De ce? Puteti vedea in videoclipul de mai jos.

CLICK AICI PENTRU A VEDEA FILMUL LA CALITATE BUNA

DESPRE SERIA DE EMISIUNI STUDIU DE CAZ LA SPINNING

Fiecare partidă de pescuit la răpitori reprezintă o provocare. Nicio zi nu seamănă cu alta, nicio apă nu se încadrează în tipare fixe. Cristi Albu împreună cu invitații săi, pescari de calibru din elita pescuitului la răpitori sau, din contră, simpli amatori de pescuit, au analizat de-a lungul acestei serii diferite situații, tehnici și echipamente adaptate fiecărui stil în parte, pentru a le explica celor mai puțin experimentați secretele răpitorilor din adâncuri. STUDIU DE CAZ LA SPINNING, o serie de emisiuni pentru fiecare pasionat de pescuitul la răpitori. Vă mulțumim că ați găsit răgaz și în acest an să urmariți această serie de la Fishing & Hunting Channel.

The post Pescuit la clean, cu surprize appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Argesul in exilul Slovac…

Si Argesul asa cum este el acasa, la noi

Rand pe rand am pierdut aproape toate raurile. Au inceput cu malurile, si acolo unde au fost petece de paduri le-au ras. Apoi a inceput nebunia balastierelor. Fiecare golan de partid si-a tras balastiera, evident cu spate de la puterea locala si cu avize beton de la Mediu. Apoi au inceput sa distruga albia raului. Mizeria ridicata de exploatarea nisipului direct in albia raului s-a dus in aval si s-a depozitat pe prundis distrugand ecosistemul acvatic specific raurilor curgatoare. Specii ca nisiparnita, porcusorii, beldita, cleanul, mreana au disparut sau – in cel mai bun caz – se chinuie sa supravietuiasca. Spun toate acestea pentru ca am avut ocazia sa pescuiesc in Slovacia pe un rau care seamana izbitor cu Argesul in zona Buda, o zona distrusa de barajul de Mihailesti inca de pe vremea comunistilor. Mai jos insa de baraj Argesul trecea prin padure, plin de cleni si mrene, pentru a intra in urmatoarea distrugere, cea a portului de la Adunatii Copaceni, acolo unde Ceausescu a vrut sa aduca vapoarele de pe Dunare.

Acesta este un clean din categoria “tanar, se poate si mai bine” in Slovacia

In ultimii ani penalii de partid din Cornetu si Bragadiru au inceput exploatarea nisipului mai jos de baraj. Alti penali au taiat padurea, si ce a mai ramas din padure cade acum sub lama buldozerelor care cauta nisipul de sub subtirele strat de pamant fertil. Da, ati auzit bine, dupa ce au distrus raul, acum extrag nisipul din terenul altadata agricol sau silvic. Raul pe care am pescuit in Slovacia mi-aduce aminte de Arges. Argesul asa cum era el, frumos si plin de pesti. Am filmat impreuna cu Peter Sztahovits purtati de curentul raului in barci. Am pescuit, am facut rafting, am adus in fata camerei cleni senzationali. M-am intors in Romania cu un gut amar. Acel gust pe care il ai cand stii ca Patria dispare. Rau cu rau, munte cu munte, padure cu padure. Raman clenii, chiar si in amintiri. Mai multe in curand la Fishing and Hunting Channel in seria Rapitori fara reguli.

Iata si un exemplar considerat aici ca “dimensiune medie”. Din pacate nivelul foarte scazut al raului nu ne-a permis sa vedem adevaratele… “torpile” capitale pe care le-am visat.

The post Pe Arges in jos, pe un mal frumos. In Slovacia appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

“ Invitat fiind la cramă
Am răspuns, ca bun creştin
printr-o scurtă telegramă:
Vin! ”
PĂSTOREL TEODOREANU

Şi iată că timpul trece iar noi îmb… devenim mai înțelepți. Devenim mai înțelepți şi poate şi mai drepți, asta până ce vom trece şi fizic în lumea drepților. Acolo se va face după cum se zice dreptate. Fiecare după faptele sale. De aici probabil îi vine şi numele (sau poate de la poziția perfect dreaptă (pe oriziontală) pe care o luăm fără voia noastră după ce facem ultimul pas prin lume şi donăm naturii ultima porție de dioxid de carbon).

Cert este că oricât de mult ne-am război cu timpul, oricât am încerca să-l păcălim, de fiecare dată el va ieşi învingător, căci „tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte” există doar în  basmele copilăriei noastre, (de aici putem deduce faptul că până şi Petre Ispirescu era puțin crizat de trecerea anilor, încât a scris această poveste).

Ce rămâne după noi??? După unii a rămas potopul (vezi cazul marchizei de Pompadur şi al regelui  Ludovic al XV-lea), după alții au rămas lucruri minunate pe care azi le folosim cu toții şi fără de care viața ni s-ar părea imposibilă. Aceştia sunt inventatorii, unii celebrii alții aproape sau chiar total anonimi.

De aceea uneori mă întreb ce va rămâne în urma mea… .

Copiii poate, cu voia Domnului, vor creşte mari („vajnici ca şi doi stejari” vorba cântecului) şi vor duce mai departe multe din cele învățate de la mine şi vor termina sau măcar vor continua o parte dintre cele începute sau continuate şi neterminate de mine… . Totul însă este relativ… Nimic nu este sigur… Ne învârtim într-o mare de speranță şi într-un univers de incertitudine. De speranță că poate vom reuşi să facem ce ne-am propus, de speranță că vom trăi şi vom avea sănătatea trupească şi mentală să realizăm ceea ce dorim a realiza. Oare de câte ori nu i-am auzit pe ai noştri părinți rostind : „Voi mai ajunge eu să te vad mare?”, sau : ”Să dea Domnul să trăiesc să văd şi asta (…) apoi pot să mor liniştit!”. Unii au ajuns, au trăit, alții nu… Unii au murit împăcați, alții nu… . Asta e soarta omului.

Şi după cum am spus chiar la început, anii trec iar noi… da, noi îmbătrânim. Şi cum românul este recunoscut ca fiind un artist atunci când vine vorba de a face haz de necaz, mă amuz de fiecare dată când îmi reamintesc de celebra replică din „Iarna bobocilor„: „Ce tineri şi frumoşi eram, mai ales eu, şi ce bătrâni şi urâţi suntem acum, mai ales tu”… Anii trec şi nu iartă. Amintirile care ne rămân uneori ne descrețesc frunțile alteori însă ne fac să ne încruntăm şi mai tare.

Şi după cum se ştie că „veselia întinereşte iar tristețea, îmbătrâneşte”, mi-am propus să fac un pas spre întinerire şi să vă povestesc o întâmplare trăită de mine în urmă cu ceva ani, o întâmplare pe care acum o privesc cu zambetul pe buze, chiar dacă atunci… numai de râs nu-mi ardea.

Nu poate fi vorba despre un alt fel de întâmplare decât de o întâmplare petrecută la pescuit.

Să mă ierte cititorii care vor considera că prezenta întâmplare are mai mult legătură cu produsele de vinificaţie decât cu pescuitul, dar uneori pescarii şi băutura fac casă bună. Nu degeaba a apărut şi acel celebru banc:

„- Haide cu mine la pescuit!

– Dar eu nu ştiu să pescuiesc.

– Nu-i nimic. E foarte simplu. Torni şi bei! Torni şi bei!”

Aşadar, multele ieşiri pe mal de apă au lăsat amintiri de toate felurile, fiecare având particularitatea sa. Unele s-au şters din memorie, dar altele încă s-au păstrat acolo şi uneori îmi mai dau câte un ghiont.

*

Era o zi de vară, cu nimic deosebită ca format orar sau astronomic de orice zi de vară (mijloc de lună iulie), a anilor trecuți ( despre cei viitori nu-mi pot da cu parerea pentru că nu putem şti ce „ne rezervă viitorul”, nu-i asa?).

Încă dormeam în cort refuzând să mă trezesc cu toate că soarele era deja sus trimițând săgeți tot mai fierbinți spre glie. Colegii mei de mult ieşiseră să-şi încerce norocul pe malul râului frumos şi cald care curgea mocom, ca un uriaş şarpe somnoros, fară să se grăbească, fără să se învolbure.

Ehheiii… m-as fi trezit eu dar simțeam unele dureri cumplite ori de câte ori mişcam obiectul ce-l purtam pe umeri. Seara trecută fusese o seară câmpenească, cu grătare dar mai ales cu vin din belşug, iar urmările sale abia acum le simțeam. Îmi sunau coloptele în tărtăcuță de numa – numa….

Cu chiu cu vai până la urmă am făcut ochi. M-am strecurat afară din cort şi m-am apropiat de râu.

–Haloo mister!!!! Ce faci ? Trezitu-te-ai? mă şi luă în răspăr unul dintre amici

–Mda. am răspuns eu cam fără chef.

–Te-ai trezit din somn sau din beție?…. Ha!Ha!Ha! îl acompaniară şi ceilalți plini de voie bună.

– Ia uitați-vă la el.!!! Domnu’ exereszi cumva mersul biped? Aseară ai excelat în mersul în patru labe şi în târâitul şarpelui……  din nou explozie de veselie….

După principiul: „capul face, capul trage”, tăceam şi ascultam glumele cam nesarate ale dumenalor, dragii mei tovarăşi de pescuit, la adresa mea. Adevărul e ca nimeni nu mă obligase să beau cot la cot cu dânşii… dar ei aveau experiență. Eu veneam după o pauza de câțiva ani în care nici măcar nu gustasem vreo picătură de alcool… Asta e… Riscasem şi pierdusem…

Doar unul dintre ei, mai milos, şi mai apropiat de vârstă decât subsemnatul, veni la mine, îmi întinse o doză de bere rece şi-mi zise:

– Ia! O să te simți mai bine!

L-am ascultat şi chiar m-am simțit mai bine, asta după ce în prealabil am trecut în revistă în spatele unei tufe, tot ceea ce conținea stomacul meu până în momentul în care am introdus băutura acidulată în el.

Cu greu am reuşit totuşi să mă pun în mişcare. Chiar am reuşit să şi mănânc. Jumătate de biscuite. O performanță remarcabilă pentru acea situație.

În sfârşit, pe la orele 11 înainte de prânz, am adunat destulă energie şi voință pentru a purcede la pescuit.

De ce să mint, şi vorba aia :”nu că mă laud…” dar când vine vorba de pescuit, toți cei cu care eram în acea excursie halieutică încă mai aveau multe de învățat şi exersat pentru a reuşi să țină pasul cu mine chiar şi aşa defect cum eram atunci („laudă-te gură/ că ți-oi da friptură”). Aşa stând lucrurile m-am instalat în aval de ei şi le-am zis:

– Ați râs voi de mine, dar de-acu să vă văd..! O să prind pe nada voastră, eu nu o să nădesc deloc. Ştiți voi cum se zice… „Cine râde la urmă….”, Şi ca să-i întărât nițel le-am strigat peste umăr:

– Cine prinde primul peşte e pescar, cine nu… mămăligar…

Nu dădeam cu mamăligă, ci cu boabe de grâu… dar ca să-l citez pe maestrul Toma Caragiu : „..n-am găsit altă rimă…”

Pluta nu apucă să se aşeze bine pe apă că un viclean de clean nebun şi flămând o şi trase la fund. Aveam peşte. L-am scos la mal fericit.

-Hei !!! Cine-i pescar? le-am strigat în batjocură colegilor. Am avut sau nu dreptate când am zis că o să prind pe nada voastra?

– Aşa-i domnule, aşa-i de când lumea. Gura bețivului adevăr grăieşte. îmi răspunse unul dintre ei.

În ciuda faptului că uneori un curcubeu rătăcit îmi mai apărea ca o nalucă nebună prin fața ochilor şi a faptului că alteori aveam senzația că plutesc fară a avea aripi în dotare, totuşi experiența de pescar şi-a făcut pe deplin datoria. Chiar dacă la capitolul tehnică şi măiestrie eram puțin corigent, neimpresionând aproape deloc la partea artistică a acțiunii, în schimb, din punct de vedere strict practic, lucrurile stateau nemaipomenit. Punctam binişor. Clean, scobar şi morunaş. Veneau cu toții cuminți la apel, unul după altul, care din care zbătându-se mai cu nerv. Şi uite aşa colegii prinseră ciudă pe mine… Şi atunci complotară („mării se vorbiră, ei se sfătuiră”) împotriva mea.

– Auzi domnul cel mai mare pescar biped  în viață! Hai să schimbăm foaia! Cine prinde primul peşte, pe lângă faptul că e un super pescar, mai are şi îndatorirea de a bea câte un pahar de vin. Ce zici? Cine prinde primul bea! Te bagi?

– O singură dată? Sau pe toată ziua?

– Pe toată ziua.

Din moment ce încă din seara precedentă sărisem fără nici o reţinere în brațele lui papa Bachus, această propunere era acum bine venită pentru mine. Era ceva de genul: „mănânci calule ovăz?”. Am acceptat fără a ezita, negândindu-mă nici o clipă că ai mei amici plănuiseră să mă îmbete iar. Abia mai târziu am aflat că dumenalor nici măcar nu punseseră momeală în cârlig, atât timp cât dură aşa zisa întrecere. Peştii parcă erau aliații lor. Trăgeau ca disperații. Unul după altul. Clean ,scobar, morunaş, scobar, morunaş,clean…. Şi tot aşa…

Aveam şi paharnic de serviciu. După fiecare peşte prins, hopa… şi păhăruțul…(‚păhăruț cu floricele… ce te-ar bea buzele mele”). Şi le-am băut. Pe toate. Până am căzut lat. La propriu. Am căzut de pe scaun şi am adormit instantaneu.

După câteva ceasuri m-am trezit. Adică m-au trezit colegii. Pescuitul se terminase. Bahgajele erau strânse şi doar eu mai lipseam la inventar.

-Hai pescar fruntaş. Îmbarcarea! Drumu-i lung… armata-i grea…

M-am urcat în maşină. Cu chiu…. cu vai…

– Dacă nu te dădeai mare, nu te îmbătam. Ce să-ți fac?

Brusc am înțeles totul. Alfred de Vigny spunea cam aşa: „am prieteni de trei feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă”. Eu aş putea spune că: „am prieteni de trei feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă îmbată.”

Un val de nervi puse stăpânire pe mine, dar mă simțem în incapacitatea de a reacționa fizic în vreun fel şi tot brusc am simțit nevoia de a fuma.

– Dă-mi o țigare! i-am spus celui care mi se adresase. Şi un foc.

Cu țigara în gură, cu cutia de chibrirturi în mâna stângă şi cu un băț de chibrit în cea dreaptă am adormit din nou. Nu am mai apucat să-mi aprind țigara, în schimb, înainte de a aluneca cu totul în brațele lui Morfeu am mai auzit remarca: „Acum cine râde la urmă… maestre?”

Da dragilor, râdeți… căci de omul beat şi de cel bătrân e bine să râzi, pentru că poate le vei călca urma într-o bună zi…. şi ştiți cum e… e ca şi cum ai râde de tine însuți.

Şi-am încălecat pe-o şa….

Etc.,… etcaetera…

The post Cine râde la urma… maestre? appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Un titlu destul de hazliu, spun eu, pentru acest articol, insa daca veti merge si dumneavoastra cu ea la pescuit o sa ramaneti impresionati, fie ca e vorba de spinning sau de feeder treaba ei o face bine ajutata si de cei 11 rulmenti. Merge excelent,  iar pescuitul cu ea este foare lejer. Nu va ganditi la prostii este vorba doar de o mulineta, una din mulinetele noi scoase de firma Energofish si anume Xara.

Mai zilele trecute am fost la un pescuit de scobar pe raul Mures, in apropierea Aradului. Un loc linistit, cu apa al carui curent nu era tocmai moale. Am pescuit cu un Energoteam Competition Picker, un cosulet de 50 grame, struna de 1,2 metri si un carlig marimea 14. Ca nada am folosit Benzar Mreana Scobar aditivata cu lichid Benzar Turbo Cascaval, pe care bineinteles l-am dizolvat in apa, dupa care am umectat nada. Ca momeala vie am folosit viermi, insa va mai spun un secret. In aceasta perioada scobarul rapeste si atunci cel mai bine este sa introducem viermi vii in nada. Este o activitate in plus pentru el, il tine mult mai bine in loc decat daca am fi avut vierme oparit in nada.

Inca de la primele cosulete am avut trasaturi foarte puternice si bineinteles am si prins scobari, scobari a caror greutate nu excela, erau de maxim 400 grame. In aceasta perioada acestia sunt cei predominanti, insa cu siguranta pe la sfarsitul lunii septembrie isi vor face aparitia si cei de talie mare, 700-800 grame si sper sa vi-i prezint si dumneavoastra.

Spre fericirea mea scobarii au stat toata ziua pe vadul nadit, mirosul puternic de cascaval nu numai ca i-a adus pe vad, dar i-a si tinut foarte foarte bine. In doar cateva ore am prins peste 35 de scobari, intr-o zona frumoasa si linistita a Aradului.

Va recomand si dumneavoastra sa folositi aceasta nada ca sigur o sa fiti multumiti, insa cel mai important lucru din acest articol este mulineta Xara, o mulineta care se gaseste in marimi de 1000, 2500 si 4000. Datorita celor 11 rulmenti este foarte puternica, iar recuperarea cosuletelor sau a nalucilor (pentru ca este perfecta si pentru pescuitul la rapitor) se face foarte usor.

Pana data viitoare, va doresc fir intins!

The post Cu Xara la pescuit appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Nu este niciodată prea târziu pentru un nou început” – Stefan Havadi-Nagy

Poveştile vieții sunt poveştile noastre ale tuturor. Ele nu trebuie scrise de nimeni, ele se petrec şi se scriu singure în cartea timpului. Cu toții suntem eroii propriilor noastre întâmplări, trăiri şi visări. Viața, cu a sa perpetuă şi unidirecțională scurgere, ne poartă paşii prin diverse locuri, ne trimite gândurile spre zări îndepărtate, ne lasă să visăm şi să aspirăm la multe lucruri, dar ne permite să înfăptuim doar o parte dintre ele. Important este să reuşim să realizăm ceea ce este cu adevărat important pentru noi, ceea ce este cu adevărat necesar şi ceea ce ne aduce plăcere deosebită. Ce este frumos şi util în acelaşi timp merită trăit cu adevărat.

Clipele petrecute pe mal de apă, în căutarea diverşilor peşti, adevărați parteneri de întrecere, sunt desigur, pentru noi pescarii, clipe foarte frumoase şi plăcute în acelaşi timp, clipe pe care vrem să le trăim cât mai mult timp şi de care să ne bucurăm cât mai des.

