A doua şansă

În Univers există peste 4 milioane de specii diferite. Omul, ca specie, este unul singur , dar omul depinde de toate celelalte vieţuitoare.

Eugenio era un peste mic. Abia iesise din stadiul de alevin de cateva zile. Dar, ca mai toti cei de varsta lui, Eugenio era foarte curios. Privea plin de mirare la tot ceea ce se intampla in apa raului. Ii placea sa se traga acolo unde era apa mai mica si mai calduta, langa mal, si de acolo, ascuns intre niste bolovani sa iscodeasca cu privirea in stanga si in dreapta. Alteori se ascundea intre niste ierburi in locul unde apa era mai adanca, dar acolo nu statea prea mult. Il vedea pe batranul  somn Caurabis, cu mustatile sale lungi si cu gura sa enorma si acest lucru il inspaimanta. Il inspaimanta mai ales cand vedea ca alti pesti intrau in gura batranului somn si nu pricepea ce pot gasi acei pesti acolo atat de interesant incat nu mai ies din ea.  La inceput fu tentat sa vada ce ar putea gasi acolo, dar o frica instinctiva il facu sa-si schimbe parerea. Eugenio avea si cativa prieteni cu care se juca uneori, dar, lucru curios, nici unul din acesti prieteni nu avea ( cum de altfel nici el nu avea ) dinti in gura. Se uitase foarte atent la gurile lor si vazu limpede acest lucru. In apa mai erau cativa pesti de varsta lor care aveau dinti in gura, dar acestia nu se jucau cu ei. Nu, ei stateau separat si de multe ori chiar il necajeau pe el si pe tovarasii lui de joaca fugarindu-i prin apa. Parintii acestor pesti aveau si ei dinti. Si in gurile lor intrau alti pesti mai mici si nu mai  ieseau. Asta era un fenomen care pur si simplu il fascina pe Eugenio. Il fascina, dar totodata  ii si dadea un sentiment de frica.

Mai era un lucru care il fascina si il framanta foarte tare pe Eugenio odata cu trecerea timpului, Se intampla ca uneori, sa vada niste umbre lungi si miscatoare pe apa. Niste creaturi ciudate stateau pe malul apei. Nu aveau coada si aripioare aveau “maini” si “picioare” , ii spusese intr-o zi scobarul Lucio, cu care se imprietenise, si se numeau“ oameni” . De fiecare data cand apareau acesti oamnei , in apa se petreceau lucrurile care il fascinau pe Eugenio. In apa apareau brusc cantitati inseminate de mancare, prilej de bucurie pentru pestii din zona, dar , din cand in cand , cate unul din pesti , dupa ce lua o gura de mancare , incepea sa se miste ciudat in apa. Avea niste miscari de peste speriat se zbatea de parca ar fi vrut sa rupa ceva , dar , mai intotdeauna , acei pesti dispareau din apa. Se ridicau la suprafata sa si  nu mai apareau niciodata. Foarte rar se intampla ca unul din pesti sa nu iasa din apa, dar acel peste fugea speriat si se ascundea. Intrebase Eugenio pe mai multi pesti mai mari ca el ce se intampla, dar nimeni nu putu sa-i dea vreun raspuns.

Ajuns la varsta cand se hranea si el ca si pestii cei mai mari, Eugenio era un peste frumos, chiar mare pentru varsta lui, dar era tot asa de curios ca in prima zi. Pana acum se multumise doar sa priveasca atunci cand apareau oamenii pe mal, dar era hotarat ca la urmatoarea lor venire  sa nu mai stea pasiv ci sa se hraneasca si el laolalta cu ceilalti pesti din mancarea carea aparea brusc in apa, sa incerce astfel sa dezlege misterul disparitiilor .

Nu avu mult de asteptat. Intr-o zi calduroasa , aparu o umbra miscatoare pe mal. Mancarea nu intarzie sa apara si ea. Se repezi lacom si incepu sa manance. La un moment dat, dupa ce tocmai prisese un vieme mare si rosu care se misca ademenitor prin apa, simti o durere puternica in buza. Misca furios din cap , dar ceva parca il tragea in alta parte, spre mal. Incerca sa se opuna din toate puterile , dar nu reusi. Se simti sleit de puteri si se lasa in voia soartei. Era tras incet din apa, spre mal, apoi simti cum apa se sfarseste. Il cuprinse ameteala si incepu sa se zbata instinctiv. Totul se invartea in jurul sau. Vazu un om mai mare care tinea in mana ceva ca un bat lung si langa el vazu  un om  mai mic, care-l privea pe omul cel mare. Se simti apucat de ceva, probabil de mana omului cel mare. Apoi simti cum  ii este scos ceva din gura, din zona unde simtise intepatura. Totul era ca un vis. Atunci se intampla un lucru miraculous. Eugenio isi dadu seama ca poate intelege ce vorbesc oamneii. Auzi pe unul spunand :” – Uite aici fiule am prins un peste micut “. Se simti luat de catre altcineva in mana. “- Tata , auzi o alta voce, mai subtire, stii ce-mi vine in minte cand ma uit la acest pestisor din palma mea?”; “ -Nu fiule . La ce te gandesti?” ; “- Tata, ma gandesc la poezia “ Gandacelul” , “- De ce m-ai prins în pumnul tau,/ Copil frumos, tu nu stii oare / Ca-s mic si eu si ca mă doare /De ce mă strangi asa de rău? /Copil ca tine sunt si eu, / Si-mi place să mă joc si mie, / Si mila trebuie să-ti fie /De spaima si de plansul meu!”. Tata , eu zic sa-i dam drumul inapoi in apa, cred ca are si el familie, ce zici ?” ; “- Daca tu asa doresti sa faci, atunci da-i drumul fiule! Dar aseaza-l cu grija in apa , ca e ametit si……” Mai multe nu auzi . Il cuprinse un lesin .

Isi reveni dupa un timp, cand simti prin branhii racoarea binefacatoare a apei. Era din nou in apa, dar ceva inca il tinea nemiscat. Era mana omului mai mic. Incepu sa se zbata si auzi o voce spunand bucuroasa “ – Si-a revenit tata. Pot sa-i dau drumul. La revedere pestisorule! Sa te faci mare!“

Eugenio simti cum stransoarea care il tinea pe loc dispare si cu miscari iuti fugi si se ascunse in ierburile de pe fundul apei. Inima inca ii batea cu tarie. Nici macar monstrusoul Caurabis nu i se mai parea de temut. Eugenio intelese atunci ca cea mi mare amenintare pentru tot neamul pestilor sunt oamenii si se hotara ca din acea zi sa nu se mai infrupte din mancarea carea aparea in apa atunci cand veneau umbrele miscatoare pe mal.

Autor (text si foto) – Dinu-Florin Cirstean