LUMEA DINTRE NUFERI – Partea II – PRIMA CAPTURA

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Prima captură

Alexandru mereu avusese impresia că ştiucile, mai ales cele din deltă, sunt aidoma unor femei abandonate, respinse sau trădate în amor, şi care abia aşteptă să se ia la sfadă cu oricine le trece pragul casei, cu oricine îndrăzneşte a le tulbura liniştea şi încearcă a interacționa sau a socializa în vreun fel cu dânsele. Văzuse multe filmuleţe şi postări pe reţelele de socializare ale diverşilor pescari cu capturi de ştiuci, ştiuci multe şi mari, capturi realizate în paradisul pescăresc cuprins între braţele „danubianului” fluviu. 

Venise plin de speranţe, de dorinţe şi de visuri în lumea aceea nouă pentru el, în lumea aceea mirifică în care vegetaţia, flora şi fauna sunt atât de diversificate şi de bine reprezentate încât omul pare un străin, un musafir efemer într-o lume stăpânită de necuvântătoarele de tot soiul.

Venise călărind visarea, dar iată că orele începură deja a se scurge şi roibul  cel focos al visării lua, tot mai concret, forma bietului asin ponosit şi costeliv al deznădejdii. Nu crezuse sub nici o formă că atavicele creaturi ale deltei pot fi uneori atât de perfide, atât de îndărătnice, atât de nesociabile.

Dar el încă mai spera, încă mai credea în sine şi în priceperea sa de a învinge cerbicia „consiparţionistă” a ştiucilor aflate în plină grevă a foamei de năluci. Făcea lanseu după lanseu, recuperare după recuperare, dar totul era în van. Îşi etalase toate cunoştinţele sale pescăreşti şi-şi prezentase lumii acvatice, spre evoluţie scenică, aproape toate modelele pe care le avea (modele de năluci de peşti uneori amăgitoare, se înţelege, de la sine, cred) dar rezultatul mult dorit se lăsa şi mai mult aşteptat.

Bătrânul Calistrat dormea profund, profund alcoolizat fiind, iar tânărul artist, Prinsul, după ce-şi terminase îmbăierea tomnatică, terminase, de unul singur, şi sticla de vodcă numărul trei, lunecând apoi şi el pe toboganul somnului indus de etilic, lunecând în fundul bărcii, alături de unchiul său drag, unchi pe care îl iubea nespus de mult şi probabil că tocmai de aceea îl ţinea atât de strâns în braţe în acele momente de tandră reunire familială, reunire acompaniată de nunţi bâzâitoare de ţânţari, ţânţari care nu cred că l-ar fi atacat pe veneticul pescar chiar dacă acesta nu s-ar fi sulemenit cu tot felul de poţiuni şi nu s-ar fi pulverizat cu tot felul de spray-uri din segmentul de piaţă pe care cei din familia „Mosqito” îl dispreţuiau în totalitate şi pe care îl ocoleau încă de departe, deoarece micii vampiri bâzâitori dezvoltaseră în timp o adevărată afinitate pentru sângele alcoolizat spre care se orientau fără nici cea mai mică problemă, lăsând în pace restul lumii. Despre predispoziţia spre adicţie etilică a ţânţarilor însă cred că cel mai bine ar fi să ne abţinem a face cercetări, acest lucru ţinând clar de domeniul de activitate al domnilor „zoologişti”, al domnilor psihiatri şi psihologi ai lumii animale, dacă or fi existând, iar noi să revenim la pescarul nostru cel mai mult decât deznădăjduit, mai mult decât debusolat, mai mult decât dezorientat.

