LUMEA DINTRE NUFERI (IV) – ULTIMA ZI

Trezirea

Soarele orbecăia încă dincolo de orizont atunci când moş Calistrat începu a orbecăi prin odaie. Se trezise primul şi se grăbi a ieşi afară din casă.

Aerul umed era încă plăcut şi cald cu toate că vremea din calendar se cuibărise deja, de multe zile, printre paginile dedicate toamnei. Firea era stăpânită de o linişte absolută, o linişte pe care puteai parcă să o simţi, să o auzi şi efectiv s-o trăieşti. La acel ceas, al prefacerii, pierise din lume şi cea mai mică urmă de zgomot. Părea că însuşi Harpocrate, zeul tăcerii, secretelor și al confidențialității din religia elenistică, cel care, conform lui Plutarh, este şi întruchiparea speranței, coborâse dintre ceilalţi zei, plimbându-se agale prin lumea dintre nuferi. Venise probabil ca să aducă speranţă în inima lui moş Calistrat, speranţa că va reuşi să-şi ducă planul la bun sfârşit, venise probabil ca să aducă speranţă şi în sufletul lui Alexandru, speranţa că şi în acea ultimă zi, atât cât mai avea el de stat în deltă, va avea parte de multe şi frumoase capturi.

O vreme a contat doar tăcerea dar, mai apoi, născut din atavic şi izvorât din neant, zbură spre cerul vânăt, aflat în preschimbare, stridenta cântare matinală a unui cocoş anonim. Era primul glas al zilei ce-atunci se dospea, era jelirea din urmă a-ntunericului ce tocmai pleca.

Uşor, uşor, cromatica zilei absorbi culorile nopţii, astrul diurn pornind iar prin lume, iar apele prinseră a luci fermecat.

Şi peste beţia aceea de lumini schimbătore a umedului, cu o elegantă şi suavă dănţuire, fine fuioare de abur uşor vălțuiau un mistic vals. Era însuşi valsul feeric al naturii ce se trezea din visare.

De peste tot se auzea glas de păsăret şoptit, cântat, strigat, repetat.

Un cocostârc matinal se ridicase, nesimţit de nimeni, din cuibu-i rotat aflat în vârful unui stejar bătrân, uriaş şi stingher, stejar ce-şi trăia veşnicia în marginea satului, şi ateriză pe vârful casei lui moş Calistrat. Un timp a stat liniştit, privind atent spre lumea pe care, de pe prispa casei, o admira şi bătrânul, apoi, fără de veste, îşi dădu capul pe spate şi începu a bate parcă la ciocănele din ciocu-i prelung, slăvind astfel şi el firea prin cântarea sa unică şi atât de deosebită.

Clămpănitul acela repetat îl trezi din somn pe Alexandru, cel care dormise, ca în fiecare dintre nopţile de când venise în deltă, pe laviţa de lângă casă, afară, la aer curat şi cât mai aproape de natură.

El deschise ochii şi, văzându-l pe moş Calistrat stând pe prispă, se grăbi a veni lângă dânsul.

În tăcere, umăr lângă umăr, o vreme au tot privit la lumea în trezire, admirând culorile, ascultând muzica, simţind şi trăind alături de ea schimbarea ce tocmai dintr-însa pornea.

Oştenii pleacă la luptă

– Bună neaţa la tine, măi dragă Marine! spuse moşul atunci când îl văzu ieşind pe bucătar pe uşa casei. Ai făcut poate inventarul prin oale şi ulcele? Cum mai stăm noi cum proviziile din alimentare? Hai, că mi-a venit un dor de mestecău de zile mari, şi nu vreau a mă pune în contre cu deglutiţia taman acuma!

– Dar bună inima şi căutătura, moşule! Anunţ-o pe tanti „Piţi Deglutiţi” asta a lu’ matale că totul e sub controale! Prin ulcele stăm minunat iar prin oale-i zarzavat.

