Hepatita care se ia prin alimente, mâini murdare, apă etc. se cheamă hepatită A. Sau epidemică, pentru că de obicei  nu suntem singurii care păţim necazul: aproximativ în acelaşi timp şi cam în acelaşi loc apar mai multe îmbolnăviri odată. Este o boală infecţioasă provocată de un virus care ajunge la noi pe cale fecal-orală, cu alte cuvinte intră pe gură şi, după ce-şi face mendrele şi apucă să se înmulţească, iese pe la capătul opus, gata să-i infecteze pe alţii. Scoicile nefierte, racii cruzi, salata spălată cu apă de Dunăre, cafeaua solubilă preparată aşijderea, muştele de pe scrumbia uitată la soare sunt tot atâtea prilejuri de întâlnire cu virusul.

Hepatita virală A este un semn al mizeriei, nu neapărat personale. România este considerată zonă endemică pentru boală. Pe româneşte, ai mari şanse să mănânci –la propriu!- ceea ce elimină pe căi cât se poate de naturale conaţionalii tăi, în lipsa staţiilor de epurare Dunărea nefiind altceva decât o imensă cloacă.

Neplăcerile apar cam la două săptămâni sau chiar o lună de la contaminare, niciodată mai târziu de două luni. Din fericire, nu ne omoară şi odată scăpaţi suntem imuni, adică putem mânca virusuri hepatitice de tip A cu polonicul fără a mai face boala. Anticorpii produşi la prima infectare vor rămâne în sânge pentru toată viaţa. Chiar dacă nu am mai făcut până acum gălbenare, cum i se mai zice prin popor, şansa de a fi venit deja în contact cu virusul este în România foarte mare şi creşte odată cu înaintarea în vârstă. Peste cincizeci de primăveri aproape toţi românii au scăpat de grija hepatitei A, majoritatea după forme inaparente de boală.

Spălatul pe mâini nu e pierdere de vreme şi nici simplă înmuiere a unghiilor în apă. Vara se întâmplă adesea să ne ardă gâtul de sete, dar nu merită să ne asumăm riscul de a bea apă dintr-o baltă la care au acces şi alţii. Putem să o facem la mare nevoie, dar numai după ce am fiert licoarea râvnită cam o jumătate de ceas. De ceva timp încoace există chiar un vaccin împotriva hepatitei A. Nu e însă recomandabil să ni-l administrăm de capul nostru, doar pentru că plecăm o săptămână la pescuit. Nu strică să întrebăm mai întâi un medic despre asta.

The post Hepatita A, luata din Delta appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

În Delta Dunării sărarea este probabil cea mai folosită metodă tradiţională de conservare. Are avantajul că este ieftină, foarte la îndemână şi procedura nu trebuie învăţată înainte din tratate. Nu numai că scoate apa din peşte, dar clorura de sodiu inhibă şi majoritatea bacteriilor periculoase pentru noi.

În cantităţi prea mici sarea însă nu sterilizează (murăturile şi varza acră sunt o dovadă). Şi nici nu fereşte grăsimile de oxidare – scrumbiile sărate păstrate necorespunzător se îngălbenesc rapid şi miros a rânced. Zonele unde nu ajunge sarea se alterează, fără ca aspectul general al cărnii să se modifice. În plus, sărarea presupune un oarecare grad de expunere la aer, cu toate muştele care decurg de aici. Unde mai pui că niciodată nu poţi scăpa definitiv de sare – un blestem pentru inimă şi hipertensivi.

Scrumbia afumată e un deliciu deltaic. Dar, ca orice afumătură, este în sine o mică bombă. Peştele îşi ţine uleiurile direct sub piele, care vine în contact prelungit cu fumul fierbinte. Extrem de instabile, grăsimile nesaturate se pot combina între ele la cald, formând produşi nocivi, printre care şi unul dintre cei mai puternici agenţi cancerigeni de care avem habar. Dacă meniul trebuie să conţină musai peşte afumat, îndepărtarea pielii şi a porţiunilor direct afumate este obligatorie.

