AȘTEPTAREA MOARTE ARE

„Și, desigur, chiar și așteptarea se va încheia – dacă poți aștepta suficient.”

 William Faulkner

Așa după cum se zice că: întrebarea moarte n-are, și asta pe bună dreptate, căci este foarte bine să fim mereu cât mai corect informați, iată că așteptarea, oricât ar fi ea de lungă, are moarte. În cazul de față, așteptarea a durat șaizeci de zile, cele ale prohibiției piscicole pe apele naturale, plus încă alte cinci, patru înainte de prohibiție și una după, în care nu am pescuit.

Mult, puțin, nu mai contează acum, căci a trecut.

Și dacă tot a trecut marele hop, hop și eu pe lac (în paranteză trebuie să spun că râurile, cel puțin cele megieșe mie, sufereau atunci – și încă suferă din plin și acum – de NEGRITĂ MÂLOASĂ ACUTĂ, venită la pachet cu un SINDROM SEVER DE SUPRAÎNCĂRCARE HIDROLOGICĂ a albiilor). Adică mari și tulburi – râurile – ca să fie pe înțelesul plenitudinii publice.

Am vrut chiar din prima zi să fac incluziunea cârligului în peliculă (port acum discuția în registrul termenilor largi conceptual, deoarece din propoziție fac parte integrantă și nălucile cu triplele aferente lor), dar din varii motive, mai mult sau mai puțin obiective și subiective, totul s-a amânat cu fix 24 de cicluri a câte 3600 de secunde fiecare. Dar, vorba aceea veche: unde au încăput peste șaizeci de zile de post negru, mai poate să încapă o zi. Și a încăput. Fără probleme. Pentru ea, nu pentru mine și, mai ales, pentru undițarul care sălășluiește în interiorul demnei făpturi a domniei mele.

Însă a venit, până la urmă, și ziua liberării, în niciun caz pe peronul gării, ci pe malul apei, apoi pe luciul ei, în lină legănare de Barca pe valuri plutește ușor. Și chiar că a fost lină legănarea, căci vântul a cam lipsit, iar talazurile de asemenea – sau, mai corect spus, în consecință.

Vreme bună era, noi împreună așijderea, despre EU și despre deja celebrul DOMN M. se discută în această discuție, urma să mai vedem doar dacă dorul nostru față de solzoșii adâncurilor destul de tulburii din lac era împărtășit și de ei. Adică dacă le-a fost și lor, peștilor, dor de noi, pescarii (tot pentru înțelesul publicului diversificat – și cititor – este această explicație suplimentară).

Chiar vreți să fiu sincer? Atunci trebuie să recunosc că doar de noi doi mă interesa dacă le-a fost dor peștilor, cât despre ceilalți pescari, treaba lor. Sănătate și mult spor! Egoist am fost, egoist sunt încă. Ca orice pescar. Ca orice om. Cu toate că despre pescari se zice că nu prea mai sunt oameni.

La început, în primele două ceasuri ale zilei, umblătura și cercetarea noastră lacustră au fost supuse în mod constant eșecului, dar noi nu am disperat. Bineînțeles că nici nu ne-am bucurat și nimic altceva nu ne-a încântat decât răsăritul boțului sângeriu al astrului diurn pe balta (nu laguna) albastră. Albastru – murdăriu, mai exact, dacă o exista așa o culoare. Dar mai mult ca sigur că nu există.

Dacă ar mai fi fost și ceață, am fi putut cânta cu nostalgie: Smoke on the water, a fire in the sky, Smoke on the water. Dar nu era, așa că nu am cântat. Mai bine, căci eu oricum nu am voce.

După cele două ceasuri rele, au urmat câteva mai blânde – în radiații solare – până pe la amiază. Apoi a fost jale.

Din punct de vedere halieutic, treburile au funcționat oarecum bine din momentul în care vizibilitatea a început să crească cu adevărat și în apă.

Primii pești pe care i-am căutat au fost știucile. Dar o să le mai căutăm și altă dată. Nu-i problemă.

Apoi ne-au vizitat câteva, cu adevărat aurii, roșioare, în timp ce noi undeam după bibani. Schimbaserăm, deci, registrul, inclusiv locurile, lansetele și nălucile. Bineînțeles că și norocul.

Nu ne-am supărat de vizitele lor, mai ales că erau foarte volubile în dril, precum și destul de voluminoase în fizionomie.

După care, timizi, au început a rumpe din gume și cei din neamul Perca fluviatilis. Binănei, bibănuși, bibani. De toate mărimile și forțele.

Ehei, dragii moșului (chiar dacă nu am încă vârsta necesară pentru un așa apelativ demn de respect, am părul alb, deci se acceptă) și cum pescuiam eu așa, liniștit, driluind mai câte un costrăș, mai câte o roșioară consumatoare de plastice moi, numai ce simt la un moment dat firul greu. Nu tu lovitură, nu tu ciugulire, nu tu zvâcnire. Apoi nervi. Apoi greutate. Apoi adrenalină. Mai ales atunci când l-am zărit în undă (mai mult de o secundă – și am observat că El nu avea roșcată fundă; Chestia asta de umplutură este strict pentru cunoscătorii de poezie. Mulțumesc frumos pentru înțelegere!).

Și atunci, dintr-o dată, corasonul bum-bum-bum în pieptu-mi de aramă (vorba vine), iar colegul, entuziasmat și el de așa o creatură, și-a dus cu bine la îndeplinire meșteșugul cu minciogul, demonstrând încă o dată faptul că suntem și că funcționăm ca o echipă. Ura!

După ce am deposedat bibănoiul, căci despre un biban cu adevărat măreț era vorba, de năluca pe care o purta cu mare mândrie în gură, mâinile pe care le posed încă de la născare au suferit o criză de vreo câteva minute bune de vibrații scurte și involuntare, așa ca după o beție de pomină.

Și ca să scurtez povestea, vă spun, scurt pe doi, c-a urmat și numărul doi. Adică al doilea bibănoi, nu vă gândiți la necesitățile fiziologice, s’il vous plaît, chers amis!

Doar cu zece milimetri sub nivelul fratelui său s-a dovedit dumnealui a fi. În rest, la fel de rău în dril, doar că mai avântat în atac.

Și… uite așa am început eu the new season. Alaltăieri. (A se consemna, vă rog frumos, în procesul-verbal că aici autorul face referire la intervalul de timp scurs de la ziua pescuielii până la ziua mâzgălelii, adică a înșiruirii în pagină a acestor… aberații. Puteți să le spuneți și așa. Nu mă supăr. Știu prea bine ce-mi poate mintea… și lanseta.)

Deci debutul fuse și se duse. Dar amintirile au rămas.

Dulci.

Și pozele.

Frumoase.

Și faptul că, iată cum, într-o singură partidă de pescuit am prins bibanii numărul doi și trei ca mărime de când pescuiesc eu. Și pescuiesc de mic… și pescuiesc destul de mult.

Ce-mi mai place să mă laud…!

Boală veche.

A noastră, a lansetizaților. Și nu numai.