Acesta tocmai văzuse, undeva mai departe decât pescuia de obicei, la o împletitură de nuferi şi stuf, mai multe salturi agresive ale unei cumetre dinţoase asupra diverşilor peştişori pe care şi-i trecuse dumneaei pe lista sa de bucate, aşa că se hotărî să-şi încerce norocul acolo. Se ridică voiniceşte în picioare şi cu un efort mai mult decât generos în consumul de energie depusă reuşi să îşi trimită năluca spre amuşinare piscicolă chiar pe terenul de vânătoare al lupului cel cu solzi împodobit. Se vede treaba că respectiva ştiucă avea o bună pregătire militară şi multe cunoştinţe despre strategiile folosite în războaiele de gherilă, strategii care presupun  multe şi variate mecanisme de auto-apărare împotriva duşmanilor de tot felul, mecanisme de folosire optimă a mediului înconjurător pentru exercitarea manevrelor întreprinse precum şi pentru propria protecţie, deoarece nici jumătate de metru nu a înaintat respectiva nălucă că a şi căzut în capcana pregătită cu meticulozitate de vajnica şi belicoasa cătană solzoasă. O cioată ascunsă privirilor pescarilor de rând se interpuse în calea nălucii oprind-o din înaintare, oprind-o din cercetare, din adulmecare şi din semănarea de amăgiri deşarte în lumea lacustră. Atunci, Alexandrinul nostru pescar se încordă precum arcul lui Ulise şi-i transmise un şoc năprasnic respectivei cioate prin intermediul lansetei şi al firului, şoc de care însă cioata (cea aflată în discuţie şi implicată în acţiune) nici măcar nu se sinchisi. Au început apoi binecunoscutele smuciri repetate din lansetă, scurte şi violente, dar fără nici un rezultat. Pescarul devenea din ce în ce mai nervos şi preocupat fiind doar de activitatea pe care o desfăşura, nu mai era atent la cele ce se petreceau în jurul său.

Astfel, el nu observă că în spatele său, nu departe de barca lor, poposise o altă barcă. În momentul în care cioata a considerat că ştiuca se afla în afara oricărui pericol, văzând-o pitită cu grijă printre firele de stuf, a consfinţit a da drumul, în modul cel mai neașteptat şi mai violent cu putinţă, nălucii. Acesta, mai mult decât nervoasă fiind de situaţia jenantă din care tocmai scăpase, dori să se răzbune cu orice preţ pe cel care o trimisese plocon cioatei, aşa că porni val – vârtej, aflată şi sub influenţa diverselor forţe motrice care acţionau atunci asupra sa, direct spre capul lui Alexandru. Mai mult din instinct acesta s-a ferit la timp, astfel că năluca a trecut milimetric, precum un mic proiectil legat cu aţă, pe lângă cutia-i craniană. Înciudată de faptul că a ratat ţinta, năluca cea dezlănţuită a aruncat rapid o privire în jur şi, observându-l pe noul venit, s-a aruncat hulpavă înspre dânsul, înfigându-și cu succes ghearele în pălăria ce trona în stare statică pe ţestul acestuia. Speriat, cetăţeanul respectiv a dorit să scoată un strigăt de spaimă dar nu a reuşit să emită acustic decât un fel de guiţat care nu avea nici un grad de rubedenie cu sunetele pe care le scot în mod frecvent reprezentanţii humanoizilor „antropoceni” şi care a avut un efect de spray paralizant asupra lui Alexandru, cel care a încremenit în picioare, în poziţia de drepţi, scăpând şi lanseta din mână, cu spatele spre sursa înspăimântătorului guiţat. Nu ştia ce se auzise, nu ştia cu ce fel de fiară feroce şi dornică de a vărsa sânge de pescar nevinovat avea de-a face, şi de aceea nu cuteza a întoarce capul.

• Alooo…! Domnu’! De ce te-ai conectat la fiinţa mea? De ce-ai vrut musai matale să intri onlain cu mine?

          La auz de glas omenesc, pescarul reuşi să îşi adune destul curaj pentru a se întoarce cu faţa spre emiţătorul de vocabule. Astfel, executând un „la stânga-mprejur”, în cel mai cazon mod cu putinţă, el ajunse faţă în faţă cu cel de pălăria căruia se ataşase prin largul concurs al firului şi al nălucii sale. Între timp luase din nou lanseta în mână.

Tabloul era idilic. Cerul începea a da sfioase semne de înserare, oglindindu-se sângeriu în marea de cleştar a apei din micul golf strivit parcă de marea de stuf tivită cu albi şi galbeni nuferi care îl înconjura, în mijlocul căruia stăteau alăturate cele două bărci. În una dintre ele, doi indivizi îmbrăţişaţi mânau porcii la jir, întinşi cu toată lungimea şi lăţimea propriilor fiinţe pe fundul acesteia, iar un al treilea individ, care avea în posesia mâinii sale drepte o lansetă, părea că tocmai ce îl pescuise pe individul singular din cea de-a doua barcă, sau că se conectase, prin intermediului firului, cu acesta, aşa după se exprimase noul venit.

