Cuvinte gri

„Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Într-o zi am fost întrebat de către un amic ce reprezintă pentru mine pescuitul. O întrebare care pare banală la prima vedere dar care totuşi merită un răspuns mult mai elaborat decât şcolărescul : „- Pentru mine pescuitul reprezintă….

Aşadar l-am privit o vreme pe respectivul amic fără să zic nimic, apoi i-am răspuns tot printr-o întrebare: „- Dar pentru tine ce reprezintă?”. Amicul s-a uitat la mine puţin contrariat şi mi-a răspuns: „- Păi ce să reprezinte? Mai nimic… poate doar un mod de a face rost de peşte proaspăt pentru un grătar ceva…” Nu l-am lăsat să-şi termine ideea. „- Ei vezi, pentru mine pescuitul reprezintă exact contrariul. Adică aproape totul şi cu siguranţă nu reprezintă un mod de a procura peşte. Nici măcar nu mănânc peşte decât foarte, foarte rar…”

Discuţia a mai continuat un timp, dar deja fiind atât de diferiţi în modul de a aborda această problemă am căutat să schimb subiectul deoarece nu sunt de felul meu un iubitor de polemici, mai ales între amici.

Discuţia respectivă s-a încheiat atunci dar întrebarea mi-a rămas întipărită în minte.

Ce este pescuitul pentru mine?

Desigur, fiind doar un biet pescar amator, un împătimit al unditului exclusiv din pură plăcere, nu pot să spun că pentru mine pescuitul este un mod de viaţă. O obsesie însă pot spune că este. Ca să ajungi să faci din pescuit un mod de viaţă este foarte greu. Lupta pentru câştigarea traiului zilnic, relaţiile sociale în care suntem implicaţi ne fac ca să nu ne putem dedica întru totul doar pescuitului. Am cunoscut pe cineva care a încercat acest lucru. Nu o să-i dau numele ci doar o să pomenesc „pseudonimul” (sau mai pe româneşte „porecla”) cu care s-a ales, şi anume : „ Sânge de Prut”. Acest om a iubit atât de mult pescuitul, a iubit atât de tare râul Prut, încât a făcut o serie de sacrificii pe care probabil foarte puţini oameni le-ar face. A renunţat chiar şi la familie numai pentru a putea sta aproape mereu pe malul râului. A murit nu cu mult timp în urmă la o vârstă încă crudă, răpus se pare de o răceală la plămâni. A trăit cum a vrut şi a murit răpus probabil tocmai de pasiunea sa.

Se zice că a muri nu este greu. Şi eu am avut din păcate parte de o experienţă care putea deveni fatală. În anul  2010, în perioada de prohibiţie pe apele publice am fost la pescuit pe un iaz privat din judeţul Botoşani. Aici am contactat o boală despre care se zice că este „boala pescarilor şi a medicilor veterinari”: LEPTOSPIROZA. La început am crezut că este vorba doar de o simplă răceală. Abia după zece zile de la primele semne ale bolii, când deja nu-mi mai puteam mişca picioarele şi mâna dreaptă, şi nu mai puteam deschide gura, am ajuns pe patul de spital, la “Contagioase”- la  terapie intensivă . Dacă aş mai fi întârziat doar 24 de  ore ar fi fost întârzierea finală. Am avut parte de dureri crunte ale încheieturilor, de febră mare, iar de mai multe ori am şi delirat. Am fost probabil foarte aproape de trecea dincolo, dar cu un tratament corect, intens şi destul de lung, cu perfuzii şi injecţii la greu, încet – încet mi-am revenit. După ce m-am recuperat mi-am dat seama că ceva  nu-mi dădea pace. Trebuia sa ies. Să ies pentru a mă reîntâlni cu prietenii mei din adâncuri, prietenii mei tăcuţi dintre pietrele albiilor şi de sub malurile râurilor. Scobarii, morunaşii, clenii, mrenele şi toţi ceilalţi parteneri de întrecere mă aşteptau să joc cu ei acel joc dur, dar nu un joc al vieţii şi al morţii ci un joc al iscusinţei şi al răbdării. Între timp se redeschisese sezonul de ceva vreme aşa că am ieşit în ciuda opoziţiei familiei şi a prietenilor. Am ieşit o dată, apoi încă o data, deja la a treia ieşire uitasem că am stat în spital şi mai ales de ce anume am stat.

Scriitorul american Stephen Covey, spunea că : „Pentru a avea succes mult timp, un pescar trebuie să se priceapă puţin la istorie, biologie, geografie, ecologia râurilor şi, bineînţeles, la strategia şi tactica pescuitului”.

O observaţie foarte corectă după părerea mea. Procesul de metamorfozare al pescarului începător într-un pescar cu experienţă este un proces amplu care se petrece în timp destul de îndelungat şi care are conexiuni multiple cu aproape toate celelalte aspecte ale vieţii cotidiene.

Putem oare numi „PESCAR” pe orice purtător de undiţă?  Putem numi oare „PESCAR” pe acel care vede în peşti doar nişte simple prăzi bune numai de mâncat sau de comercializat? Putem oare numi „PESCAR” pe ignorantul care face din partida de pescuit doar un prilej de a asculta muzică pe malul apei cu boxele date la maxim şi care într-o mână ţine undiţa iar în cealaltă sticla de băutură? La toate aceste întrebări răspunsul meu este: „NU”.