Conservarea prin fierbere este o metodă mai sigură, chiar dacă distruge unele vitamine. Dar conservele de peşte sunt greu de digerat, mai ales cele preparate cu mult ulei. În plus, pregătite necorespunzător pot provoca o boală severă, adesea mortală – botulismul. Afecţiunea e dată de o otravă extrem de puternică, produsă de bacterii anaerobe (trăiesc fără aer, fără oxigen) destul de răspândite în natură. Acestea ajung pe peşte, de aici în conservă, unde vor înflori, în lipsa sterilizării adecvate. Odată carnea îmbibată cu toxină botulinică, ea devine mortală oricât am fierbe-o. Ciudăţenie mare, nici măcar nu-şi modifică gustul sau mirosul! Botulina relaxează toţi muşchii, decesul survenind prin lipsa de contractibilitate a diafragmului şi a celorlalţi muşchi respiratori.

Pentru a fi eficient ca metodă de conservare, frigul presupune o temperatură inferioară pragului de -30 de grade Celsius. La -18 grade pier paraziţii, nu însă şi bacteriile, care stau în stare latentă şi vor începe să lucreze, mai repede şi mai bine, după dezgheţ. Un peşte decongelat de câteva ori e o alternativă chiar mai proastă decât o conservă veche, mai ales dacă a fost păstrat cu tot cu intestine. Chiar şi în congelator, peştele gras şi icrele trebuie ferite de aer printr-o banală folie de plastic, altfel râncezesc. De aceea, peştele trebuie consumat nu mai târziu de 3 (recomandabil) – 6 luni (la mare nevoie!)  de la congelare.

The post Solzi la cămară appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pentru pescarul care se respectă, tăieturile sunt ceva banal. Aproape fără excepţie, în plagă ajunge şi bacteria care provoacă tetanosul (Clostridium tetani), care, departe de a fi specifică Deltei, are de-a face cu orice zonă acoperită de pământ şi dejecţii animale. Ciudat, dar microbul cu pricina urăşte oxigenul, simpla expunere la aer omorându-l imediat. Înainte să piară în chinuri depune „ouă”, adică spori, aceştia ajungând pe orice cui, sârmă, spin sau ciob odată cu praful ridicat de vânt. Dacă în timp ce scurmăm prin bălegar după râme ne crestăm cu vreun ciob murdar, bacteria începe să se înmulţească. Culmea! Nu va putea pleca de acolo, căci peste tot va da de sânge, cu oxigenul lui cu tot. Este suficient însă să existe, pentru că din bubiţă descarcă o toxină puternică. Rezultatul? Muşchii încep rând pe rând să se contracte şi tot corpul se arcuieşte pe spate. Până şi muşchii masticatori se strâng spasmodic, de aici şi numele popular de fălcariţă dat bolii. Moartea survine rapid, în chinuri crunte. Totul, de la cea mai banală înţepătură!

Din fericire, bacteria e sensibilă la orice: aer, apă şi săpun, antibiotice banale. Tetanosul este singura boală necontagioasă pentru care s-a inventat un vaccin, obligatoriu încă din primele zile de viaţă. Celebrul „antitetanos” nu este altceva decât toxină tetanică în cantităţi prea mici pentru a ne afecta, dar suficiente pentru a stimula apărarea specifică a organismului. Ca să nu lăsăm baltă ştiucile pentru a fugi la spital, unde ne-aşteaptă doctorul să ne împungă cu toxină, va trebui să spălăm imediat pământul din plagă, să o expunem la aer şi să o dezinfectăm, fie şi numai cu ţuica din damigeană.

Mai iubitoare de Deltă e însă … buba neagră. Se cheamă antrax, dalac sau, fără prea multe fiţe, cărbune şi e o rudă bună cu tetanosul mult hulit. Este tot o bacterie (Bacillus anthracis) care trăieşte fără oxigen şi produce spori rezistenţi. Iubeşte căldura şi animalele, ierbivorele în special, temperaturile ridicate favorizându-i prezenţa. Delta, Dobrogea şi lunca inferioară a Dunării produc majoritatea cazurilor de îmbolnăviri de la noi, în ritm de câteva pe an. N-ar fi bai, dacă boala nu ar fi extrem de contagioasă. Simpla atingere a animalului decedat ne transformă imediat în bolnavi buni de dus la spital şi de pedepsit cu injecţii.

Când dă de oxigen, bacteria produce spori, printre cei mai rezistenţi din natură. Atât de serioasă e problema, încât odinioară vita bolnavă era îngropată la doi metri sub pământ, în var nestins! Carevasăzică ferit-a Sfântul să tăiem pielea vacii moarte de pe grind, că umplem de cărbune toată Delta! În cele mai multe cazuri bacteria se opreşte la piele, unde formează un buboi mare, urât şi negru. Necazul e că, spre deosebire de tetanos, care moare în sângele oxigenat, antraxul fuge şi spre alte organe. Uneori ajunge direct în plămâni sau intestine, prin inhalarea sporilor de pe blana animalelor sau prin consum de carne ori lapte infestate. Chiar dacă răspunde bine la mai toate antibioticele cunoscute, inclusiv la bătrâna penicilină, tratamentul trebuie început de maximă urgenţă.

