Batranul, viata si natura

„Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” – Isabel Allende

„Cine nu are bǎtrâni sǎ-şi cumpere…”  aceastǎ zicală îmi aminteşte mereu de batrânul care mi-a fost mai mult decât coleg de pescuit vreme de mulţi ani. De la el am învǎţat multe lucruri. Despre pescuit şi nu numai. Despre naturǎ, despre viaţǎ şi despre multe altele.

Privesc tǎcut Prutul în curgerea sa parcǎ mereu fantasticǎ şi-mi revin în minte întâmplǎri petrecute cu mult timp în urmǎ. În acest loc veneam  destul de des cu bǎtrânul pescar. Aici ne plǎcea foarte mult sǎ pescuim scobari, babuşte mari, mrene, morunaşi şi cleni. Era un pescar de bologneză desǎvârşit. Probabil de la el am deprins şi eu pasiunea pentru acest stil de pescuit.

Într-una din serile din urmǎ cu mai mulţi ani, tot aici în locul în care mǎ aflu şi acum, am vǎzut primul sitar din viaţa mea. Stǎtea pitulat printre printre crengile unei sălcii care se apleca protectoare parcă peste undele tremurânde ale măreţului râu. Nu ştiam ce pasăre este. „- E un sitar”, mi-a şoptit bătrânul care mă însoţea. „- Uite ce faţă de prostovan are! Însă este un viclean fără pereche. Greu se lasă prins.. dar aşa şi trebuie să fie pentru că are duşmani nenumăraţi. Toţi prădătorii aerului şi ai pădurii râvnesc la sărmanul sitar”. Am privit la lumina clară a lunii pline spre pasărea cea cu ciocul lung. Avea un penaj perfect pentru camuflaj. Un exemplu perfect de mimetism. A stat un timp acolo la adăpostul crengilor scurmând din când în când printre frunzele veştede în căutarea diferiţilor viermi, apoi, la un moment dat, speriat nu se ştie din ce cauză, sitarul a zburat pierzându-se în umbrele nopţii, devenind una cu acestea.

Altǎ datǎ, într-o dupǎ-amiazǎ călduroasǎ de august în timp ce mǎ odihneam alǎturi de bǎtrân la umbra unuia dintre arborii falnici de pe malul Prutului am auzit ciripitul plăcut al unei pǎsǎri . Ce cântăreţ înaripat putea fi? Am privit în sus printre ramurile arborelui dar nu am văzut nimic. Bătrânul asculta şi el cu interes. Mi se păru că seamănă cu un sturz dar imediat se transformă în glas de graur. Bătrânul prinse a zâmbi. „- Ascultă mai departe! ” mă îndemnă el. Apoi glasul păsării se preschimbă iar. Puteai să juri că era o ciocănitoare… Ce putea fi? L-am întrebat. „- N-o să ghiceşti. Este mucalita  de gaiţă, mare meşter în a imita glasul altor surate înaripate.” L-am privit cu neîncredere. Nu mai auzisem aşa ceva. Parcă citindu-mi gândurile, bătrânul continuă: „- Aşa e cum îţi zic, crede-mă! Uite aici!” Se ridică, luă o piatră şi o aruncă înspre crengile dinspre vârful pomului. Nici nu atinse bine piatra frunzele că dintre acestea îşi făcu apariţia o gaiţă care zbură speriată căutându-şi liniştea într-unul din ceilalţi pomi de pe malul apei.

Seara cobora cu repeziciune. O rândunicǎ trecu în zborul sǎu agitat pe lângǎ mine fǎcându-ma sǎ tresar. Mica pasǎre se zbenguia pe deasupra apei împreunǎ cu suratele sale. Bătrânul susţinea că rândunelele se ajută foarte mult între ele şi că sunt nişte păsări răzbunătoare din fire. Ştia o poveste pe care o auzise pe când era el tânăr şi care ilustra foarte bine aceste două aspecte. Cică la un moment dat o vrabie băgăreaţă se hotărî  să profite de lipsa rândunelelor care încă nu erau revenite din ţările calde şi ocupă cuibul pe care o pereche de rândunele îl avea făcut sub streaşina unei case. Când s-au întors rândunele şi şi-au găsit cuibul ocupat au încercat să fugărească vrabia dar nu au reuşit. Văzând cum stau lucrurile ele au chemat alte surate în ajutor şi împreună au închis cu repeziciune şi partea liberă a cuibului prinzând astfel înăuntru vrabia cea hoaţă care până la urmă a murit în acea închisoare neaşteptată.