Cotidianul însă, cu ale sale frământări şi al său zbucium permanent, se aşează ca o stavilă din ce în ce mai mare între noi şi bucuria clipelor petrecute la pescuit. Timpul liber devine o noțiune tot mai abstractă. De aceea clipele în care susurul fermecător al apelor pe vaduri ne sună în urechi, sau clipele când adrenalina prinde a ne inunda corpul în timpul drilurilor devin clipe încărcate de o valoare emoținală cu totul deosebită. Deoarece momentele pe care le petrecem pe malul apelor parcă se împuținează, independent de voința noastră, este cu atât mai important să ştim să apreciem corect şi să ne bucurăm de ieşirile ( deşi  cred că mai corect ar fi să le de numesc ”evadările”) noastre în natură, la un pescuit de orice fel ar fi el.

Fiind un pescar convins de bologneză, totuşi nu mă dau în lături de la noi experiențe. Îmi place pescuitul în general, indiferent de stilul practicat, indiferent de strategia abordată. În perioada în care pescuitul este oprit pe apele publice mă refugiez pe diferite bălți şi lacuri private unde pescuiesc la match sau cu feeder-ul şi picker-ul. Toamna trecută am desluşit primele slove ale spinning-ului reuşind primele mele capturi de Esox Lucius la oscilante. Aceste capturi, chiar dacă nu au fost multe şi nu au impresionat prin mărimea lor totuşi mi-au stârnit interesul pentru acest stil de pescuit. M-au făcut sa mă aplec cu mai mare atenție asupra sa. Aşa că anul acesta, mi-am achiziționat un echipament ( nu tocmai perfoarmant, dar bun pentru un începător) de spinning pentru clean şi biban şi am încercat. Am încercat şi cred că am şi reuşit. Aceasta este povestea pe care doresc să v-o împărtăşesc : „Primele mele experiențe cu voblere”.

*

Deşi suntem în mijloc de vară, în mijloc de lună a lui cuptor, primul lucru pe care l-am simțit când am ieşit din casă a fost răcoarea nefirescă pentru această vreme, răcoare care stăpânea peste lumina difuză a începutului încă îndepărtat de zi.

Câțiva cocoşi matinali au dat drumul trâmbiţelor chemând la trezire şi restul viețutoarelor domestice care încă mai dormitau prin grajduri. Un câine de prin vecini lătră răguşit de câteva ori. Acest lucru  îl trezi pe micul meu cățel foxterrier, Tommy-Boy, care îşi dormea somnul dulce al copilăriei, întins peste o pereche de pantofi, pe pragul casei. Micuțul deschise ochii săi curioşi şi privi mirat în jur. Se uită un timp parcă buimac dar apoi zărindu-mă prinse a da din coadă şi se ridică venind în fugă la mine. L-am mângâiat câteva clipe apoi am plecat. M-a condus până la poartă iar apoi s-a reîntors la locul său hotărât ca să mai tragă un pui de somn până când soarele va deveni stăpânul firii.

Nu prea am avut chef de vorbă pe drum, deşi bătrânul cu care călătoream vădea un viu interes spre dialog. O nostalgie ciudată mă stăpânea. Bătrânul de alături este omul cu care pescuiesc destul de des în ultimul timp. I-a luat locul tatălui meu în aceste aventuri halieutice. Tatăl meu… din păcate viața nu iartă. El, cel care m-a îndrumat spre pescuit, el, care m-a învățat multe din cele ce ştiu despre peşti şi arta de ai pescui, zace acum imobilizat la pat răpus de boli cumplite. Un infarct urmat de un atac cerebral l-au transformat pe omul şi pescarul dinamic de odinioară într-o persoană suferindă care se bucură că a scăpat cu viață după cele două cumpene deosebite avute într-un interval restrâns de timp, dar care suferă cumplit din cauza faptului că nu ştie dacă se va mai ridica vreodată din pat, dacă va mai putea merge vreodată… dacă va mai putea pescui vreodată. Mi-o doresc din tot sufletul, şi el şi-o doreşte… dar, doar timpul ne va oferi un răspuns. Suspine grele îmi sfâşie pieptul, privesc spre bătrânul de lângă mine care îmi povesteşte plin de patos ceva, îl aprob dând din cap fără a înțelege însă ceea ce spune.

Nici nu am observat că deja am ajuns pe malul Siretului. Maşina a oprit brusc, trezindu-mă la realitate. Am coborât, mi-am luat bagajul şi am pornit spre apă. Bătrânul venise cu bologneza dorind să pescuiască cu boabe de grâu fiert după scobar, morunaş, clean sau mreană. Eu îmi luasem doar lanseta de spinning şi nălucile (mici voblere) dorind să caut clenii cei curioşi, aşa că drumurile noastre s-au despărțit, fiecare plecând în altă direcție, el mai în amonte spre locul unde pescuise şi în urmă cu trei zile şi pe care-l nădise abundent, eu în aval spre un vad pe care îl cunoşteam bine, urmând a ne reîntâlni la orele 19 tot în acel loc, deoarece la acea oră va veni fiul său cu maşina să ne duca acasă. Tot el ne şi adusese, dar nefiind pescar a plecat acasă. Bătrânul nu reuşise să îi insufle fiului său dragostea pentru pescuit aşa cum o făcuse tatăl meu cu mine. Oftez din nou. Sper ca eu să reuşesc acest lucru cu fiul meu.

Lanseta de spinning… o ustensilă nouă pentru mine. Nu mai pescuisem niciodată cu voblere. Venise vremea să încerc.

Oglinda apei era perfectă. Nici cel mai mic val nu o ştirbea. Vântul încremenit permitea aburilor care se eavporau din apă să atârne într-o suspensie greoaie pe deasupra acesteia. De după tufele de răchită de pe malul opus pândea geana roşiatică a astrului zilei. Se luminase deja binişor. Păsările luncii glăsuiau în felurite limbi, strigându-se, certându-se, cântându-şi cântările dăruite de Domnul.

Cu emoție mi-am pregătit echipamentul. De fiecare dată când încerc ceva nou am emoții. După ce am agățat micul vobler în agrafa vârtejului am lansat. Primul meu lanseu cu un vobler. Mica nălucă a zburat printre vălătucii încă denşi de ceață apoi a căzut cu un uşor plescăit în apă desenând cercuri frumoase. Am început să mulinez. Simțeam în fir şi în lansetă evoluția nălucii. Primul lanseu nu avu parte de nici un atac. Am lansat din nou, puțin mai în amonte. Voblerul bătea apa mărunt şi continuu. Asta până la un moment dat când am simțit o lovitură în fir. Ăsta era semnalul. Am înțepat rapid. Da… acolo la capătul firului cineva se zbătea. Senzația era frumoasă. Cineva îmi spusese că el resimte atacurile cleanului la năluci ca pe nişte mici şocuri electrice. Nu pot să spun că la mine a fost tocmai aşa, dar oricum a fost ceva deosebit. Deja mi-era frică ca nu cumva să-mi scape acest prim peşte. Emoția era aşadar dublă. Lupta nu a fost lungă. Chiar dacă nu prea sunt obişnuit să lucrez cu lansete scurte nu mi-a trebuit mult timp sa scot cleanul afară. Da, un clean era cel care atacase. Nu mare, dar nici mic. Un clean frumos, argintiu şi plin de energie. Ancora din spate a voblerului era prinsă de buza de sus a peştelui. Aşadar începusem oarecum cu dreptul acea zi de pescuit.

După ce mi-am mai revenit din emoțiile primului dril am reluat lansările. Clenii nu au mai fost interesați, în schimb de mai multe ori am simțit în fir lovituri scurte şi dese. Nu mi-am dat seama ce peşte poate fi. De abia când am început să prind  m-am lămurit. Erau bibănei. De toate mărimile, şi mai mici, şi mai mari. Toți erau foarte interesați de mica mea nălucă. Micii dungați nu ezitau să „guste” voblerele în trecerea lor rapidă pe sub pelicula apei. Am prins destul de mulți din acel loc, lansând când în aval, când în amonte sau chiar perpendicular pe apă, față de locul unde stăteam. Drilurile deşi scurte erau totuşi nervoase. Frumos se mai zbat aceşti peşti….Ţin mult la viața lor. Ca noi toți de altfel… Şi iarăşi gândul mi-a zburat la tatăl meu….şi iarăşi am oftat.

Timpul s-a scurs plăcut o vreme, peştii au fost foarte activi. Cu precădere bibanii. Doar vreo trei cleni-vicleni au mai apucat de nălucă. Pe la orele nouă ale dimineții s-a iscat vântul. Întâi timid şi-a trimis în recunoaştere o rafală scurtă şi intensă care a încrețit instantaneu suprafața apei şi a scuturat o ploaie uşoară de mici frunze de răchită care au acoperit malurile, apoi a început în forță. Tufele riverane au prins a se frământa energic sub forța lui Eol. Valurile multe îşi făceau de cap fiind pe deplin stăpâne pe toată suprafața apei, tulburând-o la maluri. Lanseurile au devenit mai scurte şi mult mai imprecise. Trebuia să lansez fie mai în aval, fie mai în amonte de locul unde doream ca voblerul să atingă suprafața apei, în funcție de cum îmi dictau condițiile oferite de locul unde pescuiam.

Cu toate ca se zice că vântul este duşmanul poate cel mai de temut al pescarului totuşi cred că tocmai acest vânt m-a ajutat de această dată.

Trecuse binişor de ora zece când în timpul unui dril cu un bibănuş am avut parte de o surpriză. Un atac fulgerător m-a lăsat fără peştele din undiță. O ştiucă mi-l furase. Am rămas descumpănit neînțelegând la început ce se întâmplase. Am lansat din nou. Nimic. Alt lanseu. Tot nimic. La al treilea am luat un alt biban. Din nou la un moment dat a apărut atacul dințatei. De data asta a ratat. Am scos bibanul pe mal. Neavând la mine nici o strună şi temându-mă ca nu cumva să mai am parte de vreun atac al vreunei ştiuci care să-mi „fure” voblerul am preferat să-mi schimb locul. Am plecat mai în aval. Din al doilea lanseu am scos un clean frumuşel. Mă felicitam în sinea mea ca n-am mai insistat pe locul cu ştiuci şi am lansat din nou. Nu făcuse nici măcar un metru năluca prin apă când am simțit „şocul electric”. Acesta da, cu adevărat era un „ şoc electric”. Am înțepat. Oooo… dar ce putea fi ? Am fost nevoit să dau drumul la fir. Peştele fugea cu viteză în amonte iar firul subțire cu care era echipată mulineta mea nu ştiu cât de rezistent era. Frumoasă luptă. La un moment dat firul a slăbit preț de o fracțiune de secundă iar de sub ape a tâşnit săgeata oțelită a ştiucii într-o „lumânare” de toată frumusețea. Un tablou mirific! Dacă un aparat fotografic ar putea surprinde această clipă ar rezulta o fotografie superbă. Şi iată că şi aşa, fără strună, am scos până la urmă dințoasa pe mal. Nu era mare dar se dovedise deosebit de energică.

Ajuns în acest punct voi scurta cât se poate de mult povestea.

Până spre seară, când vântul s-a mai potolit am reuşit să prind mai multe ştiuculițe şi o puzderie de bibani de toate mărimile. După ce vântul a obosit am mai prins şi câțiva cleni.

O zi bună aşadar. Cel puțin în viziunea mea.

Drumul spre casă a fost unul plăcut. L-am ascultat cu interes de acestă dată pe bătrânul care îmi era tovarăş pe malurile apelor. Mi-a povestit despre ziua lui de pescuit. Fusese oarecum pozitivă mai ales pe timpul cât nu a bătut vântul. Eu unul nu m-am prea băgat în seamă cu povestitul. Oricum interlocutorul meu nu era un ascultător nici măcar pe jumătate la fel de meritoriu pe cât era ca şi povestitor ( sa nu spun lăudăros, că n-ar fi frumos din partea mea). Aveam cui povesti acasă. Fiului meu dar şi tatălui meu care în ciuda neputinței fizice mai pescuia totuşi cu gândul.

Viața ne trimite gândurile spre zări îndepărtate, ne lasă să visăm şi să aspirăm la multe lucruri, dar ne permite să înfăptuim doar o parte dintre ele.

Aceasta este ironia vieții.

The post Pescar cu fapta şi cu gândul appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pentru foarte multi dintre noi cleanul a fost pestele care a starnit pasiunea pentru pescuit. Un rau, o varga, de multe ori de alun, o pluta mica si cativa viermisori sau rame constituiau arsenalul suficient pentru o zi reusita pe malul apei. Se prindeau astfel, in vremuri departate e drept, cleni mari, bataiosi, care cu greu se lasau adusi la mal. Cu timpul numarul lor s-a diminuat, locurile care tineau exemplare mari s-au imputinat, astfel ca a devenit din ce in ce mai greu sa aduci in fata unui aparat foto un clean sarit de kilogram.

Cleanul este, poate, pestele ce are cea mai mare lista de „bucate”. Se prinde bine la viermusi, la rama, la paine, la ficat, porumb sau cirese coapte, la duda, strugure sau lacusta si greiere, la fel de bine cum se prinde si la rotativa sau momeli artificiale. Acestea din urma fac si subiectul filmului pe care va invit sa-l vizionati mai jos.

In functie de raul in care pescuim echipamentul de clean poate fi situat in clasa de putere UL (Ultra Light) – M (Medium). Cel mai comun echipament insa este cel Light, adica o lanseta de putere 1-9 grame, cu actiune rapida, echipata cu o mulineta de marimea 1000-2000 si fir monofilament, de culoare transparenta, cu grosime 0,14-0,20 mm. La capitolul naluci gama este atat de variata incat ar fi imposibil sa o cuprind in acest articol.

Voblerul mic este alaturi de rotativa in fruntea listei, foarte productive fiind atat voblerele de tip Fat (grase) in forme de gandaci sau gaze mari, cat si voblere alungite, de tip minnow, cu barbete mici, dar care trebuie sa indeplineasca o conditie obligatorie, aceea de a fi foarte stabile in curent.

Marius Livadaru si Nicolae Puscas sunt doi pescari din Iasi, specialisti in pescuitul cleanului mare, pe care i-am invitat sa ne fie ghizi intr-o partida desfasurata anul trecut, intr-o dimineata cetoasa de toamna si sa ne dezvaluie regulile de baza din pescuitul acestui peste. Un peste perfect pentru a intra in lumea fascinanta a pescuitului la rapitori.

The post Secretele cleanului appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Dragă prietene,

Iată că au trecut foarte mulţi ani de când nu ne-am mai întâlnit. Mult nisip s-a scurs din clepsidra timpului de când am discutat ultima dată. Multe lucruri bune şi rele s-au întâmplat de atunci. Nu mai suntem tinerii de odinioară… Părul nins ne-arată anii…

         Tare sunt curios să ştiu cum o mai duci! Cum stai cu sănătatea? Ce-ţi face familia? Sper ca scrisoarea mea să te găsească în linişte şi pace sufletească şi în tărie trupească!

         Pe aici s-au schimbat destul de multe lucruri de când ai plecat, dar din păcate schimbările nu sunt tocmai în bine.  Sau mă rog, foarte puţine schimbări sunt în bine.

         Breasla noastră, a pescarilor amatori, a rămas la fel de nebăgată în seamă de autorităţi precum era şi atunci când erai tu acasă, chiar aş putea spune că acum treburile sunt şi mai rele ca înainte. Atunci măcar exista cât de cât o legislaţie stabilă care de bine de rău era şi pusă în practică. Acum… Dumnezeu cu mila…!!! Nimeni nu se mai teme de nimic, nu mai există bun simţ, nu mai există respect fată de semeni şi natură, de parcă sufletele oamenilor ar fi fost înghiţite de negrele făpturi ale lui Hades. Braconierii au evoluat şi s-au înmulţit progresiv cu permisivităţile caricaturilor de legi care guvernează pescuitul sportiv. Chiar mă bucur pentru tine că ai scăpat de cele ce se întâmplă aici şi că poţi pescui pe ape civilizate! Nimeni nu face nimic pentru ape dar toţi le revendică. La noi în judeţ probabil este cea mai hilară dar tristă totodată situaţie din toată ţara. Apele naturale au fost date în administrare, concesionare sau cum s-o chema, de către Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură unei asociaţii de pescuit. Problema este că ANPA  este în proces cu AJVPS-ul din judeţul nostru, AJVPS care  pretinde că apele sunt în continuare ale lor. Deci dacă mergi la pescuit cu toate că ai permis de pescuit sportiv pentru apele naturale din toată ţara, pot apărea „domnii” îmbrăcaţi în haine verzi, cu puşca la umăr, adică slugile lui… nu-i mai zic numele, ştii şi tu despre cine este vorba căci  este tot acelaşi unic, fost, prezent şi viitor preşedinte al AJVPS- Sv.,  care să te ia la întrebări, deoarece ei nu recunosc ANPA. Şi uite deci că liniştea pe care ar trebui să o simţi pe malul apei, la pescuit, se duce… să nu spun unde. Ce e mai trist e că şi asociaţia care are apele nu face nimic în această privinţă. Încasează banii din cotizaţii şi cam atât. A… mai face ceva, organizează concursuri. Frecţie la picior de lemn pentru noi, undiţarii de ape curgătoare. Aşa stând lucrurile braconierii profită la maxim. Ei „cotizează” acolo unde trebuie şi apoi nimeni nu-i mai vede. Devin deodată invizibili. Invizibili pentru cei care ar trebui să păzească şi să aibă grijă de ape. Doar pescarii îi văd, dar nu au ce le face. Sunt prea mulţi, prea bine organizaţi şi au relaţii peste tot aşa că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te prefaci că nu-i vezi nici tu, lucru foarte greu însă. Şi după cum se ştie că necazurile se ţin grămadă, doar bucuriile umblă solitare, malurile apelor au fost acaparate de balastiere. Un alt flagel contemporan. Şi ele s-au înmulţit la adăpostul legilor şi intereselor de tot felul. Au apărut ca ciupercile după ploaie acumulând tot mai multe teritorii. Sunt ca o armată de termite care macină şi schilodesc, distrugând sistematic şi ireversibil albiile şi luncile frumoase de odinioară. Dacă vei veni pe prundul copilăriei noastre nu îl vei mai recunoaşte. Apa verde a bulboanelor adânci a devenit o amintire. Pădurea de arini şi stejari s-a retras mult spre sat iar lunca a dispărut cu desăvârşire. Mai amintesc de ea doar unele tufe răzleţe de răchită, tufe ce au rezistat ca prin minune şi care sunt pline de tot felul de gunoaie aduse de puhoaiele trecute. Parcă te-ai afla pe lună. Bolovani şi găuri nenumărate. Aşa arată acum. Şi mai sunt şi gunoaiele cele de toate zilele şi de pretutindeni.. Apa e împărţită în mai multe pâraie mici iar peştii, atâţia câţi or mai fi, sunt foarte speriaţi. Nu se mai poate pescui. Din păcate.