– Ce tot gângureşti acolo, măi bebe Bucă? De unde verze şi scoverze în oale, că aseară puteai să-ţi razi în ele mustețele, cu un brici din acela tocit, la cât de curate, lucitoare şi pline cu aer erau!?

– Ehei, moşule, se vede treaba că matale îţi cam subestimezi oştenii! Oare crezi, cumva, că am putut eu geană cu geană a lipi astă noapte până nu m-am asigurat că avea-vom ce tăbârci pe sub nasuri în dimineaţa asta? Să ştii că nu m-am culcat până nu am pregătit pentru azi, cu îndemânarea mea specifică, foarte recunoscută şi unanim apreciată, câmpul de luptă pentru turcii de la gurile noastre. Avem de toate. Ce doreşti a proba prima dată? O salată din ouă de prepeliţă cu brânză de capră, o ciozvârtă de căprior pe varză ori, poate, o răţuşcă pe portocale, sau un ostropel de porumbel, ori…

– Hooo, măi! Când, fibula lui Hector, ai făcut tu toate acelea, şi din ce ingredienturi?

– Nu le-am făcut! Nici unele dintre ele! Te întrebam doar ce-ai servi aşa, la modul general, ca să văd şi eu cum mai stai matale cu poftele…

– Şi eu, tot la modul general, sau chiar şi la un alt grad milităresc, dacă vrei, te anunţ că eşti un mare…

– Bucătar! Asta ştiu şi singur, şi-ţi mulţumesc pentru apreciere! îi luă repezit vorba din gură Marin, nelăsându-l pe bătrân ca să-l categorisească în vreun fel, aşa după cum tocmai ar fi dorit să o facă. Eu te pot servi, moşule, şi nu numai pe matale, ci şi pe toţi ceilalţi care suntem pe acilea, cu o foarte bună şi delicioasă piftie din peşte, făcută din resturile de la şalăul acela capitular, precum şi cu nişte minunate chifteluţe, tot din acelaşi capitulat şalău, asezonate cu un sosuleţ sângeriu, acrişor şi tocmit cu verdeţuri specific de aromatizante. Ce zici de aieste mâncări, dară?

– Păi, ce mai pot a zice alta decât: „Adă mai fuga!”… că mi-a ajuns stomacul în dreptul dejunului parcă mai abitir decât în alte zile…!

          După ce au mâncat până s-au săturat, şi poate chiar şi ceva în plus, bătrânul i se adresă solemn lui Alexandru:

– Dragul meu, astăzi vei merge numai cu Vasili pe lacustrul câmp de bătaie! El te va duce anume pe locuri unde o să te cam lupţi cu ştiucane.

Întorcând privirea către Prins, moşul îi porunci scurt: „Iezerul verde!”, apoi i se adresă din nou musafirului său:

­– Eu am alte treburi şi trebuşoare de dezvoltat şi de rezolvat azi cu oştenii mei, dar pe câmpuri de bătălie numai şi numai telurice, deocamdată. Se apropie Ziua cea Mare şi trebuie să facem un plan bun de atac şi bătaie. Să ne vedem, aşadar, cu bine şi sub scut, cu toţii, diseară!

– Azi o să fie foarte cald, unchiule! Să-ţi aduc o cămaşă mai subţire, de in, să probezi! făcu observaţia, plin de griji, Prins.

– Mai bine o să probez o ţuică de patruşdoi!  se oţărî indignat bătrânul luând un pahar plin de pe masă, iar apoi, după ce îl goli dintr-o singură duşcă, strigă cu putere: Puşcaş Marin…! Puşcaş Maxim…! Haideţi, că trebuie să plecăm! Ne aşteaptă legiunea indigenă!

