LUMEA DINTRE NUFERI – Partea I – PRIMA ZI

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Precuvântare

Încă de la începutul începutului trebuie să vă informez, dragii mei, că cele ce urmează (sau nu) să citiţi nu reflectă în nici un chip întâmplări reale, ci ele sunt doar evenimente care în mod total teoretic s-ar fi putut produce, s-au s-ar putea încă produce (de acum înainte, lucru însă foarte puţin probabil) dar care s-au produs, cu siguranţă, în imaginaţia mea.

La fel de imaginare sunt şi locurile în care acţiunea se desfăşoară, pe toată durata sa, chiar dacă pe parcursul povestirii apar, ca vagi repere, anumite nume de localităţi, zone geografice, cursuri de ape sau alte forme de relief.

Personajele care vă vor însoţi în decursul acestei călătorii slovice nu au nici cea mai mică legătură concretă cu Serviciul de Evidenţă al Populaţiei (fie el informatizat, ori nu), iar numele de care, prin puterea cu care am fost investit de statutul meu de autor (poate chiar şi scriitor), le-am ataşat, nu sunt decât nişte simple suprapuneri (mai mult sau mai puţin inspirate) ale tarelor morale ale societăţii omeneşti peste o categorie de subiecţi bipezi şi (teoretic) raţionali.

Acestea fiind zise, cred că este momentul să lăsăm deoparte concretul cotidian şi să ne aventurăm într-o lume imaginară în care sper că ne vom simţi, cu toţii, cât mai bine.

Lectură plăcută!

Autorul – Dinu-Florin Cîrstean

***

Moş Calistrat

Venise pentru întâia oară în imensa citadelă lacustră cuprinsă între braţele vânjoase ale Dunării, în lumea nuferilor, în patria zburătoarelor, în patria peştilor, în patria cailor liberi şi a minunilor naturale care îţi desfată privirea la tot pasul.

Bătrânul Calistrat Danilovici era gazda sa.

Acest bătrân, uitat de moarte prin lume, trăia singur în casa lui din marginea satului, nu departe de bahna cea plină de stufuri şi trestii. Făcuse şi războiul la viaţa sa, fusese şi însurat cu Annuşka Ivanova, avusese şi un fiu: Igor Danilovici. Dar toate trecuseră. Războiul, nevasta, copilul. Toate se pierduseră  în timp. Războiul, pentru că trebuia ca să se termine şi el cândva, Annuşka, pentru că aşa a vrut Dumnezeu, iar Igor, pentru că aşa a vrut Dunărea. Multe lucruri nu i-au mai rămas bătrânului Calistrat. Nici ani de trăit, nici bucurii, nici averi, doar multe lucruri de povestit. Multe amintiri şi întâmplări, multe necazuri şi greutăţi. Şi datorită multelor bucurii sumbre cu care l-a binecuvântat viaţa, moş Calistrat a căzut în patima cea grea a băuturii. Rar se întâmplă zi de la Domnul în care el să nu-şi înece amarul în produsele rafinate, fermentate sau distilate, de primise din partea oamenilor locului un nou nume: „Moş Canistrat”, nume cu referinţe Bahice de necontestat, nume legat în mod direct de recipientul lui cel drag, recipient în care îşi păstra iluzoria alinare. Doar în zilele de sărbătoare moşul nu bea, în rest, în toate celelalte. De ce nu bea în zilele de sărbătoare? Răspunsul său era foarte simplu: „Pentru că zilele de lucru sunt mai multe, iar în zilele de sărbătoare bea tot prostul”.

Seara, stătea pe prispa casei, fuma, bea, asculta muzica lumii şi a naturii, iar uneori, atunci când se simţea mai trist decât era de obicei, moşul cânta. Cânta cu glas molcom, cânta cu suflet pustiit, cânta cântece vechi, cântece de nuntă, cântece de viaţă, cântece din partea locului.

„…Viţa de vie-nfloreşte,

Iară fructul se zdrobeşte.

Strugurele-i alb şi copt,

Fructu-i negru şi răscopt.