            Probabil ţi-am stricat buna dispoziţie  cu veştile pe care ţi le-am dat, aşa că mă opresc aici cu aceste triste relatări.

         De multe ori în aceşti ani mi-am tot amintit de partidele de pescuit pe care le-am făcut în tinereţea noastră împreună. Ce vremuri… ce frumuseţi! Şi acum îmi tresare inima în piept şi pielea mi se face de găină când îmi aduc aminte de peştii minunaţi pe care i­-am adus spre minciogurile noastre. Revăd din nou, cu ochii minţii, clenii cei  argintaţi şi ştiucile hrăpăreţe cum se zbat din răsputeri ca să scape din cârlig. Toate au fost cândva…au fost, nu mai sunt şi nici nu vor mai fi. Aşa e viaţa. Mereu îţi ia ceea ce-i frumos lăsându-te să te bucuri doar de amintiri. Nici în prezent şi nici pe viitor nu se întrezăresc semne care să arate că lucrurile se vor îndrepta în vreun fel iar clipele fericite ale trecutului se vor repeta mai putea repeta cândva. Sărmanii noştri copii…. Noi măcar am prins şi vremuri mai bune în care natura şi oamenii trăiau în armonie, apele erau pline de peşti, malurile erau verzi şi păsările cântau vesele în pomii din apropierea lor. Pe prundul nostru drag macii fragili  şi sângerii şi-au scuturat nu doar petalele ci chiar şi existenţa însăşi iar codobaturile au plecat spre alte locuri încă neatinse de „civilizaţie”. Civilizaţie? Ce aiurea sună! Prin definiţie civilizaţia presupune evoluţie, dezvoltare morală si spirituală, dar iată că la noi ea seamănă mai mult a involuţie.

         Cam astea ar fi de spus despre ceea ce înseamnă pescuitul sportiv pe meleagurile mioritice. Poate ar mai fi încă multe de povesti şi multe de dezbătut,  dar teamă mi-e că aş deveni patetic şi probabil  plictisitor. De aceea pun punct aici acestui subiect dureros.

         Să-ţi zic câte ceva şi despre mine.

După cum am spus încă de la începutul scrisorii, anii nu m-au iertat şi o iarnă pârdalnică şi-a nins primele zăpezi pe tâmplele mele.

Familia e bine sănătoasă, copiii cresc şi totul merge conform planului cu toate că, vorba străveche, nu avem nici un plan… dar totuşi mergem înainte, cu bune şi cu rele, căci doar se ştie că „înainte era mai bine”. Nu ne dăm, nu disperăm, cu toate că motive am avea. Şi încă din cele mai întemeiate.

Probabil nu mi-ai recunoscut scrisul şi te-oi fi întrebat dacă nu cumva mi l-am schimbat. Ei bine, nu. Nu mi-am schimbat scrisul iar faptul că nu mi-ai recunoscut întorsătura peniţei este din cauză că nu eu sunt cel care îţi scriu efectiv această scrisoare. Eu doar o dictez. De scris o scrie un bun amic de-al meu, mai tânăr, pe care tu nu l-ai cunoscut, amic care mă vizitează adeseori şi cu care am făcut câteva pescuieli în anii trecuţi.

Nu am vrut să-ţi spun de la început acest lucru pentru a nu te întrista încă din start dar află că soarta mi-a fost potrivnică şi m-a pus la grea încercare.

Se împlineşte aproape un an de când lumina soarelui, albastrul cerului ori purpuriul mirific al apusurilor au devenit doar amintire. O noapte mai neagră decât catranul cel mai negru m-a cuprins şi nu mă mai părăseşte. Sunt condamnat pe viaţă la ea.

Da, dragul meu prieten, am orbit. De tot şi irecuperabil. La ambii ochi. O boală mai veche netratată la timp asociată cu o serie de alţi factori au făcut să se ajungă aici. Lumina ochilor a dispărut. Izvorul acestora a secat. Nu mai văd nimic. Doar amintirile le vad. Le văd clare şi frumos colorate aşa cum s-au petrecut, aşa cum s-au întâmplat. Un timp am fost deprimat de tot dar acum mi-am mai revenit. Oarecum.

Se zice că undeva, într-o ţară îndepărtată, trăia un pustnic foarte credincios care respecta cu sfinţenie legile Domnului şi care ducea un trai fără de prihană. El avea pe lângă sine un învăţăcel cu care de multe ori stătea de vorbă şi încerca să-i răspundă acestuia la întrebările pe care i le adresa. Astfel într-una din zile discipolul îl întrebă:

– Domnule, întrebarea mea este una la care nu am găsit răspunsul oricât de mult m-am străduit. Dumnezeu a făcut omul după chipul Său şi totuşi pe unii oameni îi ciunteşte. Le ia:  fie mâinile, fie picioarele, fie graiul, auzul ori văzul. De ce face oare asta ? De ce  le ia ceea ce le-a dat?. Căci ce poate să facă oare un om care şi-a pierdut unul din aceste daruri?

– Să-ţi răspund tinere. Omul cel fără de mâini poate în schimb să meargă, să vadă şi alte locuri şi poate povesti şi altora despre ele. Cel fără de picioare, chiar dacă nu se mai poate deplasa poate în schimb să fie mai atent la ceea ce îl înconjoară, să vadă cu mai mare luare aminte ceea ce se întâmplă în jurul său, să audă totul  şi poate să scrie aceste lucruri pentru a le împărtăşi şi altora. Cel care nu poate vorbi poate în schimb să meargă, poate auzi, poate să vadă şi el poate să scrie. Cel care nu aude poate auzi, poate să meargă, poate vedea şi povesti despre toate acestea.

– Dar cel care nu vede?

– Acela copile… acela abia este cu adevărat trist. Ochii sunt obloanele lumii către suflet. Prin ochi dăm contur, formă şi culoare lumii înconjurătoare. Prin ei cuantificăm existenţa. Dar dacă aceste obloane se închid… atunci acestui om nu-i mai rămân decât amintirile. El doar trecutul şi-l mai poate trăi. Doar pe el se mai poate concentra şi nu-i mai rămâne de făcut altceva decât să plângă. Să-şi plângă durerea, să-şi plângă prezentul şi viitorul.. Doar la atât îi mai folosesc ochii. La plâns.

Această povestioară mi-a readus oarecum echilibrul deoarece sunt hotărât să nu mai plâng după ceea ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Încerc să mă ancorez cât pot mai bine în realitate şi să nu mă las pradă disperării. Desigur că nu voi mai putea pescui niciodată dar şi aşa încă visez la un dril zbuciumat cu o mreană mare care să mă facă să tremur de emoţie şi de bucurie.

Singura parte bună, ca să fac haz de necaz, e că nu-i mai pot vedea, la propriu vorbind, pe braconieri. Nici pe braconieri şi nici pe politicienii care zămislesc legile pescuitului. Şi nu numai pe cele ale pescuitului… Nu-i pot vedea însă îi pot auzi. Şi crede-mă, că numai auzindu-i îţi poţi da seama cât de gravă este situaţia. Noaptea din minţile şi sufletele lor este mult mai neagră şi mai fără de speranţă decât noaptea din ochii mei secaţi de orice urmă de lumină.

Acestea fiind zise, bunule prieten te las cu sănătate şi îţi urez numai de bine!

Stimă multă şi numai bucurii!

Dumnezeu să vegheze asupra ta şi a familiei tale!

Cu deosebită consideraţiune,

al tău prieten

…

The post EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Probabil, un antropolog ar putea sa dea un raspuns  bazat pe studiile evolutiei si superioritatea rasei  umane si sa ne faca sa intelegem de ce suntem, noi barbatii, pradatori. Dar oare de ce pescuim? Noi astia simpli, antrenati  in cotidianul fara de sfarsit? Sunt sigur ca unii dintre noi, pentru simplul motiv de a fugi de acasa, de a fi liber o zi ,doua, trei, de a scapa de grijile zilnice sau mai bine, de a scapa de gura nevestei pe care o suporta o saptamana, doar pentru a putea fugi vineri la balta.

Altii, poate pescuiesc pentru ca e linisteste, pentru ca acel loc unde se termina pamantul si incepe apa le trezeste in suflet niste vibratii pe care nu le pot explica, descrie sau prigoni. Ciudat sau nu, ma inscriu printre acesti oameni. Mirosul stufului, zgomotul broastelor si mirosul de balta sunt pentru mine echivalentul raiului pe pamant. Primele raze ale soarelui, care se reflecata in luciul apei, pentru mine reprezinta dependeta.

Totusi sunt sigur ca e mai mult decat atat, sunt sigur ca pescuitul insemna mai mult decat pretextul de a fugi de acasa sau bucuria de a fi in aer liber. Mi-as dori sa pot vorbi despre toti pescarii, dar totusi nu pot, asa ca voi vorbi despre mine si sunt sigur ca la fel ca mine, mai sunt multi.

Acum, cand scriu despre asta imi aduc aminte de clipele cand eram mic si mergeam cu bunicul meu la pescuit, imi placea la nebunie, cu toate ca nu eram de acord cu modul in care pescuia Tata Leon (bunicul meu). El avea o trupa de “soc”, cu care mergea la pescuit pe un brat mort si colmatat al raului Suceava. In acel loc am vazut primii mei carasi, primele mele stiuci si pestele de care mai tarziu ma voi indragosti, desi nici nu stiam asta, crapul. Ei pescuiau cu “volocul”, nu stiu exact daca stiti cum arata, dar e o plasa cu doi pari in capat de aproximativ 2 metri, iar plasa avea cam 4 metri.

Pescuitul se desfasura astfel, doi oameni in apa care tineau plasa si se indrepatau spre mal; mereu se indreptau spre un loc unde era stuf sau unde erau gropi, unde de obicei se ascunde pestele (inca de atunci mi-am dat seama ca localizarea si locul de pescuit sunt vitale si fac diferenta intre a prinde si a nu prinde). Un al treilea om era pe mal si rolul lui era sa “bata” apa ca toti pestii sa fuga in plasa, tehnica simpla care de multe ori a dat rezultate mai mult decat multumitoare. De multe ori a prins stiuci de 4-5 kg si crapi de peste 5 kg.  Asa am facut eu cunostinta prima oara cu aceasta lume minunta a pescuitului.

Cu deosebita parere de rau spun, ca acest fel  de pescuit reprezinta negina, cancerul care a stricat atat de mult ecosistemul piscicol din tara noastra. Reprezinta cel mai las fel de a pescui si inca de atunci am sentimentul asta si de aia nu mi-a placut, nu l-am practicat si nu il voi practica niciodata.

Si din aceasta cauza mi-am confectionat singur prima mea undita, dupa cum vazusem la altii pe balta. O varga de trestie, un fir, un bold indoit (inlocuit mai tarziu de carlige de pescuit), cu o bucata de cocean drept pluta. Despre capturi, nu prea am nimic  de povestit notabil in afara de caras si biban… inca nici un crap.

Nu dupa mult timp, mi-am dat seama ca pentru a prinde mai mult peste va trebui sa pesuiesc la o distanta mai mare. Asa a inceput operatiunea lanseta.

Stiam ca imi trebuie o varga mai lunga si mai rezistenta, singura mea alternativa era varga de alun, de care auzisem ca e flexibila si rezistenta. Asa ca am reusit sa fac rost de o asemenea varga, pe care am montat 4 sau 5 inele, iar in cotor am batut 2 cuie infasurandu-le cu fir. Astfel arata prima mea laseta.

Insa nestiind sa pesuiesc pe fund, linia mea era tot cu pluta; pot sa exagerez si sa spun ca era o varga de Match J. Marele meu regret e ca, cu aceasta “lanseta” nu am reusit sa prind nimic… Astfel a rasarit in fiinta mea acesta pasiune nebuna si fara limite care se numeste pesuit.

Iar raspunsul la intrebarea de ce pescuim nu il am sau mai bine zis nu am unul, ci mai multe.

Pescuiesc pentru a aduce un elogiu naturii, pentru a aprecia aceste fiinte acvatice minunate, pentru a sarbatori salbaticia si darjenia cu care pestele se lupta, bucuria pe care o ai cand prinzi un peste dupa o lupta dreapta.

Si totusi cateodata pescuim doar pentru noi…

Pentru cei care nu au acest drog in sange e greu sa inteleaga sau aproape imposibil.

Fir intins si fum in frane!

Autor: Will

The post De ce pescuim? appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

A trecut foarte multa vreme de cand am cunoscut un om absolut senzational, poate cel mai nebun, in sensul bun al cuvantului bineinteles, pescar de competitie pe care l-am vazut vreodata. Pe langa o atmosfera de zile mari pe care o face in jurul sau cel mai mare atu il are caracterul si sufletul mare de care da dovada. Este un om deosebit si sunt mandru ca am cunoscut un astfel de om, de care ma leaga cele mai frumoase amintiri din viata mea in materie de pescuit si anume titlurile de campioni nationali la feeder (primul titlu) si titlurile cu doua echipe mari in stationar si anume team Sensas si Team Tubertini, momente la care acest om mare, Bogdan Constantinescu este numele lui, ne-a condus excelent din spate facand apropierea de titlu mult mai usoara si mai dulce. Din punctul meu de vedere pe departe cel mai bun om de spate pe care l-am intalnit vreodata.

In prezent Bogdan „viermarul” cum il stiu multi are o afacere alaturi de alti oameni inimosi de care ne bucuram si noi pescarii deoarece viermii in Romania cu siguranta nu lipsesc atat timp cat Super Pesca va exista. Aici doresc sa remarc ca cei de la Supe Pesca au raspuns tot timpul prezent marilor evenimente de pescuit din Romania, iar o mica sponsorizare nu a fost deloc o problema pentru ei. Au ajutat tot timpul cu drag echipele nationale si nu numai.

Dupa cum v-am spus Bogdan este adeptul senzationalului, iar in articolul de astazi ne prezinta un pescuit la Cernavoda pe canal. Plecat in miez de noapte de acasa pe o temperatura de -8 grade pentru a reusi sa prinda un loc pe zona buna, unde apa calduta are principalul rol acolo – a nu se intelese insa ca modul in care te pregatesti nu conteaza mult – Bogdan a ales sa pescuiasca cu 3 kilograme de nada Tubertini Gold la care a adaugat 5 kilograme de pamant, plus 2 de pietris (pietrisul are rolul de a ingruna nada pentru a cobori cat mai rapid pe subtrat. Curentul in acea zona a fost si este foarte foarte puternic. Bogdan a pescuit cu o varga de 6 metri, un plumbaj simplu grupat si o pluta de forma rotunda de 3 grame, deoarece curentul era foarte foarte puternic, iar in carlig normal viermi Super Pesca, 3 la numar.

Fiind destul de multa lume la pescuit Bogdan s-a gandit sa faca putin diferenta. Pentru inceput a nadit cam 20 de bulgari cat portocala si cam 4 bulgari de viermi colati cu pietris. 20 de minute nu a prins nimic insa din momentul in care nada si viermele colat si-au facut efectul pestii nu au mai plecat de pe vad. A prins morunas, platica si caras in cantitati mari.

Vreu sa remarc aici ca nada Tubertini a fost foarte bine aleasa deoarece in copozitia ei sau mai bine spus in compozitia acestui model folosit de Bogdan se afla o mica cantitate de faina de peste, lucru care a facut pestii sa nu se desparta de zona nadita. Pana seara Bogdan a facut „suflet rau” zecilor de pescari care au fost in zona deoarece a prins o galeata plina ochi de peste, dar nu este o mirare ca partida s-a incheiat asa deoarece el este Bogdan. Bogdan Constantinescu din Pitesti, prietenul meu.

Va las cu bine pana data viitoare, fir intins!

The post Asul din maneca appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 Goethe

Un soare şovăitor, dar oricum mult mai hotărât decât fusese în zilele trecute, zâmbea lumii din înaltul cerului descătuşat acum de orice urmă de nori. Aceste zâmbete ale măreţului astru se făceau simţite şi pe pământ. Zăpada aspră de până acum se înmuia din ce în ce mai mult începând uşor să se topească. Erau primele semne de slăbiciune ale iernii de când aceasta se instalase în acest an. Până acum stăpânise în forţă ţinând întreaga fire sub încleştarea sa de gheaţă şi zăpadă. Acum plângea neputincioasă de pe streşinile caselor cu lacrimi mari care cădeau ritmic formând mici băltoace.

Nu departe de sat, în marginea pădurii, râul curgea voios la vale, eliberat acum de podul de gheaţă pe sub care se târâse în ultimele două săptămâni.

Toată lumea era mai veselă, toţi iubeau soarele care fusese atât de zgârcit de când alba doamnă se instalase peste ţară. Căpriori timizi îşi iţeau capetele printre pomii din marginea pădurii riverane, privind cu jind spre câmpul dinspre sat în căutarea unor pâlcuri de iarbă. Dar zăpada încă era multă. Căprioarele trebuiau să mai aştepte. O veveriţă veselă apăru şi ea printre cetini. Privea spre cerul înalt bucurându-se de căldura care îi încălzea blana frumoasă. Un corb solitar ce-şi arunca umbra rotitoare din înălţimile senine o făcu să dispară prevăzătoare printre ramurile dese pierzându-se printre acestea. Câţiva vrăbioi gălăgioşi se certau nevoie mare pentru câteva seminţe căzute dintr-unul din conurile de brad. Pe ei corbul nu-i speria. Sau poate că nici nu-l observaseră atât de preocupaţi erau de cearta lor. Se întrerupseră doar un scurt moment atunci un iepure grăbit nu se ştie din ce pricină ( poate că era iepurele Alicei, cel din povestea lui Lewis Carroll) trecu ca un mic meteorit blănos prin apropierea lor dispărând apoi în zare. Totul era atât de frumos iar gerurile prelungi, căderile masive de zăpadă, şuierele turbate ale vânturilor care purtaseră omăturile de colo – colo făcând-o pe zâna cea rece să râdă în hohote sinistre, erau parcă date uitării în acea zi.

Pe malul râului, mai la vale, doi pescari temerari ieşiseră şi ei din case pentru a se bucura preţ de câteva ceasuri de această vreme blândă. De când începuse iarna încă nu făcuseră nici o pescuială. Nu ţineau neapărat să prindă peşte, doreau cel mai mult să iasă în natură. Să o admire, să se bucure de ea şi împreună cu ea.

Rezultatele erau modeste, dar totuşi existau. O babuşcă micuţă se arătase cea dintâi interesată de micii viermişori din cârlig. Era chiar mai mică decât pluta, dar totuşi era un peşte. Primul peşte al iernii. Au urmat câţiva obleţi iar apoi, exact când soarele se căţărase în cel mai înalt punct al bolţii privind perpendicular spre glie făcând să dispară preţ de câteva momente umbrele, se produse acel lucru la care nădăjduiesc toţi pescarii când se află pe malul apelor. Locul peştilor mici fu luat de peşti de talie mai mare. Încurajaţi probabil de viermii aruncaţi periodic de cei doi pescari drept momeală, aceştia veniseră să se ospăteze şi să ofere clipe plăcute undiţarilor iernatici.

