Pescar in timp si spatiu

Viaţa este un dar pe care îl merităm numai atunci când îl dăruim.” (Rabindranath Tagore)

Timpul… ce noţiune abstractă. Ce este el? Ce ştim cu adevărat despre timp şi despre curgerea sa inexorabilă?

Nu ştim decât că există un „astăzi, că sigur a existat un „ieri”şi cu puţin noroc probabil va exista şi un mâine. Probabil… nimeni nu poate spune că va exista cu siguranţă. Pentru unii poate va exista, dar pentru alţii nu. În viaţa fiecăruia vine la un moment dat clipa când „ ziua de mâine” devine o noţiune fără sens, imposibil de a se împlini. Certe sunt doar clipele prezente şi cele trecute… adică doar faptele prezente şi amintirile. Dar, după cum spunea Tennessee Wiliams : „Amintirea îşi permite anumite libertăţi. Ea lasă anumite detalii la o parte şi le exagerează pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge„. Aşadar şi amintirile sunt supuse inevitabilei distorsionări subiective. Ce rămâne de făcut? Într-o ecuaţie în care TRECUTUL ( format din secvenţele dispersate ale amintirilor) nu este tocmai concludent iar VIITORUL  rămâne o necunoscută, singura soluţie viabilă o reprezintă PREZENTUL. „Carpe diem, quam minimum credula postero” spunea latinul . Perfect adevărat. Dacă nu trăieşti în prezent nu vei putea avea amintiri, deci nici trecut, ori numai studiind cu atenţie trecutul se zice că poţi măcar întrezări viitorul …dar desigur că nu întotdeauna şi… doar se zice aşa.

Supuse acestei curgeri permanente şi unidirecţionale ale timpului sunt şi anotimpurile. Vin pe rând, unul câte unul, fiecare cu bucuriile, frumuseţile dar şi cu necazurile sale.

Iarna. Anotimpul alb. Anotimpul fulgilor de nea, bucuria copiilor şi a câinilor. Anotimpul Sărbătorilor, al schimbărilor de an, al vacanţelor la munte şi al pescuitului la copcă, dar şi anotimpul gerurilor, al înzăpezirilor şi al gheţurilor.

Apoi: Primăvara. Anotimpul trezirii la viaţă a naturii. Anotimpul dragostei în lumea animală (prohibiţia la peşti), anotimpul primelor flori şi al primelor zumzete de albină, dar totodată şi anotimpul inundaţiilor provocate de topirea zăpezilor sau al îngheţurilor târzii care usucă pomii de floare şi topesc mugurii încă nedesfăcuţi de pe ramuri, compromiţând astfel recoltele viitoare de fructe.

Vara apare şi ea. Mândră şi mult îndrăgită de toată lumea. Anotimpul vacanţelor, al concediilor, al pescuitului cu succes la toate speciile de peşti. Anotimpul căldurii şi al zilelor lungi. Dar mai este şi anotimpul ploilor torenţiale, ale descărcărilor electrice, al grindinii, al furtunilor sau al secetei nemiloase.

Toate acestea au trecut  şi iată că a apărut şi Toamna. Doamna cea cenuşie pe fruntea căreia scânteie în soarele tot mai zgârcit diadema făcută din cristalele fine de zăpadă ale brumelor matinale. Doamna cea cu rochie cu trenă lungă formată din frunzele galben – roş – roşcate ale pomilor şi care poartă la gât şiraguri de poame coapte iar în loc de cercei are ciorchini de struguri îmbietori şi aromaţi. Prin părul său vânturile se joacă haotic mânând de colo- colo norii negri şi grei încărcaţi de stropii mărunţi şi reci al ploilor sâcâitoare care transformă pământul în nămol cleios. Printre degetele lungi şi subţiri ale ei trec rând pe rând stoluri de „cocoare călătoare”care scot ţipete prelungi care sfâşie văzduhul, umplându-l parcă de tristeţe şi nostalgie.

Zilele sunt tot mai scurte iar nopţile devin tot mai lungi. Pe coşurile din acoperişurile caselor încep să-şi facă apariţia vălătucii alburii de fum al primelor focuri făcute în sobele care n-au mai folosite din primăvara. Toate fiinţele se pregătesc pentru iarnă. Oamenii strâng recoltele, animalele câmpurilor şi ale pădurilor şi păsările cerului care nu migrează încep să facă provizii de mâncare pentru vremea îngheţată a iernii. Peştii se hrănesc şi ei intensiv şi încep să se adune în cârduri tot mai mari şi să migreze spre locurile de iernat din râuri şi lacuri.

