a spus şi un banc cu miliţieni la care am fost nevoit să râd împreună cu dânsul, cu toate că nu cred să fi avut vreo poantă, iar mai apoi mi-a înmânat oficial hârtiuţa cu amenda pe care o aveam de plătit în patruzeci şi opt de ore. Mi-a spus că se simte mărinimos şi nu îmi dă decât patru mii de lei pentru braconaj piscicol, că ar fi trebuit el să îmi dea mai mult dar, pentru că îi spusesem pentru cine lucram, îşi călcase pe inimă şi îmi dădea doar atât. La plecare mi-a spus să îl trimit la post şi pe văr-miu, pe Poleniadrov Fenoghen, sau Polen – Fenomen după cum îi zice lumea, văr care pentru mine este mai mult decât un frate. M-am prezentat, aşadar, la domiliciu’ lu’ văru’ ăsta al meu, i-am spus ce şi cum, ce premiu am primit din partea miliţiştilor şi care sunt condoleanţele lu’ şeful Sese. Vărul s-a dus, de voie de nevoie, la adăpostul de poliţie şi iată ce instrucţiuni a primit de la meşterul şef poliţist. Seseul i-­a spus, verde în faţă, că dacă ţine la mine şi dacă vrea să îmi facă un bine, să îmi transmită că el e dispus să mă ierte de amendă şi că aveam la dispoziţie fix patruzeci şi opt de ore, adică tot atâtea câte aş fi avut ca să plătesc amenda, ca să îi fac rost de vreo câteva sute de kilograme de peşte proaspăt, că avea el o datorie către cineva şi trebuia să o achite. Auzi logică de fier neforjat! Să fiu nevoit să braconez peşte pentru un miliţian ca să mă ierte de o amendă pe care chiar el mi-o dăduse pentru că braconasem pentru un pădurar. Dacă își poate închipui cineva aşa o dandanaie ca asta! terminând extraordinara înşiruire a evenimentelor, Prinsul îl privea întrebător pe musafirul pescar.

• Un moment! a răspuns acesta terminând de fumat ţigara şi stingând muştiucul acesteia. Niciodată în viaţa mea nu am mai auzit ceva asemănător. Dacă e adevărat ce spui, este foarte grav, dar cum s-a terminat povestea?
• E adevărată, chiar foarte adevărată. E la fel de adevărată cum adevărat e faptul că noi stăm acum, toţi trei, în barca asta. Iar de terminat, s-a terminat în felul următor. Am mai vizitat două nopţi „Cuibul Cormoranului”, mi-am plătit în natură amenda, meliţistul şi-a plătit şi el datoria, şi cam asta a fost.
• Dar Fefeul? Cu el cum a rămas?
• Aici e buba. De năcaz că l-am turnat Seseu-lui, de atunci se ţine scai de mine. Nu mai pot plasă să arunc că el e la spatele meu. Numa’ să pun mâna pe chipcel, pe grilă sau pe buhalcă şi el deja ştie, şi nu mai zic dacă apuc să ies cu ele la apă… Mi-am asigurat gardă de corp, ce mai, clasa unu plus, benoclată şi dotată cu armă de vânătoare.
• Dar cum spuneai că îi zice lumea lui vărul acela al tău? Căci se pare că are şi el, ca voi toţi de pe aici, observ, un supra-nume.
• Polen – Fenomen îi zic cu toţii.
• Şi povestea acestei etichetări atât de interesante care este, dacă nu-i cu supărare?
• Nu este nici o supărare, dar nici vreo veselie nu este. răspunse blajin moş Calistrat în timp ce desfăcea grijuliu dopul de la a doua sticlă de vodcă. După ce se umezi meticulos pe partea interioară a persoanei sale, îi pasă recipientul pop-dance-star-ului, rugându-l să-l lumineze pe neştiutorul Alexandru cel Mic în cunoaşterea treburilor şi tainelor deltei.
• Păi, îi se zice Polen – Fenomen, prima dată, pentru că se aseamănă mult cu numele ce-l poartă încă de la născare, adică Poleniadrov Fenoghen, şi e şi mai uşor de pronunţat aşa, iar apoi şi din alte cauze cauzale. Află, aşadar, nene Lexu-Alexu, că vărul acesta al domniei mele este un fel de fenomen deltaic aflat în plină fază existenţială, e un fel de Alin Deloin al deltei noastre, un fel de… Terente dacă vrei, cu toate că nu-i tocma’ aşa de lunguieţ ca răposatul brăilean, dar e pe aproape. Adicătelea, mai cazăn e unu’ cu care mama naturală a fost mult mai darnică decât cu majoritatea urmaşilor lu’ nenea Adameţu în ceea ce priveşte chipul şi trupul său, atât în partea sa superioară, adică mecla, cât şi în partea sa de mijloc, adică… înţelegi matale nene Alexeule ce vreau eu a zice. Şi din cauză că are mari motive de mândrie bărbătească a ajuns la mare căutare dinspre partea femeiască. A umblat mult timp din floare în floare, făcând polenizări în serie, de aici şi numele de Polen, ale sexului frumos şi bun de muscă. Dar l-au ajuns şi pe el blestemele gloriei sale. Că de, şi leul, chiar dacă e regele animalelor, tot lasă urme pe acolo pe unde trece şi calcă. Aşa şi el, cu toate că era însurat, nu s-a putut abţine de a nu face puţin schimb de polen şi cu o cumnată, iar partea cea mai proastă e că a răsărit şi sămânţa din treaba asta, iar vărul a trebuit să lase prima nevastă şi să se însoare cu respectiva cumnată, cumnată care între timp adusese lumii, spre înfăţişare directă, pe odrasla lui Polen, lucru pe care prima lui nevastă nu îl putuse face, chiar cu toate tratamentele pe care le luase şi descântecele pe care i le făcuseră babele. Lucrurile s-au petrecut exact ca în cântecul care zice:

„…Nora de cumnat s-a-ndrăgostit,

Care c-o nevastă nepricepută-i logodit.

Şi cumnatul îi va spune:

Cu tine vreau a rămâne…”

          De atunci stă leul – paraleul de Polen la casa lui, cu botul pe labe, iar cele dintre muieri care-or mai vrea să vadă ce n-au mai văzut, vor trebui să aştepte ca să răposeze văru’ şi apoi să meargă la Antipa, la muzeu, că poate or dori ăia să pună cumva pereche la chestiunea lui Terente, spre expozare, în formol, iar de avut, greu îmi e să cred că o s-o mai poată avea vreodată, vreuna, că aşa de tare s-a pus fosta lui cumnată, actuala-i nevastă, cu sula în coastele sale.

Lăsă vâslele jos, mai trase o gură de vodcă din sticla ce era pe cale să-şi dea obștescul sfârşit, şi anunţă victorios:

• Ei, dar am ajuns, vitejii mei, la locul ce-l căutam! Maestrule pescar, pe dumitale te las ca să-ţi faci damblaua aia pentru care ai venit atâta drum până la noi, pe moş Canistrat îl las să-şi facă somnul, că văd că de la atâta pupătură de sticlă i se cam închid gloabele oculare, iar eu, înfierbântat de la vâsle fiind, poate un pic, dar nu mult, şi de la vodculiţă, o să trec pe „SLIP MOD” şi o să fac o băiţă.

Şi, nici una nici două, se dezbrăcă de toate ţoale, de nu rămase nici măcar în slip, şi se aruncă, cu zgomot mare, în apa încă destul de caldă a începutului de toamnă.

Va urma

The post LUMEA DINTRE NUFERI – Partea I – PRIMA ZI appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.