La început dintre undele reci ale bătrânului râu îşi făcu apariţia un clenuţ. Pescarul sesizase muşcătura destul de pronunţată şi înţepă. Lupta fu de scurtă durată deoarece peştele nu era prea mare iar apa rece îl făcea să nu mai fie atât de vivace precum este pe timp de vară. Scoase cârligul din gura peştelui şi dori să-l elibereze imediat, dar colegul său îi zise:

– Stai aşa! Haide să-l punem în juvelnic, poate ca o să mai prindem şi alţii iar la final îi fotografiem pe toţi după care îi eliberăm.

Zis şi făcut. Pescarul desfăcu juvelnicul, îl puse în marginea apei apoi dădu cu grijă drumul peştelui în el.

Nu trecu mult şi colegul său avu şi el un peşte. Pluta doar tremurase uşor. Înţeparea imediată nu dădu nici o şansă peştelui să scape de cârlig. După un dril destul de interesant un scobar frumuşel se odihnea în zăpada moale de pe mal. Îl mai urmară câţiva, apoi trăsăturile dispărură. Soarele se înclinase spre apus învăluind frumos orizontul într-o purpură regală.

Era momentul să încheie partida de pescuit. Strânseră undiţele apoi scoaseră juvelnicul din apă. Înşirară peştii pe un bolovan mare ce străjuia malul, aşezându-i unul lângă altul. Probabil contactul cu zăpada rece, precum şi scoaterea acestora din mediul lor natural îi făcură pe frumoşii peşti să stea ca şi încremeniţi câteva clipe, timp suficient pentru realizarea câtorva fotografii reuşite.

– Natură vie în zăpadă moartă. spuse cel care prinsese cleanul.

Apoi îi eliberară pe toţi.

Fusese o zi frumoasă, atât din punct de vedere meteorologic cât şi din punct de vedere al rezultatelor partidei de pescuit.

Porniră apoi tăcuţi spre casă. Ambii locuiau în satul din apropiere.

Înserarea se lăsa uşor. Zăpada moale din timpul zilei redevenea scârţâitoare sub paşii grei ai celor doi colegi de pescuit. Frigul se trezise din toropeala de peste zi şi se reîntorcea vesel purtat de un curent iscat dinspre pădure şi care trecea peste păşunea din marginea satului pierzându-se printre case şi uliţe. Iarna nu mai plângea. Cu mâna sa de gheaţă atinsese micile bălţi formate sub streşini încremenind apa. Privea acum vioaie în jur. Toate reveneau din nou sub stăpânirea sa. Căpriorii se retrăseseră în ascunzişuri, păsările dispăruseră şi ele. Sus, în vârfuri de munte lupii cei suri îşi urlau spre cer foamea şi sălbăticia. Veselă ea porni să danseze pe deasupra lumii trimiţând peste toată firea suflarea sa geroasă. Era precum fiica mitologică a lui Phorcys şi a lui Ceto, gorgona Medusa, cea care cu privirea ei putea să împietrească pe orice muritor, şi al cărei chip a fost întipărit de către zeiţa Athena pe egida ei. Cu privirea-i sticloasă măreaţa iarnă împietrea într-o albă nemişcare vieţuitoare şi lucruri totodată.

Soarele era la scăpătat când cei doi prieteni ajunseră în apropierea grupului de mici brăduţi de la marginea câmpului. Acolo găsiră un frumos om de zăpadă făcut probabil de către câţiva copii pe vremea amiezii când zăpada moale fusese uşor de adunat în bulgări şi uşor de modelat.

Cel mai tânăr dintre cei doi pescari avu atunci o idee. Îşi scoase fularul de la gât şi îl puse omului de zăpadă. Din geantă scoase o şapcă pe care o puse omului pe cap. Îi mai puse şi ochelarii săi polarizanţi ( pe care îi  purta mereu cu el indiferent de anotimp), îi trecu geanta pe după gât şi-şi înfipse undiţa în faţa acestuia, apoi îi făcu câteva fotografii. Colegul său îl privea distrat şi la un moment dat zise:

– Ia uite ce fudul şade ! Spui că-i place cum l­-ai echipat. Te pomeneşti că zilele următoare o să-l vedem pe malul apei pescuind.

– N-ar fi exclus. Nu uita că mai e o zi şi vine Crăciunul, iar de Crăciun orice lucru este posibil! Orice miracol se poate întâmpla!

Pescarul îl ascultă cu atenţie, apoi un zâmbet îi înflori pe faţa încă tânără.

Această scurtă discuţie cu colegul său tocmai îl inspirase. În fiecare seară copiii săi îl rugau să le spună o poveste, dar nu orice fel de poveste ci o poveste născocită chiar de el.

Astfel, în acea seară când copiii îl rugară să le povestească ceva, el începu să le spună povestea Omului Alb, făcut de nişte copii zburdalnici din omătul moale de la marginea pădurii. Omul de zăpadă stătea acolo bucurându-se de natura frumoasă care îl înconjura. Uneori discuta cu sperioşii iepuraşi care ieşeau din ascunzişuri, alteori cu frumoşii căpriori care îi povesteau câte în lună şi în stele, lucruri pe care le văzuseră sau le auziseră în viaţa lor. Şi păsările pădurii îi ţineau din când în când companie. Cel mai mult îi plăcea să discute cu bufniţa cea înţeleaptă cu toate că la început se speriase de aceasta. Cu ea tăifăsuia mai ales în nopţile lungi dar feeric luminate de lună, atunci când zăpada scânteia minunat şi astfel timpul trecea mai repede. De multe ori Omul de Zăpadă vedea venind pe malul apei care curgea nu departe de el grupuri mai mari sau mai mici de oameni. Bufniţa îi spusese că aceşti oameni pescuiau şi îi explicase ce înseamnă acest lucru. Pescarii aceştia i se păreau foarte interesanţi. I se părea că sunt fermecaţi, iar în sufletul său încolţi o dorinţă ascunsă care însă îl chinuia din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să pescuiască şi el măcar o dată. Numai o dată şi ar fi fost pe deplin fericit. Dar cum să facă acest lucru? Se frământa în fel şi chip până când în cele din urmă se hotărî să o întrebe pe bufniţă. Înţeleapta pasăre îl ascultă interesată apoi după un timp de chibzuială îi spuse:

„- Dorinţa ta nu este una uşor de realizat dar nu pot zice că este chiar imposibil să reuşeşti să faci acest lucru. Mâine seară este o seară sfântă pentru întreaga lume. Toată suflarea se va bucura şi va lăuda naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. În această noapte vine şi Moş Crăciun care este un bătrân cu o inimă foarte bună şi care are şi puteri magice. El aduce cadouri copiilor cuminţi de pe întreg pământul dar poate şi îndeplini unele dorinţe ascunse ale celor care şi le doresc din tot sufletul. Dacă tu îţi doreşti cu adevărat să poţi pescui, atunci trebuie să fii atent când va trece pe aici Moşul, să-ţi faci curaj să-l opreşti şi să-l rogi să-ţi îndeplinească dorinţa. Omul cel Alb îi mulţumi bufniţei pentru sfat şi îi promise că aşa va face…

Nu mai continuă povestea deoarece copiii adormiseră. Îi privi cu dragoste. Aceştia dormeau liniştiţi zâmbind din când în când, visând probabil la Moş Crăciun, la Omul cel Alb şi la prietenii acestuia din pădure.

SĂRBĂTORI  FERICITE!

The post Omul de zapada appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Într-o zi am fost întrebat de către un amic ce reprezintă pentru mine pescuitul. O întrebare care pare banală la prima vedere dar care totuşi merită un răspuns mult mai elaborat decât şcolărescul : „- Pentru mine pescuitul reprezintă….

Aşadar l-am privit o vreme pe respectivul amic fără să zic nimic, apoi i-am răspuns tot printr-o întrebare: „- Dar pentru tine ce reprezintă?”. Amicul s-a uitat la mine puţin contrariat şi mi-a răspuns: „- Păi ce să reprezinte? Mai nimic… poate doar un mod de a face rost de peşte proaspăt pentru un grătar ceva…” Nu l-am lăsat să-şi termine ideea. „- Ei vezi, pentru mine pescuitul reprezintă exact contrariul. Adică aproape totul şi cu siguranţă nu reprezintă un mod de a procura peşte. Nici măcar nu mănânc peşte decât foarte, foarte rar…”

Discuţia a mai continuat un timp, dar deja fiind atât de diferiţi în modul de a aborda această problemă am căutat să schimb subiectul deoarece nu sunt de felul meu un iubitor de polemici, mai ales între amici.

Discuţia respectivă s-a încheiat atunci dar întrebarea mi-a rămas întipărită în minte.

Ce este pescuitul pentru mine?

Desigur, fiind doar un biet pescar amator, un împătimit al unditului exclusiv din pură plăcere, nu pot să spun că pentru mine pescuitul este un mod de viaţă. O obsesie însă pot spune că este. Ca să ajungi să faci din pescuit un mod de viaţă este foarte greu. Lupta pentru câştigarea traiului zilnic, relaţiile sociale în care suntem implicaţi ne fac ca să nu ne putem dedica întru totul doar pescuitului. Am cunoscut pe cineva care a încercat acest lucru. Nu o să-i dau numele ci doar o să pomenesc „pseudonimul” (sau mai pe româneşte „porecla”) cu care s-a ales, şi anume : „ Sânge de Prut”. Acest om a iubit atât de mult pescuitul, a iubit atât de tare râul Prut, încât a făcut o serie de sacrificii pe care probabil foarte puţini oameni le-ar face. A renunţat chiar şi la familie numai pentru a putea sta aproape mereu pe malul râului. A murit nu cu mult timp în urmă la o vârstă încă crudă, răpus se pare de o răceală la plămâni. A trăit cum a vrut şi a murit răpus probabil tocmai de pasiunea sa.

Se zice că a muri nu este greu. Şi eu am avut din păcate parte de o experienţă care putea deveni fatală. În anul  2010, în perioada de prohibiţie pe apele publice am fost la pescuit pe un iaz privat din judeţul Botoşani. Aici am contactat o boală despre care se zice că este „boala pescarilor şi a medicilor veterinari”: LEPTOSPIROZA. La început am crezut că este vorba doar de o simplă răceală. Abia după zece zile de la primele semne ale bolii, când deja nu-mi mai puteam mişca picioarele şi mâna dreaptă, şi nu mai puteam deschide gura, am ajuns pe patul de spital, la “Contagioase”- la  terapie intensivă . Dacă aş mai fi întârziat doar 24 de  ore ar fi fost întârzierea finală. Am avut parte de dureri crunte ale încheieturilor, de febră mare, iar de mai multe ori am şi delirat. Am fost probabil foarte aproape de trecea dincolo, dar cu un tratament corect, intens şi destul de lung, cu perfuzii şi injecţii la greu, încet – încet mi-am revenit. După ce m-am recuperat mi-am dat seama că ceva  nu-mi dădea pace. Trebuia sa ies. Să ies pentru a mă reîntâlni cu prietenii mei din adâncuri, prietenii mei tăcuţi dintre pietrele albiilor şi de sub malurile râurilor. Scobarii, morunaşii, clenii, mrenele şi toţi ceilalţi parteneri de întrecere mă aşteptau să joc cu ei acel joc dur, dar nu un joc al vieţii şi al morţii ci un joc al iscusinţei şi al răbdării. Între timp se redeschisese sezonul de ceva vreme aşa că am ieşit în ciuda opoziţiei familiei şi a prietenilor. Am ieşit o dată, apoi încă o data, deja la a treia ieşire uitasem că am stat în spital şi mai ales de ce anume am stat.

Scriitorul american Stephen Covey, spunea că : „Pentru a avea succes mult timp, un pescar trebuie să se priceapă puţin la istorie, biologie, geografie, ecologia râurilor şi, bineînţeles, la strategia şi tactica pescuitului”.

O observaţie foarte corectă după părerea mea. Procesul de metamorfozare al pescarului începător într-un pescar cu experienţă este un proces amplu care se petrece în timp destul de îndelungat şi care are conexiuni multiple cu aproape toate celelalte aspecte ale vieţii cotidiene.

Putem oare numi „PESCAR” pe orice purtător de undiţă?  Putem numi oare „PESCAR” pe acel care vede în peşti doar nişte simple prăzi bune numai de mâncat sau de comercializat? Putem oare numi „PESCAR” pe ignorantul care face din partida de pescuit doar un prilej de a asculta muzică pe malul apei cu boxele date la maxim şi care într-o mână ţine undiţa iar în cealaltă sticla de băutură? La toate aceste întrebări răspunsul meu este: „NU”.

Realitatea trăită şi de atâtea ori suduită a pescarului care stă în ploaie, în vânt ,în soare sau frig, a celui care a pescuit de – a lungul timpului cu beţe de “bambus”, “piper”sau “fibră de sticlă” până să ajungă să pună mâna pe vreun „carbon” veritabil din zilele de azi nu poate fi ignorată. Diletantismul undiţarului modern, al celui care crede că dacă a văzut în reportaje sau a citit „pe net” sau în reviste ce şi cum se face le şi ştie pe toate este un fenomen tot mai prezent din păcate în vremurile de acum. Desigur, nu cred că există pescar veritabil care să nu citească articole de pescuit, care să nu urmărească  emisiunile TV de gen sau care să facă abstracţie în mod deliberat de modernizarea acestui fenomen. Dar pe lângă toate aceste lucruri care sunt la îndemâna tuturor trebuie însă să mai existe şi altceva. Acea chemare lăuntrică care nu răsună la toţi cei ce ies la pescuit. Acea chemare pe care o simt doar cei care iubesc cu adevărat pescuitul.

Pentru ei natura are alte sunete şi culori. Mult mai frumoase şi mult mai intense. Pentru ei cerul este mai albastru, iarba şi pomii sunt mai verzi , ceaţa misterioasă a minunatelor începuturi de zi care parcă levitează pe deasupra undelor încă adormite ale apelor este mult mai frumoasă. Pentru ei trilurile păsărilor au alte tonalităţi, mai divine, florile miros mai frumos iar libelulele zboară mai graţios. Şi toate astea doar pentru că adevăratul pescar iubeşte şi respectă în acelaşi timp natura, indiferent de formele sub care acesta se manifestă. Pentru pescarul adevărat orice cot al albiei, orice val al apei poate să însemne ceva, poate să spună unele lucruri pe care ceilalţi nu sunt capabili să le priceapă. Ei pot cel mult doar să le văd dar nu le pot înţelege. Ei trec nepăsători pe lângă ele iar apoi se întreabă de ce nu au avut succes. Un bun pescar are capacitatea de a citi locurile, de a citi apa, de a înţelege fenomenele meteorologice şi de a acţiona în consecinţă. De foarte multe ori trucurile mici fac diferenţele mari în ceea ce priveşte rezultatul unei partide de pescuit. Dar tocmai aceste mici trucuri sunt doar un privilegiu al celor experimentaţi.

În oricare dintre noi pescarii, sălăşluieşte câte un “ Santiago”, celebrul erou al lui  Hemingway din “Bătrânul si marea “. Santiago nu şi-a pierdut răbdarea şi nici încrederea în sine şi în priceperea sa de  pescar nici după ce vreme de foarte multe zile nu a prins nici un peşte. Niciodată nu trebuie să descurajăm, trebuie mereu să visăm, să nădăjduim deoarece oricând  poate să apară şi  “merlinul “ nostru uriaş. Trebuie doar  sa fim mereu pregătiţi, trebuie să ne recunoaştem greşelile , trebuie să învăţăm din ele şi mai ales trebuie să nu le mai repetăm.

Din nefericire traiul în armonie cu natura la care tânjesc pescarii este tot mai ameninţat de evoluţia socio-economică a societăţii din zilele noastre. Astfel malurile apelor naturale au început să fie înţesate de hidoasele balastiere ale căror utilaje nu pregetă să mănânce cu nesaţ din malurile verzi transformându-le în groteşti peisaje selenare. Peştii sunt astfel nevoiţi s­ă-şi schimbe habitatul şi obiceiurile. Un alt grav fenomen care tinde să rupă echilibrul cu natura îl reprezintă braconajul care ia o amploare tot mai mare. Fie din sărăcia indusă de o societate bolnavă economic în care nivelul de trai tinde spre limitele jenante ale subzistenţei, fie din rea credinţă sau efectiv doar din dorinţa de a distruge, braconierii sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai îndrăzneţi şi mai inventivi. Indiferent de factorul care îi determină să acţioneze, aceşti indivizi nu sunt altceva decât nişte distrugători ai vieţii acvatice în special şi implicit ai naturii în general. Nişte distrugători cu chip, dar fără asemănare de om. Ei sunt un imens nimic, un abis, o gaură neagră. Sunt probabil emisarii apocalipsei mult – anunţate. Iar ceea ce este şi mai supărător este faptul că aceşti agenţi patogeni cu mers biped şi dotaţi degete articulat – apucătoare la mâini se înmulţesc în mod constant în mediul prielnic creat de o legislaţie mult prea blândă, precară şi uneori chiar contradictorie. Într-atât de mare este plaga produsă de aceştia  încât trebuie luate măsuri drastice pentru a încerca să oprim sângerarea şi mai ales pentru dezinfectarea sa. Sunt atât de mulţi în ziua de azi că am ajuns să nu  mai putem vedea limpezimea apelor din cauza lor…..

„Dacă nu vom pentru a proteja natura, Pământul va muri” –  mi-a spus astăzi cu lacrimi în ochi fiul meu care era foarte impresionat după prima lecţie de ecologie pe care a avut-o la grădiniţă. Un foarte trist adevăr.

Din păcate.

The post Cuvinte gri appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

„Cine nu are bǎtrâni sǎ-şi cumpere…”  aceastǎ zicală îmi aminteşte mereu de batrânul care mi-a fost mai mult decât coleg de pescuit vreme de mulţi ani. De la el am învǎţat multe lucruri. Despre pescuit şi nu numai. Despre naturǎ, despre viaţǎ şi despre multe altele.

Privesc tǎcut Prutul în curgerea sa parcǎ mereu fantasticǎ şi-mi revin în minte întâmplǎri petrecute cu mult timp în urmǎ. În acest loc veneam  destul de des cu bǎtrânul pescar. Aici ne plǎcea foarte mult sǎ pescuim scobari, babuşte mari, mrene, morunaşi şi cleni. Era un pescar de bologneză desǎvârşit. Probabil de la el am deprins şi eu pasiunea pentru acest stil de pescuit.