Este vremea perfectă pentru pescuitul la răpitor.

Acest lucru îl ştia şi tânărul pescar şi de aceea se hotărî să facă  în acea zi o partidă de pescuit în căutarea bibanilor, a ştiucilor sau a şalăilor. Fiind un pescar aproape exclusiv de bologneză cunoştinţele sale în domeniul spinning-ului se terminau chiar înainte de a începe, aşa că va pescui în căutarea răpitorilor tot cu bologneza folosind drept momeală peştişori vii. Strânsese încă din seara precedentă peştişorii de care avea nevoie pentru această partidă de pescuit şi-i păstrase într-o găletuşă cu apă.

Aerul rece al dimineţii era revigorant. Avu o presimţire că va avea parte de o zi bună. Drumul cu maşina a decurs liniştit. Ajuns la locul vizat îşi instală echipamentul. Desfăcu suportul de lansete şi-şi întinse unditele. Pregăti juvelnicul, apoi se apucă de pescuit.  Vântul mânase departe spre larg vălătucii groşi de ceaţă. Printre aceştia se zăreau răzleţe bărcile pescarilor de spinning ieşiţi în largul lacului de acumulare căutând răpitorii cu fel de fel de momeli şi năluci artificiale. Tot vântul făcea ca stuful de care era înconjurat să foşnească într-una. Se aşeză pe scaun şi începu să urmărească  dansul plutei pe luciul uşor încreţit al apei. De undeva de sus se auzi şuierul strident al unui uliu păsărar urmat apoi de ţipătul disperat al unui pescăruş râzător. Undeva se petrecea o dramă. O dramă perfect normală în lumea animală. O dramă pentru unii, o bucurie pentru alţii. Lanţul trofic trebuie să-şi urmeze cursul. În dreapta sa câţiva piţigoi de stuf aveau chef de hârjoană. Erau câteva femele, dar şi câţiva masculi împodobiţi cu mustăţile lor caracteristice, care se tot luau la harţă din motive numai de ei ştiute şi înţelese. La un moment dat joaca lor a fost întreruptă de o apariţie inopinată. Un puiandru de nevăstuică se strecurase printre firele de stuf şi nimerise chiar în mijlocul gălăgioasei adunări înaripate. Speriate micile păsări se ridicară în zbor şi dispărură care încotro. Mlădioasa şi rapida mică dihanie îmblănită care este  posesoarea unor gheare ascuţite şi a unor dinţi şi mai ascuţiţi este un duşman fără de odihnă al tuturor animalelor mici. Se învârti o vreme pe acolo unduindu-şi cu mişcări iuţi corpul său subţire ca de şarpe. Parcă nu are nici cap, nici gât şi nici corp deoarece toate au aceeaşi grosime. Picioarele sale sunt atât de scurte că dacă nu şi-ar încovoia mijlocul în timpul mersului efectiv s-ar târâi pe pământ. Pescarul o privea curios dar în curând aceasta se făcu nevăzută strecurându-se într-o minusculă crăpătură din sol.

Pluta dispăru dintr-o dată. Înţepă energic. Dril scurt dar intens. Un biban frumuşel se zbătea în curând pe patul de stuf de pe mal. „Câinele apelor”, cel mai curios peşte probabil dintre toţi peştii care populează apele bătrânei noastre patrii. Îl luă în mână şi îl studie cu atenţie. Îl impresionau de fiecare dată ochii mari ai acestui peşte. Era un exemplar frumos şi perfect sănătos. Îi scoase cârligul cu grijă şi îi dădu drumul în juvelnic. Puse apoi în cârlig un alt peştişor şi lansă din nou.

Un timp bibani de diferite mărimi se înghesuiră efectiv la cârligul său. Era mereu atent şi reuşea să înţepe de fiecare dată la momentul potrivit astfel că peştii nu aveau timp să înghită cârligul şi astfel să se rănească grav. Apoi apa parcă îngheţă . Nimic nu mai vru să atace peştişorul din cârlig.

Privi spre larg spre pescarii din bărci. Erau acolo. Vreo cincisprezece bărci reuşi el să desluşească din locul unde pescuia. Îi privi cu interes o vreme dar nu văzu ca cineva să prindă vreun peşte.

Un fâlfâit greoi de aripi îl făcu să ridice privirea. Un cârd de gâşte sălbatice trecea pe deasupra acumulării în zborul anual spre ţinuturile însorite unde acestea urmau să-şi petreacă iarna. Văzu trecând apoi pe rând mai multe stoluri de mici raţe sălbatice precum şi câteva maiestuoase lebede albe. Toate păsările migratoare se grăbeau să plece cât mai departe de iarna ce pândea prin preajmă.