Viţa e Calisrat – Soare,

Iar fructul, Danilovici cel Mare.

Viţa-i şi Annuşka – Floare,

Iar fructul, Ivanovna cea Mare…”

Şi iar cânta, şi iar fuma, şi iar mai bea.

Aşa gândea şi făcea moş Calistrat.

Aşa trăia moş Calistrat.

Prins

Barca stătea gata să pornească spre labirinturile întortocheate de stuf ale deltei, spre iluzoriile, dar doritele, victorii halieutice ale pescarului venit în inima deltei ca să îşi satisfacă poftele sale pescăreşti, şi spre o nouă zi petrecută pe ape pentru moş Calistrat.

Bătrânul, după ce trase un gât zdravăn din sticla pe care o scosese din traista cu care venise, întinse recipientul către tânărul care îi însoţea, zicând:

• Ia şi tu, nepoate! De coraj!

Apoi, întorcându-se spre musafirul său, spuse:

• Dar să vă fac prezentuirile! Mucea astă, ce cată de lopeţi şi ghiondere, e nepotu’ lu’ eu. E nepotu’ Vasili Ilii.
• Păi, care e numele de botez, Vasili sau Ilii? întrebă musafirul, nedumerit fiind.
• Probabil că e Vasili, zise moşul şugubăţ, dar posibil să fie şi Ilii. Nici el nu ştie sigur. Da’ nu-i mare daravela asta, că nu aşa îl strigă lumea. Ia zi mă, muci – în – vin, cum te strigă pe tine orişicare?
• Aşa mă ştie, mă etichetează şi mă alintă compatrioţii mei deltaici.
• Prins? Ciudat nume… dar de unde şi până unde te-ai pricopsit tu cu un aşa apelativ cu adânci reverberaţii de disco-pop music?
• Păi, ai ghicit la fixul fixului şi la milimetrul adevărului cum stau lucrurile, dragă măiestritule pescar ageamiu, ce eşti dumneata! Exact, de la tata lu’ „Parpăl Rein” acela mi se trage. Mult mi-a plăcut mie de el, şi cum şi io mi-s înăltuţ şi bine făcut, cam aşa ca dânsu’, şi cum mi-s şi mai bronzat de la natură, ceva mai mult decât confraţii şi conlocuitorii mei deltaişti, şi mai ales când îmi ataşez, facial, şi ochelarii de soare, seamăn binişor, şi izbitor de tot, cu artistu’, cu disco-pop-staru’. Am şi cântat nişte melodii de-ale lui, când eram mai copchilandru. Pe scenă chiar. Pe scenă la căminul cultural de la Sarichioi, la Sfiștofca şi la Slava Cercheză. La Slava Rusă, ar fi trebuit să cânt şi acolo, numai că a venit într-o noapte un potop de vânt şi a luat pe sus acoperişul de la cămin, şi nu am mai avut unde să mă desfăşor, artistic vorbind. Mai cânt şi acum, uneori, mai ales atunci când dau dovadă de prea mult exces de vodcă sau de alte materiale spirituale.
• Interesant, a răspuns musafirul pescar, amuzat de cele ce auzea.
• Da’ i se mai zice Prins şi pentru că a fost prins de mai multe ori de miliţie şi feşteri atunci când făcea unele treburi nu tocma’ pă placu’ legislaţiilor şi nu tocma’ în spiritu’ acestora. completă moş Calistrat.
• Ia mai taci, unchiule Canistratule! De ce râzi matale de artişti? Ce-s eu vinovat dacă Seseul şi Fefeul alta n-au de făcut decât să mă păzească pe mine?!

Barca, între timp, pornise pe lumea luciului sub atenta îndrumare a celui autointitulat artist, adică a lui Prins, sau Vasili, sau Ilii, sau cum l-o fi chemând pe el cu adevărat.