Într-una din serile din urmǎ cu mai mulţi ani, tot aici în locul în care mǎ aflu şi acum, am vǎzut primul sitar din viaţa mea. Stǎtea pitulat printre printre crengile unei sălcii care se apleca protectoare parcă peste undele tremurânde ale măreţului râu. Nu ştiam ce pasăre este. „- E un sitar”, mi-a şoptit bătrânul care mă însoţea. „- Uite ce faţă de prostovan are! Însă este un viclean fără pereche. Greu se lasă prins.. dar aşa şi trebuie să fie pentru că are duşmani nenumăraţi. Toţi prădătorii aerului şi ai pădurii râvnesc la sărmanul sitar”. Am privit la lumina clară a lunii pline spre pasărea cea cu ciocul lung. Avea un penaj perfect pentru camuflaj. Un exemplu perfect de mimetism. A stat un timp acolo la adăpostul crengilor scurmând din când în când printre frunzele veştede în căutarea diferiţilor viermi, apoi, la un moment dat, speriat nu se ştie din ce cauză, sitarul a zburat pierzându-se în umbrele nopţii, devenind una cu acestea.

Altǎ datǎ, într-o dupǎ-amiazǎ călduroasǎ de august în timp ce mǎ odihneam alǎturi de bǎtrân la umbra unuia dintre arborii falnici de pe malul Prutului am auzit ciripitul plăcut al unei pǎsǎri . Ce cântăreţ înaripat putea fi? Am privit în sus printre ramurile arborelui dar nu am văzut nimic. Bătrânul asculta şi el cu interes. Mi se păru că seamănă cu un sturz dar imediat se transformă în glas de graur. Bătrânul prinse a zâmbi. „- Ascultă mai departe! ” mă îndemnă el. Apoi glasul păsării se preschimbă iar. Puteai să juri că era o ciocănitoare… Ce putea fi? L-am întrebat. „- N-o să ghiceşti. Este mucalita  de gaiţă, mare meşter în a imita glasul altor surate înaripate.” L-am privit cu neîncredere. Nu mai auzisem aşa ceva. Parcă citindu-mi gândurile, bătrânul continuă: „- Aşa e cum îţi zic, crede-mă! Uite aici!” Se ridică, luă o piatră şi o aruncă înspre crengile dinspre vârful pomului. Nici nu atinse bine piatra frunzele că dintre acestea îşi făcu apariţia o gaiţă care zbură speriată căutându-şi liniştea într-unul din ceilalţi pomi de pe malul apei.

Seara cobora cu repeziciune. O rândunicǎ trecu în zborul sǎu agitat pe lângǎ mine fǎcându-ma sǎ tresar. Mica pasǎre se zbenguia pe deasupra apei împreunǎ cu suratele sale. Bătrânul susţinea că rândunelele se ajută foarte mult între ele şi că sunt nişte păsări răzbunătoare din fire. Ştia o poveste pe care o auzise pe când era el tânăr şi care ilustra foarte bine aceste două aspecte. Cică la un moment dat o vrabie băgăreaţă se hotărî  să profite de lipsa rândunelelor care încă nu erau revenite din ţările calde şi ocupă cuibul pe care o pereche de rândunele îl avea făcut sub streaşina unei case. Când s-au întors rândunele şi şi-au găsit cuibul ocupat au încercat să fugărească vrabia dar nu au reuşit. Văzând cum stau lucrurile ele au chemat alte surate în ajutor şi împreună au închis cu repeziciune şi partea liberă a cuibului prinzând astfel înăuntru vrabia cea hoaţă care până la urmă a murit în acea închisoare neaşteptată.

Toate sunt însă acum amintire. Toate. Şi sitarul, şi gaiţa şi povestea cu rândunelele dar din pǎcate şi bǎtrânul pescar. … Am acasă o fotografie înrămată, în care suntem amândoi, tot pe malul Prutului, nu departe de locul în care sunt astăzi. Din păcate acum sunt numai eu aici. El a rămas doar în fotografie şi în inima mea. Nici eu nu mai sunt cel de odinioară, oglinda nu pierde nici o ocazie să-mi reamintească acest lucru. Anii trec şi peste mine. Sper să ajung măcar la vârsta bătrânului… dar cine ştie.. ?

Noaptea deja era stǎpânǎ peste întreaga naturǎ însǎ nu prea aveam chef sǎ dorm. Acel loc îmi trezea mult prea multe amintiri.

„Amintirile sunt totul în viaţǎ…Clipele vin şi trec, doar amintirile rǎmân” aşa obişnuia el sǎ zicǎ. „ Nu conteazǎ dacǎ sunt amintiri triste sau amintiri frumoase, ele sunt instantanee din viaţa pe care o trăim şi care ne însoţesc toatǎ existenţa noastrǎ şi uneori chiar dincolo de ea “.

L-am întrebat cândva dacă îi este frică de moarte. M-a privit cu tristeţe, a suspinat şi mi-a răspuns: „- Nici eu nu ştiu. Poate că îmi este… Până la urmă cred că tuturor ne este frică…Eu unul am încercat să mă pregătesc pentru clipa asta toată viaţa… dar nu am cum să ştiu dacă am reuşit să fac bine acest lucru… Voi vedea când va veni ceasul ….” „

„- Dar ce-i viaţa?”, l-am mai întrebat eu.

„- Viaţa dragul meu… viaţa e totul. Totul şi nimic în acelaşi timp. Este suma trăirilor noastre. Suma clipelor petrecute de noi pe acest pământ. Vezi apa care tremură curgând mereu peste pietrele albiei? Viaţa omului este ca o apă curgătoare. Ai văzut vreodată un izvor de munte? Niciunde în lumea asta, natura şi timpul nu sunt atât de apropiate  contopindu-se parcă în începuturile pure ale existenţei, decât lângă izvorul limpede care se naşte şovăielnic din piatra de granit din vârfurile de munte împodobite cu diadema de argint a norilor. Aşa sunt şi pruncii abia născuţi. Şovăielnici dar puri. Apoi apa porneşte la vale, străbătând munţii cu pantele lor abrupte. Ăştia sunt anii copilăriei şi ai tinereţii tumultoase. Apoi apa străbate dealurile, câmpiile şi luncile, satele şi oraşele, domolindu­­-şi cursul. Sunt anii maturităţii. Inevitabil toate apele curgătoare se sfârşesc. Toate ajung până la urmă, într-un fel sau altul în marea cea mare. Revărsarea este trecerea în nefiinţă. Este contopirea cu universul. Şi eu sunt din ce în ce mai aproape de marea revărsare.

 …Soarele şi luna 
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi…

 O să vină şi vremea mea, nunta cea din urmă” zise el cu amărăciune..

 „- Nunta cu natura pe care o iubesc atât… nunta cu cosmosul… cu eternitatea şi cu infinitul”…

Timpul zboară pe lângă mine parcă pe nesimţite… Stelele se aşeză şi se reaşează mereu pe harta cerului, luna trece tăcută cu privirea-i sticloasă înaintând spre linia orizontului…

Un fâlfâit de aripi mă smulse din gânduri. Noaptea era pe sfârşite. M-am ridicat de lângă cort şi m-am apropiat de apa fumegândă. Măreţul spectacol al trezirii la viaţă începuse. Linia plăpândă şi roşiatică a soarelui străbătea întunericul devenind din ce în ce mai puternică, mai strălucitoare.

Aerul era atât de curat, apa era atât de limpede… albastrul cerului era atât de intens.

Cu adevărat Prutul este un râu unic.

Era vremea sǎ-l las pe bătrân să-şi doarmă în linişte somnul de veci şi să mǎ apuc de pescuit.

The post Batranul, viata si natura appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. (Octavian Paler)

Prin vălătucii denşi de ceaţă care se târau greoi peste ape şi prundişuri deopotrivă mânaţi molcom de briza abia iscată a dimineţii, dintre vârfurile subţiri ale tufelor de răchită, cu frunzele lunguieţe şi uşor încovoiate sub greutatea stropilor mari de rouă ai începutului de zi, palidă şi opacă se desena faţa rotundă a soarelui. Pământul abia îşi împlinea rotaţia zilnică în jurul propriei axe. Noaptea scurtă de vară nici nu începuse bine că se şi terminase. Urma cea mai lungă zi a anului. Cea mai lungă dintre toate cele 366 ale acestui an bisect. O zi pe care un pescar nu o poate rata. Este ziua când practic poţi pescui cel mai mult timp pe lumină.

De aceea mă şi aflam deja pe malul Siretului meu drag, în zona de frontieră, departe de forfota cotidiană, la acea oră atât de „mică”, după cum se zice în popor. Numai eu şi natura. Ce bucurie, ce minunăţie … Aici civilizaţia încă nu a pătruns atât de intens ca în alte zone. Aici, în locul meu oarecum mai retras pescarii se avântură doar arareori, iar cei care vin în după-amiezele călduroase la baie nu poposesc deoarece apa nu este suficient de adâncă. Aici, în acest loc vin în fiecare început de sezon de mai multe ori la rând. Este perioada când morunaşii abia nuntiţi se hrănesc intens înainte de a se retrage spre locurile mai adânci din aval. Puţini dintre ei mai rămân atât de sus şi peste vară, restul se retrag treptat până în apele molcome şi adânci din aval chiar până în bazinul barajului de la Rogojeşti.

Nu trebuie nici un fel de nadă, iar ca momeală râmele roşii de gunoi sunt mai mult decât suficiente. În această zonă nu există crengi submerse, singurele agăţători posibile fiind cele câteva mici praguri aflate fix pe mijlocul curentului undeva mai la vale de locul de unde pescuiesc de obicei, aşadar posibilitatea de a pierde cârlige în agăţătură este una foarte mică. În concluzie pot zice că este un pescuit ieftin. Cu siguranţă aceste partide de pescuit sunt cele mai ieftine dintre toate partidele de pescuit pe care le fac pe parcursul unui an.

Am desfăcut cu grijă bologneza de şase metri (deoarece apa este relativ îngustă nu este necesară folosirea unei lansete mai lungi) lăsând deocamdată lanseta de şapte metri să se odihnească cuminte în husă. Un plumbaj de doua grame, o plută cu o portanţă ceva mai mare – de 2,4 grame, pentru un pescuit la „târâit” aşa cum urma eu să pescuiesc, un cârlig nr.12 legat cu un forfac de 0,12 mm, lung de 25 de cm, cu alică de contact pe el, ataşat de linia principală de 0,14 mm printr-un mic vârtej fără agrafă constituiau arsenalul meu, arsenal care speram să fie unul de succes.

Am pregătit minciogul cu coadă telescopică să îl am mereu la îndemână, am desfăcut cutia mare plină cu pământ umed în care aveam râmele, mi-am pus la gât şnurul de care era legat degorjorul şi am făcut prima lansare. Apa este puţin adâncă, nu depăşeşte 50 de cm, dar deoarece aveam pluta mai mare decât plumbajul puteam pescui lejer cu o adâncime de aproximativ 65 de cm fără să apară trăsăturile false cauzate de fundul albiei pe care se târa momeala.

Acum, soarele care între timp se colorase şi prinsese strălucire, umplea văzduhul cu o lumină roşiatică, ca de aramă. Încă nu se ridicase bine dintre tufele de pe malul opus dar deja îşi trimitea mănunchiuri lungi de suliţe de foc molcom încă, pe deasupra firii anunţând că va urma încă o zi călduroasă aşa cum au fost şi ultimele trei sau patru. Ceaţa dispăruse ca înghiţită de un uriaş nevăzut. Nici cel mai mic vălătuc nu se mai zărea rătăcit pe deasupra undelor. În aval, unde soarele se oglindea în tremurul necontenit al râului, apa devenise de foc. Îmi era imposibil să urmăresc mica plută în acea zonă. Singura soluţie o reprezentau ochelarii polarizanţi pe care am fost nevoit să-i folosesc.

La un moment dat pluta a dispărut fulgerător sub ape. Deoarece pescuiam la reţinut, înţepătura a fost scurtă. Morunaşul îmi oferă unul dintre cele mai plăcute driluri, mai ales când îl scot dintr-un şuvoi relativ puternic, ca şi în cazul de faţă. Chiar dacă nu sunt lungi drilurile, ele sunt în schimb foarte intense. Cu atâta ardoare scutură din cap încercând să se elibereze, cu atâta putere se luptă pentru viaţa sa încât mie ca pescar aceste driluri mi se par minunate. Am scos peştele din şuvoi apoi l-am adus încet spre mal. L-am prins în plasa minciogului şi l-am scos din apă. Un morunaş frumos, care privea cu ochii săi mari, speriat, la noua lume în care se afla. Era primul peşte din acea zi. L-am studiat cu atenţie. Cârligul se înfipsese chiar în „botul” său prelungit pe deasupra gurii în formă de semilună, pe care o închidea şi o deschidea în mod repetat. Capul relativ mic, precum şi spinarea erau de un albăstriu şters care împrumuta ceva din nuanţa plumbului. Lateralele şi burta erau argintate iar înotătoarele de un roşu mai mult gălbui. Nedorind să mă abat de la „ritualul” meu am eliberat imediat acest prim peşte, aşa cum fac de fiecare dată când pescuiesc. Am desfăcut apoi juvelnicul, l-am montat în marginea apei şi am reluat pescuitul. Niciodată nu desfac juvelnicul până nu prind un prim peşte pe care să-l eliberez. Am şi eu superstiţiile mele.

Apa nu era chiar limpede, o uşoara tentă tulburie o caracteriza în acea zi de iunie. Ritmul de pescuit era infernal. Probabil la şapte lansări din zece prindeam câte un peşte. Majoritatea morunaşi. Arareori mai poftea la râma roşie şi mişcătoare din cârlig şi câte un frate scobar, mielul apelor cel cu botul ca o daltă, sau câte un cumătru clean. Clean – viclean, peştele despre care se zice că are câte un ochi pe fiecare solz, atât de sperios este. Şi micile şi zburdalnicele beldiţe, cu linia lor laterală atât de vizibil trasată pe corpul parcă oţelit şi primenit cu aripioare de un roşu intens, sângeriu parcă, se grăbeau spre momeală furând-o înaintea celorlalţi.

La întrecere cu ele erau însă şi obleţii de argint, aceşti peşti mereu atenţi care pândeau de la suprafaţa apei orice mişcare se producea şi de cum zăreau râma se şi repezeau asupra sa. O simplă coborâre pe forfac a alicei de contact cu aproximativ cinci centimetri a fost suficientă pentru a dejuca atacurile acestor peşti mici. Cârligul cobora acum mult mai repede până pe fundul albiei spre gurile înfometate ale morunaşilor ne mai oferind răgaz beldiţelor şi obleţilor să-l apuce.

Un vânt plăcut mai răcorea uşor aerul care se încingea din ce în ce mai tare odată cu trecerea timpului, făcând să tremure micii şi plăpânzii maci roşii care erau răzleţiţi într-aiurea pe malul pietros. Un fluture stingher făcea în răstimpuri câte o tură pe deasupra apelor apoi se retrăgea din nou la adăpostul sigur şi umbros al malului înalt care străjuia bătrânul râu la vreo zece metri în spatele meu. Doar o libelulă verzuie, cu aripile frumos scânteietoare în lumina puternică a soarelui de vară, patrula cu regularitate peste luciul mişcător al undelor atacând orice intrus avea curajul să-i încalce teritoriul. Probabil de aceea şi acel fluture nu avea curaj să poposească mai mult timp deasupra valurilor şi să guste din răcoarea pe care acestea o emanau. Ştia şi el că nu se poate pune cu acest stăpân vremelnic, dar atât de hotărât al acelor locuri. Două codobaturi de apă semănau teroare printre gâzele de diferite neamuri care îşi duceau existenţa efemeră pe acel mal.

Am privit mai în amonte, chiar spre gura şuvoiului. Acolo, pe bolovanii mari ce răsăreau dintre valuri un mic stârc cenuşiu probabil aţipise răpus de căldura ce devenise insuportabilă.

Am hotărât că este timpul să fac şi eu o pauză. Am lăsat locul să se mai „odihnească” şi m-am retras sub malul înalt din spatele meu căutând umbră printre ierburile înalte de acolo. Răcoarea pământului era binefăcătoare. Am dormit vreo două ore răpus de oboseală. Acum soarele trecuse bine de mijlocul cerului coborând încet spre apus.

Am reluat pescuitul. Stârcul plecase din locul său , dar verzuia libelulă încă patrula ca un soldat conştiincios.

Chiar la prima aruncare am prins un alt morunaş. Era un mascul. Încă se mai distingeau vag pe corpul său urmele hainelor nupţiale. Era frumos în zbaterea sa permanentă către libertate, chiar şi după scoaterea din apă, când mulţi peşti ameţesc după primele guri de aer pe care le iau.

Timpul a trecut repede şi seara a venit pe neaşteptate chiar şi în cea mai lungă zi din an. Am hotărât că a venit vremea să închei partida de pescuit. Oricum a fost o zi frumoasă şi foarte fructuoasă. Juvelnicul mi-era martor.

Există o vorbă foarte înţeleaptă din popor care spune că în viaţă, pentru a avea sorţi de izbândă  trebuie să te afli mereu în locul potrivit la momentul potrivit. Acest lucru este perfect valabil şi în cazul pescuitului.

The post MORUNASII DE SOLSTITIU appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Multa lume stie ca in perioada unei mari sarbatori ies din carapace fluturi sau larvele de Rusalii pe o denumire mai cunoscuta pentru dumneavoastra tisavirag. Din pacate pentru ei si pentru noi pescarii durata lor de viata este foarte scurta. Aceasta momeala este numarul unu atunci cand vizam pesti mari precum  mreana, somnul sau cega. Acesti fluturi ies o singura data in an, in perioada Rusalilor, cand temperatura apei se apropie de 18 grade.

Dupa ora 18 ei zboara fericiti deasupra apei, insa nu pentru mult timp, dupa aproximativ o ora viata lor se sfarseste. In acea perioada trebuie sa fim pe faza pentru a culege cat mai multi deoarece zilele in care ies sunt foarte putine, cam 4 la numar. Daca pescuim cu acesti fluturi rezultatele pot fi deosebite, avand sansa de a prinde niste pesti de dimensiuni impresionante.

Poate va intrebati cum putem pastra acesti fluturi? Foarte simplu, dupa colectarea care se face cu un minciog, a carei plasa trebuie sa fie deasa, punem cate 30-40 de bucati in punga, dupa care ii punem in congelator. Odata scosi nu se mai pot recongela. Sfatul meu este ca dumneavoastra sa estimati de cati aveti nevoie la un pescuit si asa sa-i impartiti.

Ca stil de pescuit este foarte simplu. Un bat telescopic cu putere de aruncare de 100 grame sau un feeder de aceeasi putere este sufficient. In cazul in care pescuiti din barca, cum am facut-o noi, atunci lungimea betelor trebuie sa fie de maxim 3 metri. Firul principal folosit a fost un 0.28, cu forfac de 18 si un carlig cu tija lunga, marimea 6, in care am pus 3 fluturi.