Ce deosebit era acum totul faţă de cum era vara. Insectele dispăruseră toate. Nici fluturii multicolori, nici libelule scânteietoare, nici măcar banalele muşte negre nu mai fugeau pe deasupra apei sau printre firele de stuf. Broaştele nu mai orăcăiau şi nu mai stăteau la suprafaţa apei pândind cu ochii lor bulbucaţi în căutarea gâzelor imprudente pe care să le înfulece. Totul era deosebit. Până şi stuful nu mai era aşa de verde ca şi vara, iar vântul care reuşea să se strecoare până la tânărul pescar nu mai era răcoritor ci era un vânt rece cu răsuflarea parcă de gheaţă.

Privea trist spre apa tot mai frământată de vânt când observă ca pluta dispare în sfârşit înspre adâncuri. De această dată drilul a fost mai intens şi mai lung. Cu siguranţă nu avea în undiţă un biban. Era un peşte dintr-o altă specie. Îşi pregăti minciogul. După un timp reuşi să aducă cu calm peştele spre plasa acestuia. Era un şalău . Nu mare, dar nici mic. Un şalău care îi oferise câteva clipe frumoase în timpul drilului.

Vremea se stricase tot mai tare. Vântul se înteţise şi începură să se formeze valuri tot mai mari. Pescarii din bărci se retrăgeau la maluri. Pe întinsul lacului nu se mai zărea nimeni. Doar nişte pescăruşi mici şi albi păreau să se distreze pe o astfel de vreme şi se lăsau purtaţi de vânt pe deasupra valurilor scoţând ţipete ascuţite.

Stuful se frământa tot mai tare sub rafalele furioase ale vântului. Privind zbaterea aceasta necontenită a stufului pescarului îi veniră în minte cuvintele lui Blaise Pascal : „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare …„ . Zâmbi. Oare chiar aşa o fi ? Probabil că da.

Îşi strânse tot echipamentul şi îl duse la maşină. Nu mai trebuia să ia decât juvelnicul. Îl scoase cu grijă din apă şi privi la peştii care se zbăteau în el.

„ Cuget, deci exist !” spunea Descartes. Îi plăcea mult această maximă pe care el o adaptase şi o modificase transformând-o în :„ Pescuiesc, deci exist !”. Era ca un moto pentru el. Până la urmă avusese o zi bună. Presimţirea de dimineaţă se adeverise. Pescuise, deci trăise cu adevărat în acea zi. Trăise clipa. În scurt timp totul avea sa devină amintire. Dar acum totul era prezent. Era un sentiment grozav. Un sentiment de împlinire. Mâine le va povesti prietenilor pescuiala de astăzi. Mâine… Se opri puţin contrariat. El va avea un „mâine: , sau cel puţin aşa spera, dar peştii din juvelnicul său cu siguranţă că nu vor avea. Pentru ei totul se va termina azi. Viaţa se va termina azi, veşnicia va începe azi. Îşi aminti de toate păsările pe care le văzuse plecând spre sud în acea zi. Toate erau mânate de instincte transmise din generaţie în generaţie. Simţeau că vine iarna şi părăseau aceste ţinuturi Şi aceşti peşti pe care îi avea în juvelnic tot din instinct acţionaseră. Şi ei simţiseră apropierea vremii reci şi de aceea se hrăneau intens. Poate nu măiestria lui de pescar îi adusese la cârligul său ci doar instinctele de supravieţuire ale acestora care le spunea că nu trebuie să intre în iarnă fără a fi îndeajuns de bine hrăniţi.

Se simţi uşor stânjenit aşa că hotărî că cel mai nimerit este sa elibereze toţi peştii pentru ca şi aceştia să aibă un viitor ( mai lung sau mai scurt, după noroc).

Viitorul… Ce noţiune abstractă… şi cât de improbabilă… atât de supusă tuturor factorilor care acţionează în mod constant sau în mod cu totul întâmplător în natură.

Seara se lăsase încet şi pe nesimţite. Odată cu amurgul vântul se domolise şi el.

Până ajunse acasă nu se gândi decât la aceste lucruri : viaţă , moarte, timp, trecut, prezent, viitor ….

Doar un singur lucru îl rupse o vreme din gândurile sale. Când trecu peste baraj văzu sus, deasupra porţilor câţiva pescari temerari care erau încă acolo, la datorie.

Şi ei îşi ” trăiau clipa”.