The post Tetanii si bube negre appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Gălbeaza este provocată de un vierme lat ca o frunză de salcie, Fasciola hepatica, trăitor în ficatul ierbivorelor. Riscul de a contacta boala în Deltă e relativ mare, din cauza numeroaselor vaci semisălbatice de pe grinduri. În plus, ouăle viermelui sunt eliminate prin fecale în apă, unde eclozează şi infestează un melc acvatic (Lymnaea), răspândit la tot pasul pe malul gârlei. Din melc, paraziţii ies sub o formă uşor diferită pe malul apei, adică exact acolo unde îi place mai mult pescarului să se odihnească.

Chiar dacă la noi nu se consumă salate de creson sau măcriş-de-baltă, o mână murdară ştearsă grăbit pe iarba udă de pe mal poate aduce în organism chistele care conţin primordiul de vierme. Acidul din stomac eliberează larvele, care străbat peretele intestinului subţire, ajungând în peritoneu. Până la ficat nu mai e cale lungă şi în cele din urmă viermele poposeşte, maturat gata, în canalele prin care fierea se scurge către intestine. De aici ajung pe pajişte alte ouă şi povestea o ia de la capăt. O singură vacă sau o căprioară infestată poate elimina zilnic sute de mii de ouă!

Viermele îşi semnalează prezenţa după luni sau ani de zile de la infestare. Multă vreme nu avem nimic, poate cel mult o mâncărime discretă de piele, ca un fel de alergie rebelă care trece de la sine. Apoi începem să slăbim, devenim anemici. În timp canalele biliare se astupă şi, chiar de nu apare gălbeneala, ficatul suferă în tăcere, până ce devine cirotic.

The post Gălbenea de apă dulce appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Leptospiroza este o zoonoză, adică o boală pe care animalele o împart cu noi. Este provocată de bacterii lungi şi subţiri, încovrigate ca un tirbuşon. Microorganismele respective sunt în general saprofite, adică se hrănesc cu resturi organice în descompunere, dar la mamifere unele subtipuri devin patogene. Afectează porci, vite, câini sau rozătoare, prin dejecţiile cărora ajung în apă şi de aici la noi.

Leptospirele sunt puţin rezistente, cresc greu şi nu rezistă oriunde. Apele curgătoare nu le oferă condiţii bune de trai şi nici turbăriile sau smârcurile acide. Din păcate, ele găsesc în Deltă toate condiţiile de dezvoltare: ape stătute, căldură şi şobolani. Estul ţării, Delta şi toată lunca Dunării sunt zonele predilecte unde putem da peste bacteria împricinată, pescarii fiind consideraţi categorie de risc. Anual se adună în România câteva sute de cazuri, mai ales în anii cu inundaţii prelungite.

Leptospirele patogene au la un capăt cârlige şi îşi folosesc extremitatea opusă pe post de elice. Pielea noastră, chiar intactă, este neputincioasă în faţa lor. Este suficient să ne scăldăm în locul nepotrivit, pentru ca bacteria să ne cotropească. Cele mai multe tulpini patogene provoacă o simplă febră, boala mai fiind numită şi „febră de mlaştină”. Din păcate, există şi o formă gravă a afecţiunii. Bacteria incriminată, Leptospira icterohaemorrhagiae  –  în traducere liberă „spirala subţire care dă gălbeneală şi hemoragii” – blochează rinichii, ficatul, atacă foiţele care învelesc creierul, plămânii, ducând deseori la deces.

Iată de ce e bine să evităm scăldatul în băltoace mici, izolate, în canale închise, chiar dacă apa ni se pare limpede cristal. Riscul e mai mare când înotăm cu ochii larg deschişi sub apă, corneea fiind penetrată lesne de leptospire. Dacă ne-am julit recent genunchii, ne-am tăiat când curăţam peştele ori ne-am scărpinat până la sânge pe unde au trecut ţânţari lipsiţi de bun simţ, e bine să ne răcorim altundeva. Râurile cu maluri bine însorite sunt de preferat.