Dat fiind faptul ca pescuiam intr-un curent puternic si plumbul a fost pe masura si anume 90 grame, prins de un antitagler. Multi pescari fac montura pe direct, cu fir gros, insa noi, cu toate riscurile, am optat pentru un fir de 0.18, destul de subtire pentru ce se preconiza ca poate sa se agate in carlig.

Pescuind pe o apa curgatoare, cautam pestii in zona cu un current puternic si apa mai adanca, acolo unde speram sa gasim somn sau mreana frumoasa. In cateva ore prietenul meu Florin a reusit sa captureze cateva mrene, nu prea mari, insa foarte frumoase. De aceasta data eu nu am fost decat fotograf, pana si prietena mea a reusit sa prinda 3-4 pesti.

Dupa cum reiese si din poza, aceasta perioada, cand fluturii ies din carapace, este foarte spectaculoasa. Un spectacol de culori si o placere deosebita de a privy. Fiind in mijlocul apei noi am putut observa mult mai bine acest ritual foarte frumos, insa tot acest spectacol a fost umbrit de mizeria care era pe raul Mures. Ar trebui sa ne dea de gandit putin deoarece sutele de peturi pe care le-am vazut intr-o ora nu fac cinste deloc pescarilor si celor care ies pe malul apei. Pe acesta cale fac un apel catre toti cei care citesc acest articol sa aiba foarte mare grja la curatenie si unde arunca gunoiul. Mai avem nevoie de aceste ape, iar daca se poate, sa le pastram intr-o curatenie maxima.

Daca pana acum incheiam cu traditionalul Fir intins de aceasta data va rog RESPECTATI NATURA.

The post Festival de Rusalii appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pescuitul la oblete pare facil, însă în anumite situații nu e deloc așa. Sunt câteva puncte care trebuie respectate cu strictețe dacă vrei ca partida de pescuit să nu fie numai o ieșire în aer liber. Nade, scule și tehnica de oblete de la Vijelie, numai pentru telespectatorii PVTV, într-un pescuit ce a avut loc ianuarie pe râul Neajlov. Emisiunea poate fi urmarita saptamana aceasta in programul nostru.

[hana-flv-player video=”https://fishingandhuntingtv.com/ro/movies/2012/pestii-neajlovului.flv” width=”560″ height=”316″ description=”” player=”3″ autoload=”true” autoplay=”false” loop=”false” autorewind=”true” /]

The post CU OCHII PE PLUTA – Pestii Neajlovului appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Gerul  din aceasta iarna a facut ca raurile sa devina bloc de gheata. Nu fac exceptie nici raurile din apropierea casei mele Neajlovul si Dambovnicul. Satul de atata dat la zapada ma hotarasc sa fac un pescuit pe rau intr-o zona unde stiu ca apa are 2-3 metri adancime si unde mai mereu ierneaza obletele. Zis si facut! Imi fac putina nada cu canepa proaspat prajita, pun un plic de budinca de vanilie si adaug cam 30 grame de scortisoara proaspat macinata. Ca liant am pus niste paine uscata si data prin masina de rasnit dupa care am tras-o putin la tigaie cu 20 mililitri de ulei de floarea soarelui pentru a avea un miros mai puternic.

Odata terminata nada merg la frigiderul cu viermusi si imi scot din galeata cam 400 grame de viermi amestecati, albi si rosii. Fac o varga de 2,5 metri cu o montura fina, fir de 0,10 milimetri, pluta de 0,2 grame si carlig numarul 18. De cum am terminat pregatirile iau ranga de gheata, spumiera pentru scos gheata din copca, scaunelul, varga si nada si le bag in masina, hotarat sa nu ma intorc acasa fara o tigaie de obleti. Plec cu greu cu masina dintre  muntii de zapada si pe drum sun un amic din satul vecin care stiu ca sufera de aceeasi maladie ca si mine „pescuitul”. Cand a auzit ca plec la pescuit a sarit ca ars ca vine si el in 10 minute la locul stabilit. Las masina la marginea padurii si o iau incet spre gropanul de dupa confluenta raurilor Neajlov cu Dambovnic. Intru in prima faza timid pe gheata incercand din loc in loc gheata cu ranga pana ajung pe zona unde stiam ca prindeam eu cel mai bine toamna spre iarna. Incep sa sparg gheata cu ranga si cum dadeam eu mai cu foc ma claxoneaza amicii ca au ajuns si ei.

Costel Agavici nu era singur ci ii luase si pe Fane, frate-sau si pe fiul cel mare Lorenzo… acum nu va inchipuiti ca este Lamas actorul ci Lorenzo de Clejani, pescaru’. Ii salut si incep sa sparg mai departe…si sparg, si sparg, si sparg … deja ma ia cu transpiratia cand vad ca am spart 35-40 centimetri  si apa tot nu apare. Ajung langa mine si fortele proaspete si  le inmanez „stiloul” de spart pentru a continua copca. Ii zic lui Agavici, pentru ca el luase ranga, sa nu cumva sa o scape pe copca pentru ca face baie dupa ea. Cum spargea el asa cu mare foc la prima strapungere hop cu ranga pe copca… face o fatza consternata ca stia ca il asteapta o poezie de la mine si cand isi revine din „soc”  ii zice lui Lori sa aduca drujba din masina pentru a face o copca mai mare, sa recuperam ranga. Cat a taiat copca l-am tocat  la cap. Dupa juma’ de ora de taieri cu drujba la gheata si maini inghetate prin apa inghetata  cautand  prin apa ranga infipta pe fundul raului reusim sa o gasim. Ne mutam mai amonte putin si dam alte copci, pentru ca acolo se facuse prea mult zgomot. In fine, am reusit sa facem cate o copca pentru fiecare si am bagat in ele cate 3-4 bulgari de nada proaspata. In maxim 10 minute deja aveam trasatura dupa trasatura.

Singurul inconvenient era frigul caruia Fane i-a gasit antidotul, sub forma unei mari gramezi de lemne luate din padure carora le-a dat foc pe gheata. Sa fiu sincer  era mai mult fum decat foc, dar mintea lucra si vorba tiganului… „unde-i fum e’ si caldura”.

Incingem un concurs unde Lorenzo se vedea castigator solist pana sa intru eu in carti… incepuse deja  sa dea pe dinafara stiinta pescuitului din el si facea manevre  fata de tatal si unchiul lui cum ca sa ia pestii lor de langa ai lui ca nu vrea sa para ca i-au luat impreuna.  Ma apuc si eu si pana la finalul partidei le dau un bumbac de zile mare.

Cu damblaua facuta, cu 50-60 de obleti in punga de fiecare,  suficient de inghetati si cu soarele aproape apus ne hotaram sa plecam fiecare la casele noastre. Strangem in viteza sculele, facem cateva fotografii si plecam spre bucatariile noastre care ne asteptau cu mamaliguta si mujdei de usturoi pentru a completa tigaia de obleti ce avea sa vina. S-am incalecat pe-o sa si v-am spus partida asa.

Fire zbuciumate!!!

The post Obleti la copca, pe Neajlov appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

O dimineață cu soare și nu mai ai răbdare să stai în casă, ești cu gândul doar la natură, la pescuit, simți un dor imens să fi în mijlocul naturii….. Cu siguranță toți pescarii au simțit asta, si așa s-a întâmplat și cu noi duminică. Nici nu am stat prea mult pe gânduri. Eu, împreuna cu familia mea, ne-am aranjat uneltele în mașină și duși am fost. Am ales ca destinație canalul Păulean din simplu motiv că e aproape de oraș, e frumos, natural.  Așteptăm cu nerăbdare clipa în care vom fi in natură, dar… ajunși acolo din păcate ne-a așteptat o priveliște ….urâtă, jignitoare…natura …parcă plângea, vroia sa renască, dar… nu putea din cauza mizeriei.  Flacoane in apă, pe mal, peste tot…și încă e doar primăvară. Problema exista și din păcate nimeni nu face nimic, deși soluții ar fi, zic eu.

În rest toate bune și frumoase.Ne-am instalat pe marginea canalului și primul lucru pe care l-am facut a fost acela de a pregati nada pentru pescuit. Am ales nada Ramazon pentru ape curgătoare, pentru că este o nadă 100% naturală, care nu conține coloranți, conservanți și care este pe placul peștilor.

Am amestecat nada cu apă din canal și am lăsat să stea vreo 10-15 minute până când  se absoarbe bine apa, după care o mai umectez puțin și o trec prin sită pentru o omogenizare mai bună, pe urmă adaug niște viermuși, pentru că trebuie să știm cu toții că primăvara peștii fiind înfometați caută hrană cu multe proteine, deci viermi, larve de țânțari, râme, etc.

După acest procedeu încep să-mi întind varga Speedy  de 3,5 metri, pe care o echipez cu o linie simplă, fină, un fir principal de 0,12 cu un forfac de 0,08 cu cârlig de 14. În cârlig îmi agăț un viermișor super-energic și poate să înceapă distracția. Îmi reglez totuși adâncimea, pluta mea stă perfect și e foarte sensibilă, îmi arată și cea mai mică mușcătură. Încep să momesc cu nada mea, iar peștii încep să muște înfometați, ba o roșioară, ba o albitură, sau un biban.

Și după cum bine știm, de cele mai multe ori, pe parcursul unei partide de pescuit se întâmplă lucruri haioase, așa și acum. La un moment dat vântul ne-a luat găleata goală și a suflat-o exact  în apă. Ruben a fost pe fază și a luat repede minciogul, încercând să pescuiască găleata. Într-un final a reușit să scoată găleata spre bucuria mea, pentru că o găleată ca a mea costă 55 de lei.

Recomand tuturor cât mai multe ieșiri in aer liber, e sănătos, e relaxant, uităm de griji, probleme, ajută la reîncărcarea bateriilor. Doar priveliștea naturii pot să ne ofere o liniște interioară deplină. Trebuie să știm să o prețuim, să o îngrijim, așa că… niciodată să nu uitați:
IUBIȚI NATURA ȘI AVEȚI GRIJĂ DE EA!

Vă invit aici să-mi povestiți întâmplările voastre pescărești, iar cu un nou articol vă aștept de azi într-o săptămână.

The post Prima ieșire appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pamantul este probabil un popas tare strain virtutii, caci aici ea nu face decat sa sufere – Pierre de Marivaux

O fractiune de secunda de neatentie fu deajuns. Pluta nu se mai zarea printre valuri. Clipise doar si iata ca muscatura se produse.Violenta si neasteptata. Dupa nenumaratele  lanseuri in van, iata ca in final cineva poftise totusi la peletele sale. Pescuia pentru prima data cu pelete pe rau si isi jurase de cateva ori deja pana acum in timpul partidei total lipsite de rezultate ca va fi si ultima incercare de acest sens. Ceva insa il sfatuia tainic sa mai incerce, sa mai arunce inca o data si inca o data. Era acel instinct unic al pescarilor care de cele mai multe ori nu da gres daca ai rabdarea sa-l “asculti”. Asa facuse si el si iata ca rezultatul mult asteptat aparu. Muschii bratelor i se incordara si intepa din instinct. Un val placut de adrenalina ii inunda trupul. La capatul celalalt al firului cineva tragea cu putere. In carlig avea un peste mare care pornise in aval cu viteza. Regla rapid frana de la mulineta si permise pestelui sa ia fir. Lupta era dura. Pe deoparte pestele mare care se incapatana sa nu se opreasca si care dadea dovada de o forta neobisnuita, pe de alta parte era echipamentul destul de fin cu care lucra el. Bologneza de opt metri era puternica dar linia de 0.14 mm si mai ales forfacul de 0.10 mm puteau oricand sa cedeze. Trebuia sa dea dovada de rabdare absoluta si trebuia sa aplice toate cunostintele dobandite in decursul timpului in drilurile cu pesti mari. Incet-incet acea frenezie a inceputului de dril se potoli iar locul ii fu luat de calculul rece si lucid al pescarului incercat. Analiza mai atent imprejurimile. Nu se zareau agatatori care sa iasa din apa in aval. Conformatia malului era una destul de buna, care ii permitea sa aiba acces la apa oriunde pe o distanta de aproximativ cincizeci–saizeci de metri la vale. Aceste lucruri erau in avantajul sau. Dupa catva timp pestele se opri. Atunci recupera grabit firul in timp ce inainta incet spre aval. Incepu apoi sa traga pestele spre mal. Acesta opuse din nou rezistenta si porni iarasi in aval. Parca era o ghiulea, cu asa viteza inainta in apa. Lupta continua surd timp indelungat, dar pana la urma omul invinse. Ostenit pestele ceda si se lasa tras usor spre mal. Pescarul statea ingenunchiat in marginea apei cu lanseta in mana dreapta  si cu minciogul in cea stanga. Simtind apropierea malului, pestele facu o ultima incercare de a scapa si porni din nou spre larg. Aici era momentul critic. Daca mulineta nu ar fi fost perfect reglata si nu ar fi permis pestelui sa ia fir, cu siguranta linia ar fi cedat. Aceasta ultima tentativa de evadare se dovedi insa una destul de scurta. Nu dupa mult timp pestele se opri. Era momentul mult asteptat. Pescarul incepu din nou sa mulineze cu grija. Pestele se apropia docil de plasa minciogului, scuturand doar arareori din cap in tentative timide de a se elibera. Curand dintre unde aparu conturul fusiform al unei mrene. Acest adevarat pachet de muschi perfect adaptat vietii acvatice fusese partenerul demn de tot respectul care-l sleise de puteri si pe acest pescar atat de versat.

Era o mreana frumoasa, nu deosebit de mare, dar tinand cont de finetea echipamentului cu care lucrase se putea spune ca era o adevarata realizare faptul ca a reusit sa o scoata pe mal. 2.25 kg, atat cantarea. Nici mai mult nici mai putin, dar suficient pentru un dril grozav precum cel pe care tocmai il avusese.

–  Bravo nene! Frumoasa “mariana”  ai prins!

Pescarul tresari. Nu stia cine-i vorbise. Privi in jur si nu vazu pe nimeni.

– Aici nenea! Dincoace de apa!

Privind spre malul opus deslusi printre crengile unui arin silueta subtirica a unui copilandru. Sa tot fi avut vreo opt ani.

– Ce zici ma ca am prins?, intreba distrat pescarul.

– O “mariana“ nenea. Si tata a prins intr-o zi una, dar nu asa mare ca aiasta a matele.

Pescarul zambi. Ii veni in minte sa-l intrebe ceva pe copil, dar se razgndi. Era o gluma pentru oameni mari, nu pentru copii. Se rusina de ideea ce-i trecuse prin cap.

– De cand stai acolo si ma privesti?

– De vreo doua ore  nenea, dar matale nu m-ai vazut ca te uitai la undita si eu n-am facut galagie pentru ca stiu ca la pescuit trebuie sa fie liniste.

– Bravo copile ! Asa e, trebuie sa fie liniste. Spune-mi, cum te cheama?

– Ghenadie neanea, locuiesc aici in satul care se vede mai la vale pe deal, acolo la cotul cel mare al Prutului. Mama e romanca din Botosani, ea m-a invatat sa vorbesc mai corect  romaneste si sa nu mai am accent moldovenesc. Prietenii imi spun Ghena. Si matale poti sa-mi spui asa.

– Bine Ghena, raspunse pescarul din ce in ce mai interesat de raspunsurile primite de la micul copil moldovean. Cati ani ai?

– Inca n-am implinit opt, nenea.

Ghicise asadar. Discutia continua inca o bucata de vreme pana cand Ghena anunta ca ar trebui sa plece acasa deoarece se facuse tarziu.

– Noapte buna Ghena!, spuse pescarul copilului care pleca grabit printre arborii de pe malul apei spre satul sau.

Seara cobora incet racorind aerul, contopind umbrele alungite ale copacilor si umpland vazduhul de miliarde de mici insecte sacaitoare dintre care cei mai enervanti erau tantarii. Ziua statea in cumpana, cedand incet, dar sigur locul noptii. Discul rosu al sorelui fusese azvarlit dincolo de linia orizontului si acum din el se mai zarea doar foarte putin. Din partea cealalta a cerului, mandra si fermecatoare aparu dintre copacii care strajuiau malul, luna cea plina. Diana, zeita la care se inchinasera atatea si atatea generatii in vechime si pe care au cantat-o in creatiile lor marii poeti ai antichitatii privea cu ochi-i mari si blanzi spre lumea mult prea zbuciumata pe deasupra careia trecea cu mersu-i gratios, pasind maiestuos spre inaltul boltii instelate. Facu un semn discret Luceafarului de seara care se grabi sa o urmeze. Celelalte stele se miscau incet urmandu-si cursul firesc din fiecare noapte aliniindu-se mereu si mereu in aceleasi constelatii cunoscute sau nu de oameni.

Pescarul statea intins pe spate pe iarba moale privind spre multitudinea aceea de mici luminite in care parca te pierdeai pur si simplu. Atat de imens este universul, atat de mic si neinsemnat este omul. Un fior rece il trecu pe sira spinarii, un sentiment ciudat il cuprinse. I se parea ca se contopeste cu absolutul. Nu mai traise asa ceva pana acum. Adormi intr-un tarziu, dar vise ciudate ii zguduira somnul.

Dimineata sosise deja cand el se trezi. Acel sentiment ciudat care nu-i dadu pace toata noaptea inca il chinuia. Nu avea ochi sa priveasca minunatiile acelui rasarit de soare, nu avea urechi sa auda cantecul vesel al pasarelelor din padurea de dincolo de apa. Manca in graba ceva si se apuca iar de pescuit.  Intai nadi bine locul cu pelete si apoi incepu sa lanseze.

– Buna dimineata nenea! auzi vocea vesela a lui Ghenadie.

– Ce faci Ghena, ai si venit ? Tu nu ai somn?

– Ba am nenea, dar toata noaptea m-am gandit la matale si la “mariana” aia mare pe care ai prins-o ieri si m-am grabit sa vin sa vad daca mai prinzi vreuna.

Pescarul zambi, discutia cu acest mic copil din Moldova ii facea bine. Parea ca  acel sentiment de neliniste disparuse.

Ziua se scurgea incet, din cand in cand mai discuta cate ceva cu Ghena, din cand in cand mai prindea cate un peste (cate o babusca mai mare, cate un clean, cate un morunas, dar nici o mreana mare nu mai pofti la pelete).

La un moment dat, din cauza neatentiei din timpul lanseului, pescarul reusi performanta nedorita de a arunca tocmai pana aproape de malul opus, carligul agatandu-se de crengile unui copac aplecat peste apa. Trebuia sa taie firul, nedorind sa riste o deterioare a lansetei.

– Nenea!!! Nu taia firul! Ma catar eu imediat si-ti desfac carligul.

– Stai Ghena ca e periculos! striga pescarul, dar copilul deja se avantase pe trunchiul inclinat al copacului. Un pas il mai despartea pe acesta de coroana stufoasa cand se produse inevitabilul. Copilul aluneca si cazu in mijlocul valtorii de sub el.