• Dar cine sunt ăştia doi, Seseul şi Fefeul? a întrebat pescarul, din nou surprins de onomastica neobişnuită întrebuinţată de autohtonii săi însoţitori.
• Cum cine să fie, domnu’? Cum cine? Toată lumea îi cunoaşte. Toată. îl luă la rost, agasat şi iritat, măreţul Prins. Ia esplică-i dumitale, moş Canistră-Canistrat, lu’ nea Veneticu’, prezent atât în tabloul alăturat cât şi acilea de faţă, cine e aceste două personaje de varză!
• Seseul, începu moş Calistrat, este şeful nostru de post, care-i uneori cam prost, un copchil al deltei, de loc de prin Caraorman, intitulat de mumă Simion şi de neam Semidov. Adică, pe scurt, S.S., sau Seseul.
• Aha… înţeleg, iar bănuiesc că Fefeul vine de la cineva care are iniţialele numelui F.F.
• Exact domnu’! Dublul F e feşterul, pădurarul, sau cum vrei mata să îl denumeşti pe Flavian Fedea, alt copchil al deltei, de pe la Mila 23 de obârşie. Amândoi sunt oamenii legii pe aici.
• Care oameni, care lege, moş Canistrule? întrebă nervos disco-star-ul. Apoi, întorcând privirea spre musafir, continuă: Ascultă şi judecă şi matale, domnu’ Străinu’…
• Poţi să îmi zici pe nume, Alexandru, l-a întrerupt amabil pescarul venetic.
• Je o să îţi zică cum vrea moa, că aicea e la mine acasă şi fac şi zic cum vreau eu, când vreau eu, şi cui vreau eu. Clarissimo? Andărstendiu? spuse Prins-ul dezlănţuit.

Trase un gât aprofundat din sticla lui moş Calistrat, îşi aprinse o ţigară, emise câteva fumuri, iar apoi, mai calm fiind, reluă discuţia.