Ştiucile ies la atac

Ce anume se petrecuse, oare? Alexandru nu putea înţelege. În prima zi în care ieşiseră pe apă, după venirea sa în deltă, căutase tot ştiucile, ştiuci după care însă umblaseră de nebuni, şi chiar făcuse scurtă la mână, după cum se zice în popor, de la câte lanseuri efectuase şi abia avusese, în toată ziua aceea, o singură trăsătură. Una singură. E drept că fusese o ştiucă de ştiucă, o ştiucă cum nu des ţi-e dat a prinde într-o viaţă de pescar dar, totuşi, nu fusese decât una, iar acum, iată că din cinci aruncări avusese tot atâtea atacuri, reuşind a aduce la barcă patru respectabile doamne Esox. Vremea nu se schimbase prea mult în cele câteva zile şi nici presiunea atmosferică, sau alte condiţii de mediu, nu suferiseră variaţii esenţiale. Buruiana nu căzuse încă, apele nu se răciseră, iar claritatea acestora era exact aşa cum fusese şi în locurile pe unde umblaseră, aproape în van, atuncea, iar, ca şi structură, bălţile se asemănau aproape întru totul. Pădurile rotitoare de stuf, insulele compacte de nuferi şi cei câţiva plauri răzleţi erau elementele lor comune, după cum, la fel de comuni, păreau şi pelicanii care se aţineau a tot-ştiutori mai deoparte, preferând a filosofa doar între dânşii, fără a interacționa în vreun fel cu restul lumii. Mai multe statui marmorate de lebede, câţiva râzători şi zburdalnici pescăruşi, nişte piţigoi de stufuri zăngănitori, o sumă de rătăcitoare şi sălbatice raţe, o herghelie scânteietoare de calul-popii (libelule) precum şi nelipsitele nunţi bâzâitoare de ţânţari nesuferiţi, întregeau lista de similitudini. Oare… ce se întâmplase atunci? Ce se schimbase? După încă o ştiucă durdulie eliberată din tripla nălucii şi trimisă cu deplin succes înapoi spre vieţuire, Alexandru îl chestionă asupra acestei probleme, mai mult decât misterioase pentru dânsul, pe Vasili, cel care stătea întins şi fuma plictisit. Fiind singur, fără unchiul său, nici la sticla de vodcă nu prea avea chef să se îmbie, mai ales că pescarul venetic refuzase până atunci a colabora cu dânsul pe această atât de lunecoasă temă.

Auzind întrebarea, Prins trase un fum profund din ţigara sa, arsă pe jumătate, eliberă apoi fumul în cercuri mari şi rotitoare, luă sticla de vodcă în mână, şi spuse:

– Na, dandanală, măiestrică! Uite c-ai ajuns la mâna mea! Vrei cu adevărat să ştii?

– Dacă nu voiam, nu întrebam…

– Clorect, „amigo, şi eşti ca noi”, după cum spune lecrama aia de la telembizoare. Ţi-oi zice, fratele meu străinez, dar numai dacă participezi activ şi dumitale! zise omul deltei zâmbind șugubăț şi cu subînţeles în timp ce-i întindea sticla de vodcă lui Alexandru. Nu de alta, dar de unul singur… parcă nu prea are farmece, e aşa… cam ca la amor…

          De voie, de nevoie, adică de curiozitate, Alexandru se făcu părtaş la debarasarea de conţinut a sticlei respective, iar Prins, amuzat de situaţie, spuse:

– Ai grijă monşeri, după cum îţi tot zice canistratul meu unghi, despre curioşi se zice că moare cu repeziciune…! Şi cică un franţuzit, nu mai ţin minte ca să îmi amintesc exact care dintre dânşii, că toţi se asemănă unii cu alţii, mai ceva decât chinejii, şi cică toţi vorbeşte franţuzeşte, a zis că oamenii nu e curioşi decât tot atât pe cât este ei de deştepţi, sau ceva de genurile astea, dar… văzând ce sugativă se ascunde în gâtul lu’ matale, cred că mergea să zică şi că oamenii e tot atât de curioşi pe cât e ei de consumatori… Şi asta că să fiu finuţ… şi să nu zic altfel!

– Bine, Vasili, ai câştigat! Tu m-ai obligat să beau, şi tot tu mă faci beţivan. Ai unu la zero! Dar, zi-mi o dată, că dacă mă mai ţii mult de vorbă o să-ţi beau de unul singur toată vodca aia a ta, şi atunci abia îi vedea cu adevărat ce sugativă se ascunde în gâtul meu!