Apa repede il lua la vale. Nu avu nici macar timp sa strige dupa ajutor. Trupul micut al baietelului era purtat ca o coaja de nuca de apele repezi.

Pescarul arunca lanseta din mana isi desfacu mecanic costumul impermeabil din neopren in care era imbracat, si se arunca in valuri. Era un bun inotator, dar apa era foarte puternica si adanca in acele locuri. Dupa zbateri supraomenesti reusi sa ajunga aproape de copilul care statea agatat de niste cioate iesite din mal. Il cuprinse de mijloc si dupa mai multe incercari nereusite izbuti in cele din urma sa se salte pe malul inalt. Puse copilul cu grija pe pamant si incepu sa-i acorde primul ajutor. Acesta isi reveni treptat in simtiri. Cand in sfarsit intelese ce se intampla cu el, bietul copil lua intre manutile sale mici, mana dreapta a pescarului, o duse la buze si spuse cu lacrmi in ochi: “-Multumesc nenea! Multumesc mult!”

Pescarul se simti stanjenit si ochii i se umplura si lui de lacrimi, dar nu era momentul sa se lase prada sentimentelor. Scuturand din cap ca pentru a scapa parca de un vis urat, acesta il ridica usor pe Ghenadie in picioare si-l intreba:

– Ce zici te poti tine pe picioare? Poti merge acasa?

Copilul dadu din cap in semn de aprobare.

– Trebuie sa plec, e periculos sa ma aflu aici. Il stranse cu putere in brate pe copil si apoi se arunca in apa straigand : “ – Ramai cu bine Ghena, si ai grija de tine! La revedere!”

Apa il purta mai la vale, la un moment dat se lovi destul de puternic cu capul de o stanca aflata sub ape, dar pana la urma reusi cu greu sa treaca apa inapoi. Era sleit de puteri. O ameteala ciudata il cuprinse. Mergea de-alungul malului clatinandu-se. Contururile obiectelor din fata sa se miscau intr-un joc ciudat. Zari ca prin vis niste siluete fantomatice apropiindu-se in fuga si strigand ceva. Nu intelegea ce anume. Parea ca i se adreseaza lui, dar nu le pricepea sensul. Mergea in continuare clatitandu-se in lungul malului spre o tinta nestiuta. Deodata dintre toate acele sunete neintelese auzi limpede glasul lui Ghenadie straigand : “- Nuuuuuu! Nu trageti!” O lucire de foc lumina scurt spatiul din fata sa, o bubuitura surda rasuna si deodata simti o lovitura in picior. O durere crunta puse stapanire pe el in timp ce se prabusea la pamant. Cerul se invartea intr-un joc haotic parand ca-l cheama spre el. O alta lovitura de foc il lovi in piept. Ceva cald incepu sa i se prelungea de-alulgul corpului.Cazu cu o bufnitura surda pe malul pietros. O caldura ciudata puse stapanire pe el. Auzi o voce intreband :” – Ce se intampla aici? De ce ati tras? “, apoi o alta voce raspunse “ – Un fugar moldovean a trecut Prutul inot si nu s-a oprit la somatiile noastre, am tras la picioare dar a cazut de la primul foc, iar al doilea l-a nimerit din greseala in piept” … Mai avu puterea sa zambeasca, un ultim zambet. Zambea cu gandul ca si el facuse armata la graniceri si iata ca tocmai cei de-o arma cu el erau aceia care-i luau viata. Acum intelesese sensul sentimentului ciudat care pusese stapanire pe el inca din nopatea trecuta. Acum se contopea si el cu imensitatea noptii, a noptii celei vesnice. Nu mai auzi nimic. Nu mai simti nimic. Totul deveni tacere.

Pe malul pietros al Prutului stateau trei politisti de fontiera, doi simpli agenti si un agent principal, cu capetele descoperite privind tacuti si neputinciosi la corpul fara de suflare al bravului pescar cazut printe bolovani.

Nici pasarile nu mai cantau, nici vantul nu mai adia. Doar dintre crengile arinilor de pe malul moldovenesc se auzea plansul necontenit si plin de jale ale unui mic baietel, care nu implinise inca opt ani.

The post Ne quid nimis appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

 „ Sa cautam sa ne pazim nu prin strasnicia legilor, ci prin corectitudinea faptelor noastre” – Tucidide

Frigul patrunzator ii ingreuna respiratia. Ochii ii lacrimau iar lacrimile ajunse pe obraji inghetau repede, lucruri care il faceau pe copilul ce inainta cu greu prin zapada ce scartaia sub pasii sai micuti sa se stearga tot mai des cu maneca cojocelului sau plin de petice, peste fata. Nu avea manusi iar degetele de la maini ii inghetasera deja. Muta mereu, dintr-o mana in alta undita, incercand astfel sa se mai incalzeasca nitel. Cunostea bine drumul de aceea faptul ca inca era noapte nu-l incurca deloc. Se grabea sa ajunga la locul de pescuit cat mai de dimineata posibil, pentru a-l prinde liber deoarece stia ca acolo vin multi pescari si nu va mai incapea si el si astazi trebuia neaparat sa prinda ceva, macar un peste – doi, sa aiba ce manca in ziua de Craciun el si mama sa cea bolnava care statea de cateva zile la pat cuprinsa si ea de aceeasi boala cumplita care-i curmase viata tatalui sau si care-l rapuse in urma cu doua luni si pe fratele sau mai mic. Saracia in care se zbateau il facea pe copil sa planga adeseori, iar lipsa posibilitatilor de trai il mahnea tot mai mult. In timpul verii si al toamnei, cand lumea avea nevoie de forte de munca la lucrul campului si la diferite alte treburi de prin gospodarie, reusise sa se descurce, muncind cand pe la unul cand pe la altul, pe bani putini ce-i drept, dar macar avea cu ce sa cumpere cate ceva de mancare pentru el si ai lui. Acum insa, in plina iarna nu-i ramanea altceva de facut decat sa incerce sa prinda niste pesti, singura hrana pe care o mai putea procura. Invatase sa pescuiasca de la tatal sau si acest lucru ii placea foarte mult. De cand acesta murise, anul trecut, ii folosea ori de cate ori mergea la peste undita sa, un bat telescopic de cinci metri cumparat cu multi ani in urma din bazar. Din banii castigati in toamna reusise sa-si cumpere un plic de carlige, o rola de fir pentru legat carligele si doua plute mici si foarte sensibile de balsa, tot din bazar. Avusese grija sa stranga inainte de a veni ingheturile o cutie mare de rame pe care le pastra la caldura, sa nu inghete si umezea din cand in cand pamantul in care le tinea, cu multa grija si constiinciozitate, constient find ca de ele depindea daca vor avea sau nu ce manca peste iarna.

E drept ca din cand in cand ii mai vizita cate o ruda si le mai aducea cate ceva de mancare sau haine mai vechi pe care acestia nu le mai foloseau, dar asta se intampla foarte rar, in rest trebuia sa se descurce singur. Pana sa se imbolnaveasca mama sa mai era cum era, dar acum. Nu mai avu timp sa se gandeasca mai mult pentru ca ajunse langa apa. Inca era intuneric, dar macar locul nu fusese ocupat. Rezema undita de o cracana din rachita care zacea infipta in mal inca de dinainte de ingheturi si se ghemui langa piatra uriasa care strajuia malul, fiind astfel putin mai la adapost de curenul rece ce se iscase de-a lungul apei. Isi sulfa de zor in pumnii inghetati si isi lovea palmele una de alta incercand sa puna astfel sangele in miscare. Incet, incet reusi sa-si miste degetele cuprinse insa de o durere crunta provocata de incalzirea fortata.

Undeva, dincolo de apa, de dupa malul inalt , o dunga rosiatica vestea nasterea zilei. O zi minunata pentru alti copii, ziua ajunului nasterii Mantuitorului, ziua colindelor si a lui Mos Craciun. Pentru el insa aceste lucruri aproape ca nu existau, pentru el si mama sa el trebuia sa fie Mos Craciunul care sa aduca ceva acasa. Daca nu se va simti chiar foarte rau mama sa in aceasta seara, va merge si el la cateva case cu colindul, macar la preot si la invatatoare sa spera ca va resui sa ajunga.

Un zgomot de motor ii ajunse la urechi, apoi vazu in departare lumina unor faruri, deja incepeau sa apara pescarii. Se bucura atunci ca reusise sa ajunga primul acolo. Lumina devenea din ce in ce mai puternica, iar din strafundul apelor scobarii argintati se azvarleau in sus, in salturi repetate ce increteau pret de cateva clipe suprafata apei. Cateva lebede impinse de apele inghetate tocmai pana in acele locuri atat de nordice trecura fantomatic pe langa el.

Desfacu undita cu grija, regla adancimea si scoase din buzunarul pantalonilor cutiuta cu rame. Lua cu grija o rama subtire si rosie si o puse cu mare greu, din cauza frigului, in carlig, apoi incepu sa pescuiasca. Erau momentele cele mai dragi ale vietii sale condamnata parca la un chin continuu. Cand pescuia se simtea el insusi, se simtea in alta lume, lipsit de griji si uitand de toate amaraciunile. Nici nu sesiza faptul ca incet, incet locul se aglomerase. Multi pescari venisera in acel loc renumit de scobar, unde se prindea foarte bine acest peste pe toata perioada anului.

Soarele se ridica usor peste pamant aducand putina caldura, mai mult inselatoare, pentru pescarii adunati pe maul apei. Copilul stia ca poate sta doar pana la pranz, apoi trebuia sa plece acasa sa se ingrijeasca de mama sa.

Degeaba reusise sa ajunga primul pe apa, degeaba prinsese cel mai bun loc, era una din acele zile in care scobarul nu manca sub nici o forma. Daca de dimineata scobarii aratasera o oarecare frenezie in miscari manifestata prin saluri repetate, acum nu mai sarea nici unul. Apa parca era pustie.

“ – Ce are, ca nu manaca daltarul ?” se auzi intreband o voce, “- Nu stiu, dar e a treia zi cand nu pune gura, poate au umblat astia de la baraj la nivelul apei, dar nu vrea si gata “ ii raspunse cel interpelat.” ; “– Asa-i scobarul, cand nu vrea, apai nu vrea” spuse un al treilea..

Atunci pluta mica se opri o clipa din cursul sau pe firul apei tremurand usor. Copilul stia foarte bine ce inseamna acest lucru si intepa scurt. Simti zbatere in fir. Scobarul se zbatea disperat scuturand cu putere din cap incercand sa se elibereze, dar cu multa rabdare si o stiinta perfecta a drilului, copilul reusi sa-l aduca la mal. Era un scobar maricel pe care cu greu reusi sa-l ia cu o mana din margine apei, neavand minciog. Ii scoase cu grija carligul si il puse in pseudo juvelnicul sau facut dintr-o perdea veche.

“- Cine-i pescar prinde peste. Felicitari copile !“ spuse pescarul batran din stanga sa, privindu-l cu admiratie pe tanarul pescar. Copilul ii multumi cu un zambet timid. Se simtea atat de bine in acele clipe ca parca nimic altceva nu mai conta.

Orele trecura insa repede si nici un alt peste nu mai avu bunavointa sa se apropie de carligul sau. Oricum dintre toti de acolo, doar el reusise sa prinda un peste. Mai toti pescarii deja plecasera dezamagiti. Acum mai era acolo doar el si pescarul batran care-l complimentase atunci cand prinsese scobarul.

“ – Mai stai tinere prieten ?” il intreba acesta.

“ – Nu domnule, nu mai stau, trebuie sa merg acasa sa am grija de mama si apoi sa merg putin cu colindul”, raspunse copilul.

“- Va veni la tine Mos Craciun anul asta, ai fost cuminte ?” ;

“ – Eu as vrea sa vina domnule, dar din pacate viata m-a facut sa nu mai astept nimic de la nimeni. Daca nu reusesc eu sa adun ceva, atunci nu vom avea ce manca acasa “, zise cu tristete, dar totusi cu o urma de demnitate in glas tanarul pescar.

Raspunsul acesta neasteptat de la un copil il facu pe batran sa tresara. Avea in fata sa un copil sarman, dar care avea o gandire deja matura si care dadea dovada de mult bun simt si modestie.

Copilul isi stranse undita, scoase din apa micul juvelnic in care scobarul se zbatea vioi si lunadu-si la revedere de la batran, dar nu inainte de ai ura acestuia un Craciun fericit, se porni spre casa. Macar va avea mama sa ce manca in ziua de Craciun. Deodata se auzi strigat :

“- Hei copile ! Stai putin ! “ il striga batranul de care tocmai se despartise. “- Vino putin inapoi!” Ascultator, copilul se intoarse langa batran. “- Da domnule! Ce doriti ?”, intreba el politicos.

Batranul il privi un timp in tacere apoi il intreba cu o voce grava :

“- Copile tu crezi in Dumnezeu ?”

“ – Cred domnule, sigur ca cred, cu toate ca mi-a dat atatea momente de indoiala in viata“

“ – Daca spui ca crezi cu adevarat, stii ca Dumnezeu ii rasplateste pe toti cei care fac fapte bune, nu ?”

“- Desigur domnule, asa este “.

“- Atunci fa si tu o fapta buna in aceasta zi speciala, si daca ai credinta adevarata fapta ta nu va ramane nerasplatita. “.

Copilul ramase pe ganduri nestiind ce sa zica, apoi, parca trezit dintr-un vis ii spuse batranului :

“- Desigur in situatia mea de acum prea multe fapte bune nu pot sa fac, dar cred ca daca as elibera pestele prins astazi, ar fi o fapta buna, placuta lui Dumnezeu “, si fara sa mai stea pe ganduri scoase scobarul din juvelnicul sau improvizat si-l aseza cu grija in apa, dandu-i drumul. Il privi in timp ce acesta disparea in adancuri dupa care ofta zicand “ – Chiar daca mama nu o sa aiba ce manca maine, macar am facut un lucru bun”. Lacrimi mari ii aparura in ochii mici facandu-l sa se simta stanjenit in fata pescarului strain de langa el.

“- Nu plange copile ! Fapta ta este una demna de tot respectul, nu multi ar fi facu acest gest. Eu nu sunt un om bogat, dar vreau sa-ti daruiesc ceva. Ce zici esti deacord? Nu vreau sa te simti jignit, este doar o rasplata pentru fapta ta buna, rasplata cea mare insa va veni din ceruri. Vei vedea!“ mai spuse batranul in timp ce-i intindea cu mana sa tremuratoare o bancnota de 50 de lei.

Copilul se simtea putin stingherit, nu-i placea sa primesca de pomana, nu era un cersetor, dar poate ca pana la urma un mic ajutor din partea batranului nu-i i-ar fi stricat, mai ales in situatia in care se afla, fara bani, fara mancare si cu mama bolnava, isi aminti de o poezie invatata de la tatalu sau si mai ales de un vers care-i ramasese intiparit foarte limpede in minte:  “ Mananc si plang, mananc”.

“- Multumesc domnule, mi-ar fi de mare ajutor darul dumneavoastra acum, voi avea cu ce sa cumpar ceva mai mult de un singur peste pentru ziua de Craciun, dar as prefera sa consider suma de bani pe care mi-o dati ca un imprumut pe care ma angajez sa vi-l returnez cat mai repede cu putinta. Ce ziceti este bine asa ?”

“ – Tinere, bunatatea si maturitate de care dai dovada marturisesc ca nu le-am mai vazut demult la un om. Sa fie asa cum vrei tu. Si nu uita un lucru: MOS CRACIUN chiar exista, sa stii asta de la mine”!”

Dupa ce facu cateva cumparaturi de la magazinul din centrul satului copilul porni spre casa sa. Intalnirea cu acel batran atat de cumsecade il miscase peste masura, nu-si putea lua gandul de la el. Ajuns nu departe de casa vazu ca pe horn iesea fum, semna ca cineva facuse focul. Oare cine sa fi fost? Mama sa nu mai coborase din pat de doua zile. Grabi pasul si ajunse curand langa casa. Privi pe geam si o vazu pe mama sa trebaluind pe langa soba. Parca nu mai era bolnava. Se produsese o minune. “ MOS CRACIUN exista cu adevarat.“ Avea dreptate batranul. Acesta era cel mai frumos cadou pe care-l putea primi de Craciun.

Pe chipul copilului se asternu un zambet frumos, iar buzele sale subtirele prinsera a rosti o rugaciune soptita. Sarbatorile puteau de-acum sa soseasca si pentru ei.

The post In ajun de sarbatori appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Fugit irreparabile tempus (Virgiliu)

            Simti briza binefacatoare a diminetii in obraji, lucru care il mai inviora putin dupa zapuseala din vagonul de tren. Respira din greu din cauza mersului fortat si a bagajelor care chiar daca ramaneau aceleasi de fiecare data , an de an deveneau tot mai grele. Si drumul de la gara pana pe malul apei, la locul sau cel drag era cu fiecare an tot mai lung. Dealul pe care trebuia sa-l traverseze se incapatana sa se inalte mereu. Trupul sau slabit cu greu mai facea fata acestui drum, dar dorinta era mult prea mare. Chemarea aceea launtrica nu ii dadea pace nici la varsta inaintata la care ajunsese. Pescarul batran la trup era inca tanar in sufletul sau.

Dupa ce trecu de paduricea de salcami hotara sa faca un mic popas. Era acolo o bancuta simpla cioplita dintr-un butuc cine stie de catre cine, cine stie de cand. Era pentru prima data cand se aseza pe ea cu toate ca banca era acolo parca dintotdeauna. Se aseza pe banca si privi tacut in jur tragandu-si cu greu rasuflarea. Privi spre orizont, spre soarele ce sta sa rasara, rosu, mandru si nepasator la cele pamantesti. Asta ii aminti de el in anii tineretii. Ce scurt era atunci drumul…. Zambi amar .

Auzi de departe, dinspre paduricea de arini de dincolo de deal glasul repezit al unei pupeze “ Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!”. Natura se destepta, era timpul sa porneasca mai departe daca dorea sa gaseasca liber locul sau de pescuit. Se ridica cu greu si porni sovaielnic la drum.

Ajuns in varful colinei, batranul pescar se opri pret de cateva clipe. Se apleca cu greu si lua de jos un bat care era aruncat pe marginea drumului. Il va folosi pe post de toiag. Ii veni in minte atunci celebra ghicitoare: “ Ce merge la inceput in patru picioare, apoi in doua si in cele din urma in trei ?” Zambi amar inca odata. Panta pe care cobora era lina usurandu-i oarecum mersul. Cineva de rea credinta aruncase insa niste bolovani pe drum, bolovani de care se impiedica foarte des. Sau poate ca nu? Poate ca erau acolo dintotdeauna, numai ca nu-i observase el?

La poalele dealului trebui sa mai faca un popas fortat. Parea ca aerul se incinsese asa de tare ca plamanii ii luau foc. Nu avu curajul sa se aseze jos. Statu o vreme sprijinit in toiagul sau improvizat. Trupul garbovit de vreme si de boli devenea tot mai neascultator. “Unde-i nema putirinta ce mai chichirez galceava”. Avea dreptate Anton Pann. Zambi amar a treia oara.

