Ne quid nimis

Pamantul este probabil un popas tare strain virtutii, caci aici ea nu face decat sa sufere – Pierre de Marivaux

O fractiune de secunda de neatentie fu deajuns. Pluta nu se mai zarea printre valuri. Clipise doar si iata ca muscatura se produse.Violenta si neasteptata. Dupa nenumaratele  lanseuri in van, iata ca in final cineva poftise totusi la peletele sale. Pescuia pentru prima data cu pelete pe rau si isi jurase de cateva ori deja pana acum in timpul partidei total lipsite de rezultate ca va fi si ultima incercare de acest sens. Ceva insa il sfatuia tainic sa mai incerce, sa mai arunce inca o data si inca o data. Era acel instinct unic al pescarilor care de cele mai multe ori nu da gres daca ai rabdarea sa-l “asculti”. Asa facuse si el si iata ca rezultatul mult asteptat aparu. Muschii bratelor i se incordara si intepa din instinct. Un val placut de adrenalina ii inunda trupul. La capatul celalalt al firului cineva tragea cu putere. In carlig avea un peste mare care pornise in aval cu viteza. Regla rapid frana de la mulineta si permise pestelui sa ia fir. Lupta era dura. Pe deoparte pestele mare care se incapatana sa nu se opreasca si care dadea dovada de o forta neobisnuita, pe de alta parte era echipamentul destul de fin cu care lucra el. Bologneza de opt metri era puternica dar linia de 0.14 mm si mai ales forfacul de 0.10 mm puteau oricand sa cedeze. Trebuia sa dea dovada de rabdare absoluta si trebuia sa aplice toate cunostintele dobandite in decursul timpului in drilurile cu pesti mari. Incet-incet acea frenezie a inceputului de dril se potoli iar locul ii fu luat de calculul rece si lucid al pescarului incercat. Analiza mai atent imprejurimile. Nu se zareau agatatori care sa iasa din apa in aval. Conformatia malului era una destul de buna, care ii permitea sa aiba acces la apa oriunde pe o distanta de aproximativ cincizeci–saizeci de metri la vale. Aceste lucruri erau in avantajul sau. Dupa catva timp pestele se opri. Atunci recupera grabit firul in timp ce inainta incet spre aval. Incepu apoi sa traga pestele spre mal. Acesta opuse din nou rezistenta si porni iarasi in aval. Parca era o ghiulea, cu asa viteza inainta in apa. Lupta continua surd timp indelungat, dar pana la urma omul invinse. Ostenit pestele ceda si se lasa tras usor spre mal. Pescarul statea ingenunchiat in marginea apei cu lanseta in mana dreapta  si cu minciogul in cea stanga. Simtind apropierea malului, pestele facu o ultima incercare de a scapa si porni din nou spre larg. Aici era momentul critic. Daca mulineta nu ar fi fost perfect reglata si nu ar fi permis pestelui sa ia fir, cu siguranta linia ar fi cedat. Aceasta ultima tentativa de evadare se dovedi insa una destul de scurta. Nu dupa mult timp pestele se opri. Era momentul mult asteptat. Pescarul incepu din nou sa mulineze cu grija. Pestele se apropia docil de plasa minciogului, scuturand doar arareori din cap in tentative timide de a se elibera. Curand dintre unde aparu conturul fusiform al unei mrene. Acest adevarat pachet de muschi perfect adaptat vietii acvatice fusese partenerul demn de tot respectul care-l sleise de puteri si pe acest pescar atat de versat.

Era o mreana frumoasa, nu deosebit de mare, dar tinand cont de finetea echipamentului cu care lucrase se putea spune ca era o adevarata realizare faptul ca a reusit sa o scoata pe mal. 2.25 kg, atat cantarea. Nici mai mult nici mai putin, dar suficient pentru un dril grozav precum cel pe care tocmai il avusese.

–  Bravo nene! Frumoasa “mariana”  ai prins!

Pescarul tresari. Nu stia cine-i vorbise. Privi in jur si nu vazu pe nimeni.

– Aici nenea! Dincoace de apa!

Privind spre malul opus deslusi printre crengile unui arin silueta subtirica a unui copilandru. Sa tot fi avut vreo opt ani.

– Ce zici ma ca am prins?, intreba distrat pescarul.

– O “mariana“ nenea. Si tata a prins intr-o zi una, dar nu asa mare ca aiasta a matele.