          

Auzind ameninţarea, Prins se grăbi să răspundă:

– Doamne feri! Piei Satană! Cum să mă laşi orfan de vodcă? Şi tocmai dumitale? Ai milă de mine, prea – umilul tău băutor! Revenind la chestiunea care te doare şi te roade prin interioare, pot să-ţi zic că nu e nici un mister. În deltă, nu toţi peştii  sunt puşi pe căpătuială şi pe haleală cu toţii deodată, şi nu în toate cotloanele e la fel. Trebuie să ştii, în funcţie de perioada din an, de nivelul apelor şi a altor secrete semne, unde anume să îi cauţi, iar moş Calistrat este unul dintre cei care cunosc cel mai bine tainele şi toanele deltei noastre celei de toate zilele. Acum, şi aici, se practică cu deplin succes festinul ştiucăresc numărul unu al lumii dintre nuferi.

– Păi, dacă e aşa… de ce nu am venit de prima dată aici?

­– Moşul e secretos şi circumcispect. Nu pune pe tavă gratuit nimic, nimănui şi la nimeni, niciodată. El te-a testat, a vrut să vadă ce fel de om şi pescar eşti. Cred că l-ai convins pe deplin de ţi-a îngăduit a veni aicea! Adă-ţi aminte că tot el a fost cel care te-a dus şi pe „Bobocul”, la lupta cu bibanii, acolo de unde ai prins şi balaurul acela de şalău, şi tot el ţi-a arătat patria avaţilor de la „Cotul Broaştei”! I-ai intrat în graţii, complet, bătrânului. Eşti primul pescar străin cu care face aşa ceva, şi nu puţini venetici purtători de lansete am tot cărat eu cu dânsul printre apele, stufurile şi nuferii deltei… crede-mă pe cuvânt!

          Alexandru se simţi măgulit dar şi puţin dezorientat. Totuşi nu făcuse nimic deosebit… oare de ce moşul prinsese atâta drag pentru el !?

          Dar nu mai avu timp de gândire căci ştiucile îl atacau nebune, bulucindu-se înspre dânsul din toate părţile şi direcţiile. Era ca un adevărat asediu, un asediu al unei armate numeroase de ştiuci belicoase.

          Şi aşa a continuat toată ziua aceea, indiferent care a fost poziţia soarelui pe bolta cerească.

          Năluca pica în apă, semănând cu mult meşteşug amăgirea, iar ştiucile, jucându-şi magistral rolul lor de peşti răpitori, năvăleau nebune spre dânsa. Dar nici pescarul nu era mai prejos. Atent, dibaci şi foarte priceput el se achita cu brio de toate atribuţiile care-i reveneau, astfel încât chiar şi cei mai cârcotaşi dintre toţi criticii existenţi, sau inventaţi vreodată pe planeta Pământ, nu i-ar fi putut da decât notă maximă pentru toată treaba pe care o depunea atuncea, cu multă pasiune şi cu deplin succes, în balta „Iezerul Verde”.

Era ceva în genul: „Lucius bellum contra hominum”, („Războiul ştiucilor împotriva omului.”) dacă s-o fi putând spune aşa, şi ca să inventăm şi noi o zicală în limba lui Cicerone, după cum îl numea cineva pe ilustrul filosof, politician şi orator roman: Marcu Tullius Cicero.

Consiliul de război

Curtea mare, din spatele „Piedicii”, era goală atunci când căpeteniile, adică moş Calistrat, Maxim şi Marin, ajunseră la cazarmă.

Intrară grăbiţi pe uşa din dos, pe care o descuiase barmanul, fără a fi zăriţi de nimeni.