• Ascultează la mine, domnu’ Alex, că parcă aşa mi s-a părut că te intitulezi matale! Ascultează, aprofundează, gândeşte şi concluzionează dacă e lege ceea ce păzesc copchii ăştia ai deltei, după cum le-a zis meşterul alcoolic mareşal, moş Canistră, lu’ Fefeu’ şi Seseu’. Aceşti mari specialişti în Codul Penal ai vremurilor noastre nu sunt alta decât nişte lupi cu blană de mioară, cu chipiu şi cu porthart. În primăvara asta, cam pe vremea prohibiţiei, făcusem şi eu rost de un oarecare giob, giob care promitea binişor privit dinspre partea sa financiar – pecuniară, adică dinspre partea banilor, ca să mă înţelegeţi şi voi, şi nici nu presupunea mari investiţii de timp, de materiale, omeneşti, sau de alte feluri, aşa după cum ne învaţă principiile cele mai simple ale economiei, dar pe care voi este posibil ca să nu le cunoaşteţi, de aceea mă opresc aici cu prezentarea lor. Şi îmi mergea bine trebuşoara asta, până la un moment dat când numa’ ce mă trezesc cu o scrisoare invitaţională la sediul postului de poliţie, cu iscălitura inconfundabilă a lui Semidov Simion în coada sa. Mă prezint şi eu, ca un bun şi onest cetăţean al deltei, ce mă exist, la ora şi data fixată în ţidula primită. Domnu’ Sese stătea cu picioarele pe birou, întins în scaunul dumisale, degustând ceva produse vinişticole. M-a întâmpinat zâmbind, mi-a şi oferit, plin de mărinimie, un pahar cu apă, apoi m-a întrebat că adică ce făceam eu nopţile în balta „Cuibul cormoranului”, că el nu mă crede a fi un aşa mare iubitor de natură care să îşi petreacă nopţile la lumina lunii, ascultând cântecul buhaiului de baltă şi urletul nu tocmai poetic al şacalului. A trebuit un oarece timp ca să-i explic că nu comiteam nici o fărădelege, că mă aflam la balta respectivă în interes de serviciu, la rugămintea lui nenea Fedea Flavian, adică Fefeul, că dânsul mă rugase ce mă rugase şi că de fapt pe eu pe dânsul îl serveam. Şi i-am mai zis că dacă avea ceva de împărţit, cu cineva, legat de peştii care porniseră într-o emigraţiune total ilicită, şi fără de voie, din balta mai sus amintită înspre cantonul silvic, în primă fază, şi de acolo cine ştie unde, într-o altă fază, ulterioară, să ia legătura cu taica Flavian şi să lămurească cu el lucrurile. Uniformizatul şef de post mi-a mulţumit pentru informaţii, mi-a oferit o ţigară, mi-a spus şi un banc cu miliţieni la care am fost nevoit să râd împreună cu dânsul, cu toate că nu cred să fi avut vreo poantă, iar mai apoi mi-a înmânat oficial hârtiuţa cu amenda pe care o aveam de plătit în patruzeci şi opt de ore. Mi-a spus că se simte mărinimos şi nu îmi dă decât patru mii de lei pentru braconaj piscicol, că ar fi trebuit el să îmi dea mai mult dar, pentru că îi spusesem pentru cine lucram, îşi călcase pe inimă şi îmi dădea doar atât. La plecare mi-a spus să îl trimit la post şi pe văr-miu, pe Poleniadrov Fenoghen, sau Polen – Fenomen după cum îi zice lumea, văr care pentru mine este mai mult decât un frate. M-am prezentat, aşadar, la domiliciu’ lu’ văru’ ăsta al meu, i-am spus ce şi cum, ce premiu am primit din partea miliţiştilor şi care sunt condoleanţele lu’ şeful Sese. Vărul s-a dus, de voie de nevoie, la adăpostul de poliţie şi iată ce instrucţiuni a primit de la meşterul şef poliţist. Seseul i-­a spus, verde în faţă, că dacă ţine la mine şi dacă vrea să îmi facă un bine, să îmi transmită că el e dispus să mă ierte de amendă şi că aveam la dispoziţie fix patruzeci şi opt de ore, adică tot atâtea câte aş fi avut ca să plătesc amenda, ca să îi fac rost de vreo câteva sute de kilograme de peşte proaspăt, că avea el o datorie către cineva şi trebuia să o achite. Auzi logică de fier neforjat! Să fiu nevoit să braconez peşte pentru un miliţian ca să mă ierte de o amendă pe care chiar el mi-o dăduse pentru că braconasem pentru un pădurar. Dacă își poate închipui cineva aşa o dandanaie ca asta! terminând extraordinara înşiruire a evenimentelor, Prinsul îl privea întrebător pe musafirul pescar.