Pescarul zambi. Ii veni in minte sa-l intrebe ceva pe copil, dar se razgndi. Era o gluma pentru oameni mari, nu pentru copii. Se rusina de ideea ce-i trecuse prin cap.

– De cand stai acolo si ma privesti?

– De vreo doua ore  nenea, dar matale nu m-ai vazut ca te uitai la undita si eu n-am facut galagie pentru ca stiu ca la pescuit trebuie sa fie liniste.

– Bravo copile ! Asa e, trebuie sa fie liniste. Spune-mi, cum te cheama?

– Ghenadie neanea, locuiesc aici in satul care se vede mai la vale pe deal, acolo la cotul cel mare al Prutului. Mama e romanca din Botosani, ea m-a invatat sa vorbesc mai corect  romaneste si sa nu mai am accent moldovenesc. Prietenii imi spun Ghena. Si matale poti sa-mi spui asa.

– Bine Ghena, raspunse pescarul din ce in ce mai interesat de raspunsurile primite de la micul copil moldovean. Cati ani ai?

– Inca n-am implinit opt, nenea.

Ghicise asadar. Discutia continua inca o bucata de vreme pana cand Ghena anunta ca ar trebui sa plece acasa deoarece se facuse tarziu.

– Noapte buna Ghena!, spuse pescarul copilului care pleca grabit printre arborii de pe malul apei spre satul sau.

Seara cobora incet racorind aerul, contopind umbrele alungite ale copacilor si umpland vazduhul de miliarde de mici insecte sacaitoare dintre care cei mai enervanti erau tantarii. Ziua statea in cumpana, cedand incet, dar sigur locul noptii. Discul rosu al sorelui fusese azvarlit dincolo de linia orizontului si acum din el se mai zarea doar foarte putin. Din partea cealalta a cerului, mandra si fermecatoare aparu dintre copacii care strajuiau malul, luna cea plina. Diana, zeita la care se inchinasera atatea si atatea generatii in vechime si pe care au cantat-o in creatiile lor marii poeti ai antichitatii privea cu ochi-i mari si blanzi spre lumea mult prea zbuciumata pe deasupra careia trecea cu mersu-i gratios, pasind maiestuos spre inaltul boltii instelate. Facu un semn discret Luceafarului de seara care se grabi sa o urmeze. Celelalte stele se miscau incet urmandu-si cursul firesc din fiecare noapte aliniindu-se mereu si mereu in aceleasi constelatii cunoscute sau nu de oameni.

Pescarul statea intins pe spate pe iarba moale privind spre multitudinea aceea de mici luminite in care parca te pierdeai pur si simplu. Atat de imens este universul, atat de mic si neinsemnat este omul. Un fior rece il trecu pe sira spinarii, un sentiment ciudat il cuprinse. I se parea ca se contopeste cu absolutul. Nu mai traise asa ceva pana acum. Adormi intr-un tarziu, dar vise ciudate ii zguduira somnul.

Dimineata sosise deja cand el se trezi. Acel sentiment ciudat care nu-i dadu pace toata noaptea inca il chinuia. Nu avea ochi sa priveasca minunatiile acelui rasarit de soare, nu avea urechi sa auda cantecul vesel al pasarelelor din padurea de dincolo de apa. Manca in graba ceva si se apuca iar de pescuit.  Intai nadi bine locul cu pelete si apoi incepu sa lanseze.

– Buna dimineata nenea! auzi vocea vesela a lui Ghenadie.

– Ce faci Ghena, ai si venit ? Tu nu ai somn?

– Ba am nenea, dar toata noaptea m-am gandit la matale si la “mariana” aia mare pe care ai prins-o ieri si m-am grabit sa vin sa vad daca mai prinzi vreuna.

Pescarul zambi, discutia cu acest mic copil din Moldova ii facea bine. Parea ca  acel sentiment de neliniste disparuse.

Ziua se scurgea incet, din cand in cand mai discuta cate ceva cu Ghena, din cand in cand mai prindea cate un peste (cate o babusca mai mare, cate un clean, cate un morunas, dar nici o mreana mare nu mai pofti la pelete).

La un moment dat, din cauza neatentiei din timpul lanseului, pescarul reusi performanta nedorita de a arunca tocmai pana aproape de malul opus, carligul agatandu-se de crengile unui copac aplecat peste apa. Trebuia sa taie firul, nedorind sa riste o deterioare a lansetei.

– Nenea!!! Nu taia firul! Ma catar eu imediat si-ti desfac carligul.