Ceasul mare, de pe peretele din dreapta uşii barului, se apropia tăcut cu orarul înspre cifra nouă de pe cadranul său atunci când în uşa din dosul clădirii, cea pe care intraseră şi cei trei prieteni mai înainte, se auzi o bătaie scurtă, dar energică, semn că venise cineva. Privind pe fereastra ce dădea înspre curtea din spate, Maxim îi văzu strânşi laolaltă pe cei toţi cei opt indivizi care fuseseră în seara trecută acasă la moş Calistrat şi se grăbi a le deschide.

Oamenii îi salutară, pe rând, pe toţi cei dinăuntru şi apoi se aşezară pe locurile indicate de proprietarul localului, cel care trăsese două mese, una lângă alta, şi pregătise unsprezece scaune în jurul lor.

          După o privire sugestivă pe care bătrânul i-o aruncă încruntat, Maxim se grăbi a aduce mai multe sticle cu băutură, precum şi o tavă plină cu pahare.

          Când termină de umplut paharele din faţa fiecăruia dintre cei prezenţi, barmanul se aşeză tăcut la locul său, iar moş Calistrat spuse:

– Sănătate şi multă putere vouă, dragii mei prieteni! Se apropie momentul în care se va face dreptate, asta e sigur! Am primit semnale clare cu privire la treaba asta, semnale pe care o să vi le prezint şi vouă astăzi, căci de aceea ne-am şi adunat cu toţii aicea! Dar, înainte de a începe, este vremea a vă mai întreba, încă o dată, dacă sunteţi siguri că vreţi să mergeţi până la capăt, sau nu? Mai aveţi timp, chiar acum, ca să vă retrageţi! Cine vrea, poate să plece fără nici o supărare, dar cine rămâne va trebui să nu se dea în lături de la orice şi de la oricâte ar avea de făcut! E limpede ce am zis? Hotărâţi-vă, chiar acum! Cine pleacă, e bun plecat, cine nu, e bine rămas!

          Nimeni nu se clinti, şi nimeni nu părăsi încăperea. Era o dovadă clară a hotărârii pe care oamenii o luaseră.

          Mulţumit de acest lucru, bătrânul Danilovici continuă:

–  Triste vremuri am ajuns, prieteni, exact ca în vorba cântecului:

„…Om cu suflet de tătar,

Ţi-ai dat muma pe-un pahar,

Pe o sticlă de tărie

Şi vreo doi bani de hârtie…”

Am ajuns a trăi printre nişte oameni de lemn, fără emoţii, fără simţăminte, fără iubiri. O adunătură de minuşi care şi-au vândut sufletul şi delta pentru o pungă de arginţi, aidoma Iscarioteanului. Nu mai putem tolera, nu mai putem lucra cu muşamaua! Trebuie să îi oprim în a mai continua cu acţiunile şi activităţile lor, acţiuni şi activităţi care vor aduce doar prognoze improbabile pentru vremurile viitoare ale deltei şi vor crea catastrofe ce vor fi extrem de greu de îndreptat şi de reparat vreodată! Sfântă Filoftică, apără şi ne păzeşte! Dar, să începem! Iată cum văd eu lucrurile!…

          Oamenii vorbeau, sticlele se goleau, ţigările se fumau, iar timpul înainta prin lume, indiferent la tot şi la toate.       

Când soarele prinse dor de ducă, străpungând gălbui, şi în lung, ferestrele „Piedicii”, prin fumul albăstriu ce plutea în straturi suprapuse prin camera mare, răsună din nou glasul moşului, cel care era, fără doar şi poate, căpetenia supremă a tuturor, şi nimeni nu-i contesta în vreun fel această poziţie:

– Asta a fost tot! De zilele viitoare va începe greul, va fi multă muncă, însă acum fiecare dintre noi ştie exact ce şi cum are de făcut, şi ăsta-i un lucru al naibii de bun! Şi tot bun e şi faptul că bandiţii aceia nu au prins nimic de veste şi vom putea tăbărî asupra lor din senin, luându-i cu totul pe nepregătite. Acum, haideţi să mergem la casele noastre, şi vă sfătuiesc să vă odihniţi temeinic pentru zilele ce vin!

