O lacrima

Nimic nu e mai trist decat o lacrima ce ofileste un zambet. – Andreea Trifu

Ma plimb abatut pe malul pustiu si slut al apei sau a ceea ce a mai ramas din ea. Privesc si nu-mi vine sa cred ca acesta este prundul pe care am crescut si unde am pescuit ani de zile. Zaresc itindu-se prin omatul mare o cioata razleata si ma asez pe ea. Privelistea este devastatoare. Escavatoare hidoase au mancat si au deformat haotic malurile altadata verzi si pline de tufe de rachita, impartind firul principal al apei in mai multe paraie firave care incerca  acum timide sa se strecoare printre bolovani. Padurea de arini si stejari s-a retras mult spre sat, fiind strajuita de niste diguri mari.

Chiar si prin zapada mare a acestui inceput de an, an ce se anunta din nou a fi unul plin de incercari pentru toata lumea, se vad gunoie aruncate in nepasare de oameni (oare mai putem sa-i numim asa ? Exista o vorba plina de intelepciune din batrani care spune:  LUME MULTA – OAMENI PUTINI). Trist, dar adevarat. Nimanui nu-i mai pasa de natura sau macar de ce a mai ramas din ea.

Ma uit la firicelul de apa , intitulat pomops “RAUL SUCEAVA” – si ma intreb ce vietati ar mai putea gazdui? Probabil si broastele au migrat spre locuri cu ape mai adanci, iar despre pesti nici nu mai poate fi vorba. Eventual oarece boisteni sau poate ceva pui de clean sa mai fi ramas pe aceste locuri.

Si cum o nenorocire nu vine niciodata singura, in aceste locuri, cu ape mici, urca primavara, cand crapa frunza arinului, dupa cum se zice in popor, scobarii in convoiul lor nuptial. Ei vin din aval de la ape adanci si nici macar nu banuiesc ce ii asteapta aici. Este festinul braconierilor. Vin toti, de toate neamurile si categoriile: ecranari, setcari, electricieni si chimisti (cei care dau cu clor sau alte substante similare) .

Este singura perioada din an in care exista peste pe aceste meleaguri in rest pustii. Mai urca ce-i drept peste atunci cand sunt inundatii, dar se retrag imediat ce nivelul apelor incepe sa scada .

Imi vin in minte pescuielile copilariei si frumusetile de atunci.

Adeseori zaream capriorii strecurandu-se printre tufele de rachita ori ii vedeai venind sa se adape in marginea apei in diminetile frumoase de vara cand aveai impresia ca apa parca  ar fierbe din cauza valatucilor densi de ceata pe care palele scurte de vant ii purtau parca intr-un dans nebun-haotic pe deasupra undelor.  Iepurii fugeau speriati imediat ce simteau ca te apropii si vulpi rosii iti dadeau cateodata tarcoale poftind la o coada de peste. Malurile pline de ieburi si flori te imbiau la odihna. Printre pietrele din zonele cu prundis,  maci rosii ca sangele isi scuturau tulpinile si florile fragile in vantul caldut. Pe langa ei mestereau codobaturile de apa semanand teroare printre gazele din preajma. Fluturi maiastru colorati zburau in intrecere cu frumos scanteietoarele in lumina soarelui  libelule, pe deasupra apei,  libelule ce isi mai ingaduiau cateodata sa faca scurte popasuri pe antena plutei ce luneca vioaie printre valuri. In rastimuri se vedea tasnind din ape sageata punctata a pastravului indigen in salturile sale dupa hrana ce zbura imprudenta prea aproape de linia subtire ce desparte aerul de lumea apelor. Dinstre padurice se auzeau cuci si alte pasari cantandu-si ariile diferite, intrerupte din cand in cand de catre loviturile scurte si repetate, ca de ciocan, ale ciocanitoarelor aflate in permanenta lor cautare de hrana. Sub pietrele de pe vaduri se gaseau tot felul de vietati, iar eu le alegeam pe acelea pe care le numeam “ racusori” folosindu-le drept momeala pentru pesti. Erau fatali pentru mrene, pentru cleni, scobari si alte neamuri de pesti care in acele vremuri populau apele frumoase ale raului.

Toate insa au devenit amintiri, toate au disparut in neantul timpului. Un fior rece ma trece de-a lungul corpului. O lacrima mi se pravale din ochi pe obrazul inghetat. Atat mai pot oferi eu acestui loc minunat care mi-a oferit candva atat de multe lucruri. Doar o lacrima. O lacrima a tristetii si totodata o lacrima a neputintei. A neputintei de a da timpul inapoi si de a reinvia acele vremuri mirifice, a neputintei de a opri moartea lenta, dar sigura a naturii si a frumusetilor sale.

Ma ridic cu greu hotarat sa pornesc spre casa. Undeva, spre vest, din covorul alb de nea se deslusesc niste siluete ciudate. Acolo este balastiera. Escavatoarele stau si ele in amortire rapuse de frigul de nepatruns al acestor zile geroase. Un zambet amar mi-a fluturat pret de o secunda pe buze. Asadar inca mai sunt anumite perioade de timp in care omul nu poate controla chiar totul. Mai sunt anumite situatii in care totusi omul este supus vremurilor si nu invers. Natura mai castiga inca scurte batalii in lupta permanenta cu omul atotdistrugator,  batalii care insa nu fac decat sa amane sfarsitul tragic, dar din pacate atat de previzibil, in niciun caz insa nu pot sa-l inlature.

Se spune ca speranta moare ultima, dar oare mai puteam spera?

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

4 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.