The post Leptospiroza appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Carnea peştilor din Rezervaţie nu conţine toxine proprii. Este adevărat, carnea cocoşelului de mare (Blennius) este considerată tradiţional a fi improprie consumului uman, dar asta nu pentru că ar fi toxică în sine, ci pentru că este de o calitate inferioară. Alte popoare îl consumă fără probleme. În schimb, carnea de peşte poate adăposti o multitudine de paraziţi. Situaţia este incomparabil mai frecventă la peştii răpitori, din pricina efectului cumulativ (riscul de a veni în contact cu parazitul este mai mare, întrucât speciile respective consumă alţi peşti, posibil a fi deja infestaţi).

În muşchii, peritoneul şi ovarele bibanilor, ştiucilor ori şalăilor prinşi putem întâlni mici chiste, care conţin viermişori rotunzi şi roşii, încolăciţi, de numai 2-3 cm lungime. Este vorba de larva unui vierme (Eustrongylides sp.) care are ca gazdă definitivă păsările ihtiofage. Odata eliberată din chist cu un cuţit, larva se mişcă încet, dar vizibil. Culoarea este dată de sângele gazdei, cu care viermele se hrăneşte.Din fericire, pe cât de neplăcut este aspectul cărnii infestate, pe atât de uşor este distrus parazitul, folosind metodele termice uzuale de preparare. Infestarea la om este rarisimă (numai cinci cazuri descrise de-a lungul timpului în SUA), fiind semnalată de suferinţe digestive nespecifice, date de migrarea larvei  prin peretele intestinal al omului.

Mai rar, viermişori asemănători putem întâlni chiar în intestinul peştilor. Vorbim tot de un nematod (vierme rotund şi subţire) numit Cammallanus. Numai că de data asta peştele este gazda definitivă. Viermii sunt eliminaţi oricum când eviscerăm peştele, nu ridică aşadar probleme pentru noi, chiar dacă pot fi întâlniţi inclusiv la peştii paşnici (crap).

Nu acelaşi lucru se poate spune despre botriocefal (Diphyllobothrium latum). În stadii inferioare de dezvoltare, viermele infestează peştii juvenili (chiar nerăpitori), de unde, prin efect cumulativ, are mari şanse să paraziteze un peşte răpitor. Dacă acesta din urmă ajunge pe masa noastră insuficient preparat termic, vom deveni gazdă definitivă pentru vierme, adică vom adăposti în intestine o tenie lată de 2 cm şi lungă de peste 15 m! Consumul tradiţional de carne sărată de ştiucă a fost considerat principala cauză a răspândirii bolii în rândul lipovenilor. Mult timp, Delta a fost considerată zonă endemică pentru această afecţiune, astăzi în regres vizibil datorită mijloacelor moderne de conservare (congelare), preparării termice corecte a cărnii, dar şi a înlocuirii rapide a populaţiilor de răpitori (generaţii mai scurte, peşte recoltat la vârste şi dimensiuni din ce în ce mai mici).

The post Paraziţi din carnea de peşte appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Nu pot să nu zâmbesc când îmi aduc aminte cum am fugit într-o noapte din inima Deltei, pentru că guvernul de atunci urma să sigileze regiunea de teama gripei aviare. De gripă luată de la raţe n-a murit nimeni la noi, poate numai niscaiva lebede ori găini nevinovate, dar amintirea „agentului H5N1” rămâne. Cine-i de fapt H5N1? Rudă bună cu H0N1, H1N1, H3N2 şi alte virusuri gripale. Unele preferă porcii, caii, vitele sau păsările, de unde sar şi printre oameni. Câteva ne iubesc numai pe noi. Aşadar, virusul gripei nu este altceva decât denumirea generică a unei familii de tulpini virale patogene.

Spre deosebire de bacterii, virusurile nu ne atacă direct. Semnele legate strict de acţiunea lor sunt aproape imperceptibile. Ceea ce simţim este în realitate răspunsul organismului la atac. În gripa propriu-zisă ne doare totul, deşi virusul … nu ajunge în sânge! Primele apar durerile de cap, muşchi şi articulaţii, oboseala inexplicabilă. Ne lăcrimează ochii, ne curge nasul, ne doare în gât. Parcă nici în burtă nu merge totul strună. Tusea seacă, strănutul şi respiraţia dificilă sunt aproape singurele manifestări respiratorii ale gripei necomplicate. Cum ştim când e tuse aviară şi ne doare capul de la deochi de raţă? Nu ştim şi nici nu vom afla vreodată, dacă nişte oameni curioşi din fire nu ne analizează anticorpii specifici din sânge. Simptomele sunt practic aceleaşi.