Plecarea

Alexandru stătea gânditor, pe locul său de pe puntea vaporului care străbătea greoi apele mari ale Dunării, mergând în susul bătrânului fluviu, privind nostalgic la fotografiile pe care şi le făcuse, cu telefonul mobil, alături de prietenii săi înainte de plecarea din sat. Deja îi era dor de moş Calistrat, de Vasili, de Marin şi de Maxim, cu toate că nu trecuse nici trei ceasuri de când îşi luase la revedere de la aceştia. El plecase, dar ei rămăseseră ca să lupte.

O barcă rapidă, cu motor puternic, îl luase din marginea satului unde trăise atâtea clipe frumoase în ultimele zile, şi îl dusese în mare grabă şi viteză la Sfântul Gheorghe, acolo unde se îmbarcase pe vaporul acela ce făcea zilnic curse regulate spre Tulcea.

          Se simţea încă puţin obosit după acel adevărat război pe care îl purtase în ziua precedentă cu armata cotropitoare de ştiuci de pe „Iezerul Verde”, loc ce se asemănase cu un adevărat câmp de instrucţie al neamului ştiucilor hrăpăreţe.

          Seara trecută se întorsese la casa bătrânului mai mult decât încântat de experienţa avută cu ştiucile cele multe şi rele, şi îi mulţumi nespus gazdei sale că îl trimisese tocmai acolo, pentru a da piept cu acestea.

          Bătrânul, care şedea la masă înfulecând de zor alte minunăţii purtând marca „Marin”, zâmbi larg înspre dânsul şi, după ce înghiţi mâncarea din gură, îi spuse:

– Alexandru, „Cine nu are milă, nu merită respect!”, zice o vorbă… iar tu mi-ai arătat, în zilele de când ne-am cunoscut, că eşti nu doar milos, ci că eşti şi drept şi bun la suflet. Iar, pe deasupra, te mai şi pricepi la undit, deci meriţi tot respectul meu, atât ca om, cât şi ca pescar. Şi să nu uităm faptul că şi tu ai pus umărul din plin, chiar dacă poate nu ţi-ai dat seama, la lupta asta începută de noi, şi care, mâine – poimâine, se va termina, într-un fel sau altul! Meritai să primeşti recunoştinţa mea, şi cum altfel puteam eu ca să te răsplătesc mai bine decât trimiţându-te direct în gura ştiucilor flămânde!? Cu lumina din sufletul tău şi cu talentul tău din fir ai câştigat pe deplin premiul acesta. Mă bucur mult pentru tine!

­– Şi eu mă bucur că te-am întâlnit pe dumneata şi pe voi toţi, de fapt! Inima mea ar fi fost mult mai săracă fără voi, fără poveştile şi cântecele voastre, căci aveţi un fel al vostru anume de a fi, şi un fel aparte de a vorbi şi glumi. Trebuie să recunosc că sunteţi cu toţii nişte adevăraţi inventatori de cuvinte, de expresii şi zicale, şi că sunteţi şi nişte veritabili maeştrii în arta fabulaţiei astfel încât, de multe ori chiar, mi-a fost greu în a deosebi adevărul de ficţiunea ce se ascundea în ale voastre vorbe. Să apreciem, deci, aşa cum se cuvine, prietenia noastră! răspunsese Alexandru întinzând amical paharul cu ţuică înspre oamenii deltei.

          După ce au terminat masa, s-au strâns iar pe prispa casei ca să asculte şacalii, ciovicile şi buhaii de baltă, şi ca să fumeze, aşa cum făcuseră în fiecare seară. Şi, tot ca în celelalte seri, moşul prinse a cânta:

„…La mică înălţime, un pescăruş zbura,

Iar Alexandru mândru se plimba,

Din cheiţa-i aurită el suna,

Pe bătrânul Calistrat îl trezea

Şi astfel din gură-i zicea:

­˗ La tine nu voi sta o veşnicie,

Chiar de mi-e drag în sălbăticie,

Ultima noapte la tine petrec,

Iară mâine o să plec…”

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.