• Cu iertare să-mi fie, domnul meu…! încercă timid a se scuza Alexandru.
• Cu iertare… fără iertare… cheamă-ţi lighioana acasă!
• Despre ce lighioană vorbiţi? întrebă, încă nu pe deplin liniştit, pescarul. Nu văd nici o lighioană pe aici.
• Linguroiul, mon amigo pescador. Linguroiul pe care l-ai asmuţit asupra mea.
• A…, dar nu e o lingură, e un vobler, un jerkbait, mai exact.
• Alo, domnu’! Ia mai termină matale cu insultele! Nu mă mai lua dumitale pe mine cu vocabularuri şi jargonuri din astea pe care io nu le comprehendez! Înţeles-ai? Orice ar fi lighioana asta a ta, orice nume viclean i-ai da dumitale, eu unul ştiu că ar trebui să fie un linguroi, că numai de linguroaie se lasă amăgite ştiucile în deltă, toată lumea ştie asta…. Apropos, câte ştiuci ai prins mătăluţă azi cu bompleru aista, sau cum mama lu’ Proces-Verbal, i-ai zis tu?
• Nici una, încă.
• Păi, vezi! „Vot era demonstraţiorum”, cum ziceau înţelepţii şi latinicii noştri străbunei. Dacă dădeai cu linguri, prindeai. După cum ţi-am spus.

    Numai auzind, şi încă prin vis, rostite cuvintele „Proces-Verbal”, Prins tresări şi se şi trezi numaidecât, şi, cu toate că încă nu se ridicase de pe fundul bărcii, interveni în discuţie:

• Ei, da ce caţi pe-acilea tovarăşe Flavian? Ţi s-a făcut cumva, din nou, dor de mine? Mi-ai luat iarăşi urma? Da ce, mata eşti de la probaţiuni, cumva? Ori de la „Big bradăr”, poate!
• Te-ai trezit, măi Prins-ule, măi? întrebă feşterul.
• M-a trezit vocea lu’ matale, nea Flaviane. Şi recunoscându-ţi vocea, ţi-am recunoscut imediat şi inteligenţa. Mai ales că taman ce spuneai că ştiuca numai la linguroaie trage… Trage şi la năvod, nea Flavianule, mai ales în „Cuibul Cormoranului”, ia adu-ţi dumitale aminte!

În timp ce rostea cuvintele acestea, Prins se ridicase în picioare şi privea amuzat la pădurarul locurilor.

• Da ce păţişi măi, nea Flaviane? Ce păianjen uriaş s-a urcat pe capul lui matale pe firul acela lung? Sau umbli cumva sub acoperire, deghizat în ştiucă, şi făcându-ţi-se foame te-ai repezit asupra voblerului acela. Da… parcă ziceai că ştiuca numai la linguri se dă…. Ha! Ha! Ha! şi se puse artistul pe un râs aşa de gălăgios de răsuna toată balta şi barca se zguduia şi ea de la convulsiile involuntare ale mult prea amuzatului cetăţean al deltei. Da stai că te scap eu de beleaua asta, imediat! mai spuse, printre sughiţurile de râs, tânărul şi luând, cu o mişcare rapidă, lanseta din mâna lui Alexandru, o smuci cu atâta putere încât verdea pălărie feşterească a zburat de pe capul pădurarului ce nu avusese timp ca să reacţioneze în vreun fel şi a aterizat, frumos şi lin, după ce a descris o parabolă prin aerul curat al înserării, taman peste un verde şi umflat broscoi aflat pe o frunză de nufăr şi care nu apucase a se feri la timp. Verde la verde trage…, hai că mor de râs… Mă broscoiule, ţi-ai tras pălărie la asorte, mă…! Ha! Ha! Ha! Aşa-ţi trebuie dacă mă urmăreşti într-una, nene pădurarule! Eşti mai ceva ca propria-mi umbră… Ce credeai că fac? Că am ieşit la braconat, cumva?

          Feşterul stătea prostit în barca sa, ca un exponat dintr-un stand zootehnic, şi nu putea scoate nici o vorbă, de ruşinea şi indignarea care îl cuprinseseră.

          De la atâta gălăgie, râset şi clătinări ale bărcii se trezise şi moş Calistrat, care se băgă imediat şi el în discuţie:

• Lasă, măi Fefeule, că-ţi trece! Ia un gât de-acilea şi-ţi revii tu, numaidecât!

Bătrânul îi aruncă sticla de vodcă din care, în prealabil, se autoservise cu mare convingere.

          Fefeul nu se lăsă rugat de două ori şi sorbi cu mare nădejde o cantitate mai mult decât extraordinară din conţinutul sticlei, pe care apoi o returnă bătrânului.

• Da curios mai eşti, Fefeule, şi însetat peste măsură! făcu cătrănit observaţia moş Calistrat, privind melancolic spre sticla aproape goală.