POVESTE (cu – și pentru – cormorani, pescari și alte vietăți)

”La urma urmei, cred că legendele și miturile sunt în mare parte făcute din „adevăr”.“

R. R. Tolkien.

În vremurile de demult, în marele port al Mării celei Mari, viețuia și domnea peste toți pescarii lumii cruntul rege Prin-de-Tot.

Regele Prin era un om foarte rău la suflet, fără pic de milă pentru nimeni, nici măcar pentru oamenii lui apropiați, care tremurau ca varga de frică înaintea lui, și ce să mai spunem despre străini sau despre necuvântătoare…

Dar, oricât de mare și de temut era, regele îmbătrânea, iar lucrul acesta îl speria cumplit, așa că într-o dimineață, după o noapte plină de vise întunecate în care moartea îi făcuse semn cu ochiul că-i vremea să plece, el îl chemă de urgență pe unicul său fiu înaintea lui și-i zise:

— Feciorul meu, tu ai crescut de-acuma, iar eu am îmbătrânit și teamă mi-e că mult timp nu o să mai fac umbră mărilor și uscatului și, tocmai de aceea, cuget în aste clipe că a venit vremea să aflu dacă ești vrednic să-mi iei locul pe tron atunci când va fi să trec cu totul în lumea umbrelor. Ascultă-mă bine, dragul meu: în capătul lumii, dincolo de Marea de Cleștar, sălășluiește cel mai frumos pește din câți există și au existat vreodată pe lumea asta, un pește de aur. În fapt, așa îi și zice lumea: Peștele de aur. De multe ori în viața mea am dorit să merg și să-l prind, dar, din păcate, nu am mai apucat a pleca niciodată în acea expediție, deoarece alte și alte treburi importante mi-au tot ieșit în cale de fiecare dată. Se zice că mulți pescari destoinici au tot umblat și au încercat să-l prindă de-a lungul vremii, dar se vede treaba că este mult prea viclean acest pește de aur, căci nimenea nu a putut a-l dovedi. Așadar, dacă îmi vei aduce acest pește, vei domni în locul meu după moartea mea. Așa să fie! Acum pleacă și zeul pescarilor să fie cu tine!

Atunci, feciorul, care avea inima curată și gândirea neprihănită, plin de respect s-a înclinat și i-a pupat mâna tatălui său,  promițându-i că va face tot ce va ști el mai bine numai să-i aducă Peștele de Aur.

          Regele Prin îl privea tăcut și surâdea în sinea lui, căci nu-i spusese băiatului că Peștele de Aur era fermecat și, chiar mort fiind, acesta putea să-i îndeplinească o dorință celui care știa cum să i-o ceară. Iar el știa. Aflase dintr-un vechi manuscris ce incantație anume trebuie să rostească ținând mâna dreaptă pe capul peștelui. Și dorința lui era să nu moară niciodată, ci să trăiască și să domnească de-a pururi. Așa o inimă de hâdă avea deci regele, încât își mințise unicul fiu și era dispus chiar să-l sacrifice pentru interesele lui egoiste.

          Tânărul crai plecă în zori, cu inima strânsă de teamă, dar hotărât să-și îndeplinească datoria față de părinte. Nu era nici slab și nici nepriceput, dar știa bine că tatăl său nu-i dăduse o misiune obișnuită. Când un rege așa de mare ca el îți cere să-i aduci un pește tocmai de la capătul lumii, nu poate fi vorba doar de o simplă încercare. Totuși, feciorul își puse nădejdea în zeul pescarilor și porni la drum, lăsând în urmă portul Mării celei Mari și pescarii care vorbeau în șoaptă despre cruzimea regelui lor.

Drumul spre Marea de Cleștar era lung și primejdios. Mai întâi, tânărul trecu prin Codrul de Alun. Acolo el întâlni un cerb bătrân cu coarnele grele ca două ramuri de stejar, trimis înaintea lui ca sprijin și povățuitor de însuși zeul pescarilor. Cerbul îngenunche în fața sa, știind cine este, și îi vorbi cu glas omenesc, spunându-i că-l va duce în spinare până la Marea de Cleștar.

Pe drum, atunci când au ajuns în Valea Sticlei, o pasăre de foc, cu penele ca jarul și ochii ca doi cărbuni încinși, îl încercă cu triluri vrăjite. Îi puse întrebări, îl ademeni cu cântece, îl mustră cu insulte, dar feciorul nu scoase niciun cuvânt, căci știa de la cerb că orice răspuns i-ar fi adus imediat pierirea. Atunci, de ciudă, pasărea se aprinse într-un vârtej de foc și se prăbuși la pământ, lăsând în urma ei doar ciocul fermecat, pe care băiatul îl băgă degrabă în desaga lui.