Cand isi mai reveni in puteri porni spre apa. Ajunse in cele din urma si la locul sau. Era liber. Rasufla usurat. Se aseza pe iarba si-si dadu jos rucsacul sau strabun, pe care il avea inca de cand facuse razboiul.

Razboiul… ce amintiri urate, ce orori traite. Cata padure tanara distrusa, flacai in floarea varstei facuti una cu pamantul … Cate urlete de durere si rugi disperate inaltate spre cerul parca lipsit in acea vreme de orice urma de divinitate, amestecate cu injuraturi si blesteme, cu chemari catre parinti si iubite … cu gemetele si bolboroselile neintelese ale muribunzilor, cu bubuiturile infundate ale proiectilelor si clantanitul metalic si nemilos al mitralierelor, toate se auzeau parca aievea. Pamantul parca se cutremura. Isi duse mainile la urechi scuturand din cap a negare, strangand cu putere din ochi.

Cu greu reusi sa se adune. Deschise cu teama ochii privind in jur. Nu mai era nici urma de razboi. Se afla pe malul apei in poenita sa preferata. Razboiul trecuse … ramasese undeva cu mult in urma… departe de tot. Zgomotele acelea sinistre fusesera inlocuite de cantecul dulce al unei privighetori. Mai aminteau de el doar ruscacul peticit si cicatricile de pe bratul sau drept.

Privi spre cer. Soarele deja se ridicase peste glie mai mult decat ar fi trebuit, semn ca se afla in intarziere. Atunci intra in actiune instinctul sau de pescar. Cu miscari mecanice, repetate in atitia si atitia ani de pescuit isi pregati lanseta , isi prepara nada si nadi cu aceeasi precizie si aceeasi acuratete  cu care o facuse toata viata.

Oboseala parca disparuse. Privea atent la mica pluta de balsa cum joaca vioaie printre valurile iuti ale raului. Cand nu mai zarea pluta, recupera si lansa din nou. Iar si iar in speranta ca totusi pestele va pofti in cele din urma la momeala din carlig. Din cand in cand mai arunca cativa bulgari de nada. Timpul trecea cu trecere sa, mai rapida pentru unii, mai greoaie pentru altii, fara ca batranul pescar sa aiba vreo trasatura.

Undeva de dincolo de apa se auzi latratul unui caine. Ii veni atunci in minte imaginea catelului sau drag care-l insotea de fiecare data cand pleca la pescuit pana la gara si care-l astepta tot acolo seara, latrand vesel la el de cum il zarea coborand din tren. Era tovarasul sau credincios cu care isi traia singuratatea in micuta sa casa din marginea satului.

Trecuse cu mult de amiaza si tot nu prinsese inca nimic. Se hotara ca sa mai arunce doar de cateva ori apoi sa-si stranga bagajul si sa pornesca spre gara pentru a nu pierde trenul.

Si dupa cum adesea se intampla la pescuit, la a doua lansare avu in sfarsit o trasatura. Pluta disparu dintr-o data in adancul apei. Intepa rapid si simti greutate mare si zbatere puternica in fir. Avea un peste, dar nu orice fel de peste , era un peste mare, chiar foarte mare. Desfacu piedica de la mulineta si pestele fugi in aval luand fir cu repeziciune. Batranul porni si el incet la vale, tinand varful unditei ridicat si linia tensionata. La un moment dat pestele se opri. Atunci mulina grabit. Pestele opuse din nou rezistenta si iar porni din loc. Lupta continua astfel pret de mai multe minute. In cele din urma batranul si experimentatul pescar reusi sa aduca pestele la mal. Era un clean urias. Cel mai mare clean pe care-l vazuse in viata sa. Probabil era si foarte batran, rani vechi cicatrizate erau martore ca si el purtase razboaiele sale.

Tinea pestele cu amandoua mainile sufland cu greu, privind in ochii mari ai  acestuia. Drilul il obosise peste masura si pe el. Erau acolo doi batrani: el si pestele, doua fiinte care vazusera si traisera atatea si atatea in viata lor pana acum. ”- Ai venit sa ma vezi ?” intreba pescarul cu voce scazuta. “- Azi sunt inca aici, dar maine…. nu se stie. …Macar tu sa fii.” si zicand acestea aseza cu grija pestele in apa dandu-i drumul. Il cuprinse o ameteala puternica si se aseza rapid in iarba uitandu-se in continuare la pestele care statea inca ametit si el in apa de laga mal. Ce asemanare. Doi batrani neputinciosi care au fost rivali pentru o scurta vreme stau obositi, fiecare in mediul sau incercand sa-si adune puterile. Dupa cateva minute pestele facu o miscare rapida si disparu sub ape. Batranul pescar ramas singur zambi amar, pentru ultima data. O raceala de plumb il cuprinse si soarele apuse pentru el in acea zi  mai repede decat ii era randuiala fireasca.

In seara aceea, intr-o gara , un caine singuratic astepta cu infrigurare sosirea trenului care veni si trecu fara insa sa-i ofere sarmanului animal nici un motiv sa latre de bucurie.

Autor: Dinu-Florin Cirstean

The post Ultimul dril – capat de drum appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

În Univers există peste 4 milioane de specii diferite. Omul, ca specie, este unul singur , dar omul depinde de toate celelalte vieţuitoare.

Eugenio era un peste mic. Abia iesise din stadiul de alevin de cateva zile. Dar, ca mai toti cei de varsta lui, Eugenio era foarte curios. Privea plin de mirare la tot ceea ce se intampla in apa raului. Ii placea sa se traga acolo unde era apa mai mica si mai calduta, langa mal, si de acolo, ascuns intre niste bolovani sa iscodeasca cu privirea in stanga si in dreapta. Alteori se ascundea intre niste ierburi in locul unde apa era mai adanca, dar acolo nu statea prea mult. Il vedea pe batranul  somn Caurabis, cu mustatile sale lungi si cu gura sa enorma si acest lucru il inspaimanta. Il inspaimanta mai ales cand vedea ca alti pesti intrau in gura batranului somn si nu pricepea ce pot gasi acei pesti acolo atat de interesant incat nu mai ies din ea.  La inceput fu tentat sa vada ce ar putea gasi acolo, dar o frica instinctiva il facu sa-si schimbe parerea. Eugenio avea si cativa prieteni cu care se juca uneori, dar, lucru curios, nici unul din acesti prieteni nu avea ( cum de altfel nici el nu avea ) dinti in gura. Se uitase foarte atent la gurile lor si vazu limpede acest lucru. In apa mai erau cativa pesti de varsta lor care aveau dinti in gura, dar acestia nu se jucau cu ei. Nu, ei stateau separat si de multe ori chiar il necajeau pe el si pe tovarasii lui de joaca fugarindu-i prin apa. Parintii acestor pesti aveau si ei dinti. Si in gurile lor intrau alti pesti mai mici si nu mai  ieseau. Asta era un fenomen care pur si simplu il fascina pe Eugenio. Il fascina, dar totodata  ii si dadea un sentiment de frica.

Mai era un lucru care il fascina si il framanta foarte tare pe Eugenio odata cu trecerea timpului, Se intampla ca uneori, sa vada niste umbre lungi si miscatoare pe apa. Niste creaturi ciudate stateau pe malul apei. Nu aveau coada si aripioare aveau “maini” si “picioare” , ii spusese intr-o zi scobarul Lucio, cu care se imprietenise, si se numeau“ oameni” . De fiecare data cand apareau acesti oamnei , in apa se petreceau lucrurile care il fascinau pe Eugenio. In apa apareau brusc cantitati inseminate de mancare, prilej de bucurie pentru pestii din zona, dar , din cand in cand , cate unul din pesti , dupa ce lua o gura de mancare , incepea sa se miste ciudat in apa. Avea niste miscari de peste speriat se zbatea de parca ar fi vrut sa rupa ceva , dar , mai intotdeauna , acei pesti dispareau din apa. Se ridicau la suprafata sa si  nu mai apareau niciodata. Foarte rar se intampla ca unul din pesti sa nu iasa din apa, dar acel peste fugea speriat si se ascundea. Intrebase Eugenio pe mai multi pesti mai mari ca el ce se intampla, dar nimeni nu putu sa-i dea vreun raspuns.

Ajuns la varsta cand se hranea si el ca si pestii cei mai mari, Eugenio era un peste frumos, chiar mare pentru varsta lui, dar era tot asa de curios ca in prima zi. Pana acum se multumise doar sa priveasca atunci cand apareau oamenii pe mal, dar era hotarat ca la urmatoarea lor venire  sa nu mai stea pasiv ci sa se hraneasca si el laolalta cu ceilalti pesti din mancarea carea aparea brusc in apa, sa incerce astfel sa dezlege misterul disparitiilor .

Nu avu mult de asteptat. Intr-o zi calduroasa , aparu o umbra miscatoare pe mal. Mancarea nu intarzie sa apara si ea. Se repezi lacom si incepu sa manance. La un moment dat, dupa ce tocmai prisese un vieme mare si rosu care se misca ademenitor prin apa, simti o durere puternica in buza. Misca furios din cap , dar ceva parca il tragea in alta parte, spre mal. Incerca sa se opuna din toate puterile , dar nu reusi. Se simti sleit de puteri si se lasa in voia soartei. Era tras incet din apa, spre mal, apoi simti cum apa se sfarseste. Il cuprinse ameteala si incepu sa se zbata instinctiv. Totul se invartea in jurul sau. Vazu un om mai mare care tinea in mana ceva ca un bat lung si langa el vazu  un om  mai mic, care-l privea pe omul cel mare. Se simti apucat de ceva, probabil de mana omului cel mare. Apoi simti cum  ii este scos ceva din gura, din zona unde simtise intepatura. Totul era ca un vis. Atunci se intampla un lucru miraculous. Eugenio isi dadu seama ca poate intelege ce vorbesc oamneii. Auzi pe unul spunand :” – Uite aici fiule am prins un peste micut “. Se simti luat de catre altcineva in mana. “- Tata , auzi o alta voce, mai subtire, stii ce-mi vine in minte cand ma uit la acest pestisor din palma mea?”; “ -Nu fiule . La ce te gandesti?” ; “- Tata, ma gandesc la poezia “ Gandacelul” , “- De ce m-ai prins în pumnul tau,/ Copil frumos, tu nu stii oare / Ca-s mic si eu si ca mă doare /De ce mă strangi asa de rău? /Copil ca tine sunt si eu, / Si-mi place să mă joc si mie, / Si mila trebuie să-ti fie /De spaima si de plansul meu!”. Tata , eu zic sa-i dam drumul inapoi in apa, cred ca are si el familie, ce zici ?” ; “- Daca tu asa doresti sa faci, atunci da-i drumul fiule! Dar aseaza-l cu grija in apa , ca e ametit si……” Mai multe nu auzi . Il cuprinse un lesin .

Isi reveni dupa un timp, cand simti prin branhii racoarea binefacatoare a apei. Era din nou in apa, dar ceva inca il tinea nemiscat. Era mana omului mai mic. Incepu sa se zbata si auzi o voce spunand bucuroasa “ – Si-a revenit tata. Pot sa-i dau drumul. La revedere pestisorule! Sa te faci mare!“

Eugenio simti cum stransoarea care il tinea pe loc dispare si cu miscari iuti fugi si se ascunse in ierburile de pe fundul apei. Inima inca ii batea cu tarie. Nici macar monstrusoul Caurabis nu i se mai parea de temut. Eugenio intelese atunci ca cea mi mare amenintare pentru tot neamul pestilor sunt oamenii si se hotara ca din acea zi sa nu se mai infrupte din mancarea carea aparea in apa atunci cand veneau umbrele miscatoare pe mal.

Autor (text si foto) – Dinu-Florin Cirstean

The post A doua şansă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Fara “a coafa” prea mult discutia noastra si a cadea in patima “cuvintelor alambicate” despre pescuit, o sa va povestesc, pe scurt, cum s-a desfasurat prima mea partida la scobar din secolul acesta . Nu neg absolut deloc ca sunt un pescar de spinning si ca salaul e specia mea favorita ( si am o gramada de motive in acest sens: e pestele caruia ii acord cea mai mare atentie pe tot parcursul anului si cu care am o relatie foarte buna de ani de zile). Dar, la fel de bine in zilele cand prietenii mei de diverse coloraturi pescaresti, crapari, pescari de spinning sau de stationar isi incearca norocul pe o balta noua si vin cu propunerea unui altfel de pescuit, nu ma dau niciodata la o parte.

Cu cartile pe fata
Nu aveam niciun partentener de pescuit si nici nu cunosteam pe nimeni care sa ma indrume sau sa-mi arate cum se prinde acest peste. Afara era frig, zapada si vant ca la polul nord, apele erau umflate si tulburi. In realitate, eram in cadere libera fara parasuta de rezerva in plin sezon hibernal.

Cand am intrat in primul magazin de profil ca sa-mi cumpar niste nada, vanzatorul m-a intrebat mirat: “Va faceti un stoc de nada de acum pentru la primavara?”… Nu am zis nimic, i-am multumit, am bombanit ceva nedeslusit in cerul gurii si mi-am vazut de drum.

Dupa ce am colindat o groaza de ape in prima zi, imi creasem in minte cateva strategii de abordare bine structurate, dar care erau doar la nivel de idee, nu imi garantau cu nimic succesul unui pescuit reusit. In cea de a doua zi, am cautat pestele in diverse locuri si cu diverse technici, iar rezultatul la sfarsitul zilei era: zero pesti, zero trasaturi. A treia zi, mancat, odihnit, spalat si cu noaptea in cap plec din nou pe apa…alta locatie, alta gara, alte injuraturi, alta zapada, iar balanta celei de a treia zi…cred ca ati ghicit-o deja: zero pesti, zero trasaturi. Deja incepusem sa ma gandesc melancolic la apele limpezi de acasa, la pestii colorati si iarba verde de pe malul Dunarii. Clar incepusem sa delirez si creierul sa-mi joace feste.

Da, exact cum ati anticipat sunt un om perseverent. A patra zi din nou la drum, alta gara, aceleasi injuraturi, temperaturi si mai scazute, un alt fel de oboseala, un tren pierdut( ce mai conteaza nu e primul, nici ultimul), aceeasi cantitate de apa in adidasi, in schimb ceva avea sa se intample. Avusesem cu o jumatate de ora inainte de apusul soarelui o trasatura. Excelent !

Eram ultima mea carte pe care mizasem, nu mai aveam nicio alta alternativa in afara de aceasta, in cele patru zile de cautari, epuizasem absolut toate locatiile si strategiile gandite si stabilite de mine. Nu imi mai ramanea decat sa plec acasa invins si cu o alta speranta pierduta.

Am ajuns in gara, trenul meu deja plecase, incepuse sa ninga usor, eram inghetat si flamand, dar extrem de bucuros in acelasi timp de cele intamplate. Nu ma mai intersa nimic, dar absolut nimic, puteam sa merg pe jos 100 de km, imi era indiferent. Nu imi venea sa cred ca localizasem pestele in ultimul loc ales de mine din cele “n” locatii. Sincer, nu stiu daca am dormit in acea noapte mai mult de trei ore, dintre care o ora sigur in sala de asteptare, ca sa nu spun ca din moment ce am pus capul pe perna pana dimineata, mi s-a parut o vesnicie.

In sfarsit, in cea de-a cincea zi cand m-am vazut ajuns pe apa, nu stiam pe ce sa pun mana mai repede si sa incep sa pescuiesc. De data aceasta am fost insotit de un prieten, domnul Gaspar, pescar de stationar din acele locuri, pe care l-am cunoscut la sute de km departare, la un pescuit de guvizi la mare si care a avut amabilitatea sa imparta cu mine in acea zi minciogul dansului si confortul unei masini. Fara a mai alerga prin gari dupa trenuri, va spun ca deja ma simteam ca un star de cinema care merge sa-si ridice premiul pentu intreaga sa cariera.

Nada.
Am ajuns la locul ales, mi-am pregatit repede nada si echipamentul, apa fiind limpede, adanca si rece, am considerat ca un aport mare de carbohidrati simpli si proteina camuflate intr-o nada de culoare negra si cu o granulatie fina, m-ar fi ajutat foarte mult. In acest sens am folosit:

– 1 kg Ice Mix Benzar

– 1 kg Extra Feeder Iarna Maros

– 1 pachet de aditiv Sensas Gardonix Noir

– 100 ml vierme inecat

– 100 ml vierme viu

– 200 ml aditiv scobar Benzar

Nu am folosit niciun colant suplimentar pentru nada, iar in apa cu care am umectat nada am dizolvat cei 200ml de aditiv scobar plus 150 gr de zahar, iar ca intensificator de aroma am pus o lingurita mica de sare de bucatarie.

Echipament de feeder folosit.
Lanseta  Maver Reactorlite 12ft , echipata cu o mulineta Shimano Exage 3000 MRA, cosulete de 60 gr, fir principal de 0,18 Colmic Race, forfac de 0,12 Trabucco Super Elite T1 si carlige Owner si Milo Suehiro marimea 14-16.

Pe carlig am pescuit cu 2 pinki unul alb si unul rosu, iar lungimea forfacului a fost de 70 cm. Am inceput sa pescuiesc cu cosuri de 70gr. si am observat la scurt timp ca pestele nu se hranea pe fund si ca rapea momeala la cativa centimetri deasupra substratului, drept pentru care am trecut imediat pe cosuri de 60 gr., ce puteau fi plimbate pe substrat mai usor, dandu-i in acest fel pestelui oportunitate de atac mai buna, lucru care mi se intampla destul de des si in pescuitul pe Dunare.

Am prins o gramada de scobari care mai de care mai frumos si mai bataios. Chiar daca afara erau – 2 grade C, pestele a raspuns foarte bine inca de la primele lansari si dadea dovada de o darzenie greu de stapanit in drill, lucru care m-a surprins placut pentru acea vreme. Trebuia sa fiu tot timpul in contact cu pestele, ca alfel la cea mai mica schimbare de curent sau nor, reactiona intr-un mod diferit: ori venea in mal, ori tinea albia raului, iar eu riscam sa raman doar un simplu spectator pe malul apei.

S-a consumat repede acea zi si parca nici nu stiu cand s-a terminat totul. Am plecat melancolic seara spre casa ,obosit si doar cu cateva fotografii capturate de mine pe malul apei, singurul meu trofeu real a acelor clipe. Nu mai comentam nimic din cele intamplate, asa cum o faceam odata in timpul altor partide de pescuit. Corpul meu se balansa in tandem cu serpentinele de pe drum iar ochii abia daca ii mai putem tine deschisi, dar undeva sub fesul sintetic ascundeam un gand frumos: la anul trebuie sa o iei de la capat, draga Alimane!

The post Visul pescarului Aliman appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.