– Stai Ghena ca e periculos! striga pescarul, dar copilul deja se avantase pe trunchiul inclinat al copacului. Un pas il mai despartea pe acesta de coroana stufoasa cand se produse inevitabilul. Copilul aluneca si cazu in mijlocul valtorii de sub el.

Apa repede il lua la vale. Nu avu nici macar timp sa strige dupa ajutor. Trupul micut al baietelului era purtat ca o coaja de nuca de apele repezi.

Pescarul arunca lanseta din mana isi desfacu mecanic costumul impermeabil din neopren in care era imbracat, si se arunca in valuri. Era un bun inotator, dar apa era foarte puternica si adanca in acele locuri. Dupa zbateri supraomenesti reusi sa ajunga aproape de copilul care statea agatat de niste cioate iesite din mal. Il cuprinse de mijloc si dupa mai multe incercari nereusite izbuti in cele din urma sa se salte pe malul inalt. Puse copilul cu grija pe pamant si incepu sa-i acorde primul ajutor. Acesta isi reveni treptat in simtiri. Cand in sfarsit intelese ce se intampla cu el, bietul copil lua intre manutile sale mici, mana dreapta a pescarului, o duse la buze si spuse cu lacrmi in ochi: “-Multumesc nenea! Multumesc mult!”

Pescarul se simti stanjenit si ochii i se umplura si lui de lacrimi, dar nu era momentul sa se lase prada sentimentelor. Scuturand din cap ca pentru a scapa parca de un vis urat, acesta il ridica usor pe Ghenadie in picioare si-l intreba:

– Ce zici te poti tine pe picioare? Poti merge acasa?

Copilul dadu din cap in semn de aprobare.

– Trebuie sa plec, e periculos sa ma aflu aici. Il stranse cu putere in brate pe copil si apoi se arunca in apa straigand : “ – Ramai cu bine Ghena, si ai grija de tine! La revedere!”

Apa il purta mai la vale, la un moment dat se lovi destul de puternic cu capul de o stanca aflata sub ape, dar pana la urma reusi cu greu sa treaca apa inapoi. Era sleit de puteri. O ameteala ciudata il cuprinse. Mergea de-alungul malului clatinandu-se. Contururile obiectelor din fata sa se miscau intr-un joc ciudat. Zari ca prin vis niste siluete fantomatice apropiindu-se in fuga si strigand ceva. Nu intelegea ce anume. Parea ca i se adreseaza lui, dar nu le pricepea sensul. Mergea in continuare clatitandu-se in lungul malului spre o tinta nestiuta. Deodata dintre toate acele sunete neintelese auzi limpede glasul lui Ghenadie straigand : “- Nuuuuuu! Nu trageti!” O lucire de foc lumina scurt spatiul din fata sa, o bubuitura surda rasuna si deodata simti o lovitura in picior. O durere crunta puse stapanire pe el in timp ce se prabusea la pamant. Cerul se invartea intr-un joc haotic parand ca-l cheama spre el. O alta lovitura de foc il lovi in piept. Ceva cald incepu sa i se prelungea de-alulgul corpului.Cazu cu o bufnitura surda pe malul pietros. O caldura ciudata puse stapanire pe el. Auzi o voce intreband :” – Ce se intampla aici? De ce ati tras? “, apoi o alta voce raspunse “ – Un fugar moldovean a trecut Prutul inot si nu s-a oprit la somatiile noastre, am tras la picioare dar a cazut de la primul foc, iar al doilea l-a nimerit din greseala in piept” … Mai avu puterea sa zambeasca, un ultim zambet. Zambea cu gandul ca si el facuse armata la graniceri si iata ca tocmai cei de-o arma cu el erau aceia care-i luau viata. Acum intelesese sensul sentimentului ciudat care pusese stapanire pe el inca din nopatea trecuta. Acum se contopea si el cu imensitatea noptii, a noptii celei vesnice. Nu mai auzi nimic. Nu mai simti nimic. Totul deveni tacere.

Pe malul pietros al Prutului stateau trei politisti de fontiera, doi simpli agenti si un agent principal, cu capetele descoperite privind tacuti si neputinciosi la corpul fara de suflare al bravului pescar cazut printe bolovani.

Nici pasarile nu mai cantau, nici vantul nu mai adia. Doar dintre crengile arinilor de pe malul moldovenesc se auzea plansul necontenit si plin de jale ale unui mic baietel, care nu implinise inca opt ani.