• Un moment! a răspuns acesta terminând de fumat ţigara şi stingând muştiucul acesteia. Niciodată în viaţa mea nu am mai auzit ceva asemănător. Dacă e adevărat ce spui, este foarte grav, dar cum s-a terminat povestea?
• E adevărată, chiar foarte adevărată. E la fel de adevărată cum adevărat e faptul că noi stăm acum, toţi trei, în barca asta. Iar de terminat, s-a terminat în felul următor. Am mai vizitat două nopţi „Cuibul Cormoranului”, mi-am plătit în natură amenda, meliţistul şi-a plătit şi el datoria, şi cam asta a fost.
• Dar Fefeul? Cu el cum a rămas?
• Aici e buba. De năcaz că l-am turnat Seseu-lui, de atunci se ţine scai de mine. Nu mai pot plasă să arunc că el e la spatele meu. Numa’ să pun mâna pe chipcel, pe grilă sau pe buhalcă şi el deja ştie, şi nu mai zic dacă apuc să ies cu ele la apă… Mi-am asigurat gardă de corp, ce mai, clasa unu plus, benoclată şi dotată cu armă de vânătoare.
• Dar cum spuneai că îi zice lumea lui vărul acela al tău? Căci se pare că are şi el, ca voi toţi de pe aici, observ, un supra-nume.
• Polen – Fenomen îi zic cu toţii.
• Şi povestea acestei etichetări atât de interesante care este, dacă nu-i cu supărare?
• Nu este nici o supărare, dar nici vreo veselie nu este. răspunse blajin moş Calistrat în timp ce desfăcea grijuliu dopul de la a doua sticlă de vodcă. După ce se umezi meticulos pe partea interioară a persoanei sale, îi pasă recipientul pop-dance-star-ului, rugându-l să-l lumineze pe neştiutorul Alexandru cel Mic în cunoaşterea treburilor şi tainelor deltei.
• Păi, îi se zice Polen – Fenomen, prima dată, pentru că se aseamănă mult cu numele ce-l poartă încă de la născare, adică Poleniadrov Fenoghen, şi e şi mai uşor de pronunţat aşa, iar apoi şi din alte cauze cauzale. Află, aşadar, nene Lexu-Alexu, că vărul acesta al domniei mele este un fel de fenomen deltaic aflat în plină fază existenţială, e un fel de Alin Deloin al deltei noastre, un fel de… Terente dacă vrei, cu toate că nu-i tocma’ aşa de lunguieţ ca răposatul brăilean, dar e pe aproape. Adicătelea, mai cazăn e unu’ cu care mama naturală a fost mult mai darnică decât cu majoritatea urmaşilor lu’ nenea Adameţu în ceea ce priveşte chipul şi trupul său, atât în partea sa superioară, adică mecla, cât şi în partea sa de mijloc, adică… înţelegi matale nene Alexeule ce vreau eu a zice. Şi din cauză că are mari motive de mândrie bărbătească a ajuns la mare căutare dinspre partea femeiască. A umblat mult timp din floare în floare, făcând polenizări în serie, de aici şi numele de Polen, ale sexului frumos şi bun de muscă. Dar l-au ajuns şi pe el blestemele gloriei sale. Că de, şi leul, chiar dacă e regele animalelor, tot lasă urme pe acolo pe unde trece şi calcă. Aşa şi el, cu toate că era însurat, nu s-a putut abţine de a nu face puţin schimb de polen şi cu o cumnată, iar partea cea mai proastă e că a răsărit şi sămânţa din treaba asta, iar vărul a trebuit să lase prima nevastă şi să se însoare cu respectiva cumnată, cumnată care între timp adusese lumii, spre înfăţişare directă, pe odrasla lui Polen, lucru pe care prima lui nevastă nu îl putuse face, chiar cu toate tratamentele pe care le luase şi descântecele pe care i le făcuseră babele. Lucrurile s-au petrecut exact ca în cântecul care zice:

„…Nora de cumnat s-a-ndrăgostit,

Care c-o nevastă nepricepută-i logodit.

Şi cumnatul îi va spune:

Cu tine vreau a rămâne…”

          De atunci stă leul – paraleul de Polen la casa lui, cu botul pe labe, iar cele dintre muieri care-or mai vrea să vadă ce n-au mai văzut, vor trebui să aştepte ca să răposeze văru’ şi apoi să meargă la Antipa, la muzeu, că poate or dori ăia să pună cumva pereche la chestiunea lui Terente, spre expozare, în formol, iar de avut, greu îmi e să cred că o s-o mai poată avea vreodată, vreuna, că aşa de tare s-a pus fosta lui cumnată, actuala-i nevastă, cu sula în coastele sale.

Lăsă vâslele jos, mai trase o gură de vodcă din sticla ce era pe cale să-şi dea obștescul sfârşit, şi anunţă victorios:

• Ei, dar am ajuns, vitejii mei, la locul ce-l căutam! Maestrule pescar, pe dumitale te las ca să-ţi faci damblaua aia pentru care ai venit atâta drum până la noi, pe moş Canistrat îl las să-şi facă somnul, că văd că de la atâta pupătură de sticlă i se cam închid gloabele oculare, iar eu, înfierbântat de la vâsle fiind, poate un pic, dar nu mult, şi de la vodculiţă, o să trec pe „SLIP MOD” şi o să fac o băiţă.

Şi, nici una nici două, se dezbrăcă de toate ţoale, de nu rămase nici măcar în slip, şi se aruncă, cu zgomot mare, în apa încă destul de caldă a începutului de toamnă.

Va urma