Realitatea trăită şi de atâtea ori suduită a pescarului care stă în ploaie, în vânt ,în soare sau frig, a celui care a pescuit de – a lungul timpului cu beţe de “bambus”, “piper”sau “fibră de sticlă” până să ajungă să pună mâna pe vreun „carbon” veritabil din zilele de azi nu poate fi ignorată. Diletantismul undiţarului modern, al celui care crede că dacă a văzut în reportaje sau a citit „pe net” sau în reviste ce şi cum se face le şi ştie pe toate este un fenomen tot mai prezent din păcate în vremurile de acum. Desigur, nu cred că există pescar veritabil care să nu citească articole de pescuit, care să nu urmărească  emisiunile TV de gen sau care să facă abstracţie în mod deliberat de modernizarea acestui fenomen. Dar pe lângă toate aceste lucruri care sunt la îndemâna tuturor trebuie însă să mai existe şi altceva. Acea chemare lăuntrică care nu răsună la toţi cei ce ies la pescuit. Acea chemare pe care o simt doar cei care iubesc cu adevărat pescuitul.

Pentru ei natura are alte sunete şi culori. Mult mai frumoase şi mult mai intense. Pentru ei cerul este mai albastru, iarba şi pomii sunt mai verzi , ceaţa misterioasă a minunatelor începuturi de zi care parcă levitează pe deasupra undelor încă adormite ale apelor este mult mai frumoasă. Pentru ei trilurile păsărilor au alte tonalităţi, mai divine, florile miros mai frumos iar libelulele zboară mai graţios. Şi toate astea doar pentru că adevăratul pescar iubeşte şi respectă în acelaşi timp natura, indiferent de formele sub care acesta se manifestă. Pentru pescarul adevărat orice cot al albiei, orice val al apei poate să însemne ceva, poate să spună unele lucruri pe care ceilalţi nu sunt capabili să le priceapă. Ei pot cel mult doar să le văd dar nu le pot înţelege. Ei trec nepăsători pe lângă ele iar apoi se întreabă de ce nu au avut succes. Un bun pescar are capacitatea de a citi locurile, de a citi apa, de a înţelege fenomenele meteorologice şi de a acţiona în consecinţă. De foarte multe ori trucurile mici fac diferenţele mari în ceea ce priveşte rezultatul unei partide de pescuit. Dar tocmai aceste mici trucuri sunt doar un privilegiu al celor experimentaţi.

În oricare dintre noi pescarii, sălăşluieşte câte un “ Santiago”, celebrul erou al lui  Hemingway din “Bătrânul si marea “. Santiago nu şi-a pierdut răbdarea şi nici încrederea în sine şi în priceperea sa de  pescar nici după ce vreme de foarte multe zile nu a prins nici un peşte. Niciodată nu trebuie să descurajăm, trebuie mereu să visăm, să nădăjduim deoarece oricând  poate să apară şi  “merlinul “ nostru uriaş. Trebuie doar  sa fim mereu pregătiţi, trebuie să ne recunoaştem greşelile , trebuie să învăţăm din ele şi mai ales trebuie să nu le mai repetăm.

Din nefericire traiul în armonie cu natura la care tânjesc pescarii este tot mai ameninţat de evoluţia socio-economică a societăţii din zilele noastre. Astfel malurile apelor naturale au început să fie înţesate de hidoasele balastiere ale căror utilaje nu pregetă să mănânce cu nesaţ din malurile verzi transformându-le în groteşti peisaje selenare. Peştii sunt astfel nevoiţi s­ă-şi schimbe habitatul şi obiceiurile. Un alt grav fenomen care tinde să rupă echilibrul cu natura îl reprezintă braconajul care ia o amploare tot mai mare. Fie din sărăcia indusă de o societate bolnavă economic în care nivelul de trai tinde spre limitele jenante ale subzistenţei, fie din rea credinţă sau efectiv doar din dorinţa de a distruge, braconierii sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai îndrăzneţi şi mai inventivi. Indiferent de factorul care îi determină să acţioneze, aceşti indivizi nu sunt altceva decât nişte distrugători ai vieţii acvatice în special şi implicit ai naturii în general. Nişte distrugători cu chip, dar fără asemănare de om. Ei sunt un imens nimic, un abis, o gaură neagră. Sunt probabil emisarii apocalipsei mult – anunţate. Iar ceea ce este şi mai supărător este faptul că aceşti agenţi patogeni cu mers biped şi dotaţi degete articulat – apucătoare la mâini se înmulţesc în mod constant în mediul prielnic creat de o legislaţie mult prea blândă, precară şi uneori chiar contradictorie. Într-atât de mare este plaga produsă de aceştia  încât trebuie luate măsuri drastice pentru a încerca să oprim sângerarea şi mai ales pentru dezinfectarea sa. Sunt atât de mulţi în ziua de azi că am ajuns să nu  mai putem vedea limpezimea apelor din cauza lor…..

„Dacă nu vom pentru a proteja natura, Pământul va muri” –  mi-a spus astăzi cu lacrimi în ochi fiul meu care era foarte impresionat după prima lecţie de ecologie pe care a avut-o la grădiniţă. Un foarte trist adevăr.

Din păcate.