Și iată că, după foarte multe zile de mers, ajunseră în cele din urmă la Marea de Cleștar, ale cărei ape erau atât de limpezi, încât puteai vedea până în adâncul lor.

Acolo, cerbul îi spuse tânărului că el trebuie să plece, dar îi dădu un ultim sfat, și anume că Peștele de Aur nu poate fi prins nici cu undița, nici cu năvodul ori harponul, ci doar cu multă înțelepciune, curaj și, mai ales, cu inima curată. Apoi îi arătă o barcă mică, sculptată dintr-un trunchi de copac, și-l îndemnă să pornească pe mare în căutarea prăzii după care venise.

Tânărul îi mulțumi, îl îmbrățișă cu mult drag și își luă la revedere de la cerb, având lacrimi în ochi, căci îl iubea nespus de mult, apoi se urcă hotărât în barcă și vâsli până când apa se făcu atât de adâncă, încât nu i se mai vedea fundul.

În acel moment, din adâncuri, se ridică înaintea lui chiar Peștele de Aur. Era un pește mai mult decât minunat, dar aprig, cu solzii strălucind ca soarele și cu ochii mari, rotunzi, în care se oglindeau curcubeie fantastice. Peștele îl privi lung, ca și cum i-ar fi citit sufletul și gândul, apoi se repezi năvalnic spre dânsul, urlând cu mare grozăvie. Feciorul regelui Prin însă știa exact ce anume trebuie să facă și suflă pe dată în ciocul fermecat al păsării de foc. Când făcu asta, peștele se cutremură cumplit și muri pe loc, iar din trupul lui se desprinse o lumină albă, care se transformă într-o zână.

Zâna era frumoasă ca zorii, cu părul lung și strălucitor, iar ochii ei aveau culoarea mării. Ea îi mulțumi băiatului că l-a ucis pe cruntul Pește de Aur și astfel o eliberase, căci fusese ținută prizonieră de pește vreme de sute de ani.

Privindu-l, zâna simți că inima ei se aprinde, iar feciorul, la rândul lui, știu pe dată că și-a găsit perechea în lume și astfel o dragoste năvalnică s-a născut imediat între dânșii.

Împreună, ei s-au întors la palatul regelui Prin‑de‑Tot. Acesta se bucură, mai ales când văzu Peștele de Aur, dar bucuria i se transformă repede în teamă, deoarece fiul său se întorsese viu și nevătămat acasă, biruind toate relele, îndeplinindu-și cu bine misiunea și, pe deasupra, aducând cu sine și o zână. Era prea isteț, iscusit, prea iubit de zei și prea puternic, iar lucrurile acestea nu-i convneau defel regelui Prin.

Trebuia să scape cât mai repede de fecior, așa că a pus la cale un complot. În noaptea în care acesta trebuia să se însoare cu zâna, regele l-a chemat într-o încăpere retrasă, sub pretextul că vrea să-i dea binecuvântarea sa, și acolo, la adăpostul întunericului, cu o lovitură mișelească de pumnal l-a ucis pe loc și apoi i-a poruncit celei mai credincioase dintre toate slugile sale să arunce trupul băiatului în mare, ca să pară că acesta își găsise sfârșitul într-un accident.

Dar zâna, fiind fermecată, știu care era adevărul și, când văzu trupul iubitului ei adus de valuri la țărm, o cuprinse o durere adâncă și începu să plângă cu amar. După ce îl jeli vreme îndelungată, ea se ridică în zbor deasupra palatului, cu părul fluturând ca o flamură de doliu, și rosti un blestem cum nu s-a mai auzit altul în lume.

Atunci cerul s-a întunecat, marea s-a zbătut, iar regele Prin‑de‑Tot s-a transformat pe loc într-o pasăre neagră și urâtă, cu ciocul lung și ochii haini, aidoma inimii sale. Așa a apărut pe lume cormoranul și, de atunci, el bântuie apele și țărmurile lumii, mereu nesătul și urât de toată lumea, ca un spurcat și blestemat rege al întunericului.

După aceea, zâna, cu inima frântă, a ridicat trupul tânărului și l-a luat în lumea ei, acolo unde zeul pescarilor l-a readus la viață și apoi l-a pus rege peste toți pescarii lumii, în locul tatălui său.

Tânărul rege și zâna au trăit de atunci fericiți în portul Mării celei Mari și, de nu or fi murit, încă mai trăiesc și astăzi, iar pescarii au început să fie mai curați la inimă și mai cu milă față de pești, aidoma bunului lor rege.