Toate sunt însă acum amintire. Toate. Şi sitarul, şi gaiţa şi povestea cu rândunelele dar din pǎcate şi bǎtrânul pescar. … Am acasă o fotografie înrămată, în care suntem amândoi, tot pe malul Prutului, nu departe de locul în care sunt astăzi. Din păcate acum sunt numai eu aici. El a rămas doar în fotografie şi în inima mea. Nici eu nu mai sunt cel de odinioară, oglinda nu pierde nici o ocazie să-mi reamintească acest lucru. Anii trec şi peste mine. Sper să ajung măcar la vârsta bătrânului… dar cine ştie.. ?

Noaptea deja era stǎpânǎ peste întreaga naturǎ însǎ nu prea aveam chef sǎ dorm. Acel loc îmi trezea mult prea multe amintiri.

„Amintirile sunt totul în viaţǎ…Clipele vin şi trec, doar amintirile rǎmân” aşa obişnuia el sǎ zicǎ. „ Nu conteazǎ dacǎ sunt amintiri triste sau amintiri frumoase, ele sunt instantanee din viaţa pe care o trăim şi care ne însoţesc toatǎ existenţa noastrǎ şi uneori chiar dincolo de ea “.

L-am întrebat cândva dacă îi este frică de moarte. M-a privit cu tristeţe, a suspinat şi mi-a răspuns: „- Nici eu nu ştiu. Poate că îmi este… Până la urmă cred că tuturor ne este frică…Eu unul am încercat să mă pregătesc pentru clipa asta toată viaţa… dar nu am cum să ştiu dacă am reuşit să fac bine acest lucru… Voi vedea când va veni ceasul ….” „

„- Dar ce-i viaţa?”, l-am mai întrebat eu.

„- Viaţa dragul meu… viaţa e totul. Totul şi nimic în acelaşi timp. Este suma trăirilor noastre. Suma clipelor petrecute de noi pe acest pământ. Vezi apa care tremură curgând mereu peste pietrele albiei? Viaţa omului este ca o apă curgătoare. Ai văzut vreodată un izvor de munte? Niciunde în lumea asta, natura şi timpul nu sunt atât de apropiate  contopindu-se parcă în începuturile pure ale existenţei, decât lângă izvorul limpede care se naşte şovăielnic din piatra de granit din vârfurile de munte împodobite cu diadema de argint a norilor. Aşa sunt şi pruncii abia născuţi. Şovăielnici dar puri. Apoi apa porneşte la vale, străbătând munţii cu pantele lor abrupte. Ăştia sunt anii copilăriei şi ai tinereţii tumultoase. Apoi apa străbate dealurile, câmpiile şi luncile, satele şi oraşele, domolindu­­-şi cursul. Sunt anii maturităţii. Inevitabil toate apele curgătoare se sfârşesc. Toate ajung până la urmă, într-un fel sau altul în marea cea mare. Revărsarea este trecerea în nefiinţă. Este contopirea cu universul. Şi eu sunt din ce în ce mai aproape de marea revărsare.

 …Soarele şi luna 
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi…

 O să vină şi vremea mea, nunta cea din urmă” zise el cu amărăciune..

 „- Nunta cu natura pe care o iubesc atât… nunta cu cosmosul… cu eternitatea şi cu infinitul”…

Timpul zboară pe lângă mine parcă pe nesimţite… Stelele se aşeză şi se reaşează mereu pe harta cerului, luna trece tăcută cu privirea-i sticloasă înaintând spre linia orizontului…

Un fâlfâit de aripi mă smulse din gânduri. Noaptea era pe sfârşite. M-am ridicat de lângă cort şi m-am apropiat de apa fumegândă. Măreţul spectacol al trezirii la viaţă începuse. Linia plăpândă şi roşiatică a soarelui străbătea întunericul devenind din ce în ce mai puternică, mai strălucitoare.

Aerul era atât de curat, apa era atât de limpede… albastrul cerului era atât de intens.

Cu adevărat Prutul este un râu unic.

Era vremea sǎ-l las pe bătrân să-şi doarmă în linişte somnul de veci şi să mǎ apuc de pescuit.