Am face o mare greşeală să turnăm pe gât antibiotice. Sunt absolut inofensive pentru virusuri! Ce-i drept, omoară din bacteriile pe care le ducem în cârcă. Dar nu pe toate şi de scăpat scapă cele mai rezistente, care prelungesc viroza cu o pneumonie bacteriană, un adversat de temut. Avem febră prea mare? Luăm antitermice. Dureri insuportabile? Antialgice. Adicătelea un algocalmin, un paracetamol, banala aspirină sau faringoseptul se bat cu gripa banală mai bine decât ar face-o cele mai puternice antibiotice. Desigur, în caz de respiraţie dificilă şi stare generală în cădere liberă, o vizită la doctor devine dovadă de înţelepciune. Poate că ar fi bine totuşi să-i mărturisim dacă pe baltă ne-am apropiat prea tare de o puicuţă aparent bolnavă…

The post Gripaţi în aripă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Ca urmare a modificării temporare a alimentaţiei, o vizită în Deltă se poate lăsa cu tulburări intestinale. Mai rar, ele sunt datorate condiţiilor igienice locale şi nu noilor mâncăruri testate. Să nu uităm că până una alta Delta e punctul terminus al haznalelor multor ţări. Şi, ca o consecinţă directă, apare în statisticile oficiale ca regiune endemică pentru holeră, adică numărul îmbolnăvirilor din zonă este constant crescut din cauza condiţiilor locale specifice. Din fericire, boala în sine nu mai e ce-a fost odată. E dată de o bacterie (Vibrio cholerae) relativ puţin rezistentă, din care trebuie să înghiţim câteva milioane ca să deschidem robinetul la spate. Scoicile de lac şi racii pot fi o sursă importantă de boală, în lipsa unei preparări termice insuficiente. La fel şi celebra ciorbă de peşte a lipovenilor, dacă  e făcută cu apă nefiartă. Cum recunoaştem holera? Când singurul pipi pe care îl producem confundă ţeava şi poate fi eliminat doar stând pe vine, în cantităţi imense şi reprize frecvente (adesea zeci de scaune ca apa pe zi!), treaba e clară.

Alteori avem scaune dese, dar în cantitate mică, un amestec de puroi, mucus şi sânge. E semn că bacteriile ne-au atacat intestinul, căruia îi distrug rând pe rând celulele. Nu e de-ajuns că stropim prin toate părţile. Ne ia cu leşin, durerile de burtă nu ne dau pace, ba mai facem şi febră sau dăm de papa la boboci. Deşi nu obligatoriu, putem bănui că am făcut dizenterie. La fel de temută ca holera, e produsă tot de o bacterie (Shigella disenteriae), ceva mai rezistentă însă. Sunt suficiente câteva sute de astfel de microbi pentru a ne aduce la disperare. Mâini murdare, mese servite din vârful degetelor care au siluit râmele, fructe spălate în ghiolul devenit fosă septică ne pot băga în boală. Chiar de nu e dizenterie, cu o salmonelă mică nu ne rămâne balta datoare. Ouăle de pe mal, fie ele chiar de la raţa vecinului, sunt o pacoste. Fierte incomplet sau savurate ca maioneză pot umple un spital odată, Salmonella fiind o bacterie extrem de rezistentă şi de parşivă.

Dacă de o constipaţie rebelă nu a murit încă nimeni, diareea ne poate veni repede de hac. Deshidratarea este cu atât mai gravă, cu cât soarele bate mai tare. La copilul mic poate fi o chestiune de ceasuri până când organismul cedează. Nici bătrânii nu stau mai bine, sângele îngroşat de atâta apă pierdută pavând drumul către infarct ori accident cerebral. Aşa că prima măsură la coada lansetei este hidratarea. O linguriţă rasă de sare, un sfert de linguriţă de bicarbonat alimentar şi o lingură de glucoză (sau două de zahăr) la litrul de ceai din orice buruiană fac cât o liotă de medici.

Regimul e obligatoriu. Alimentele care fermentează şi cele care ne umplu de resturi sunt renegate. S-a zis cu grăsimile, condimentele, fructele (cu excepţia merelor coapte decojite), legumele (mai puţin morcovii fierţi), cafeaua, sucurile acidulate. Teoretic, antibioticele rezolvă rapid atât holera, cât şi dizenteria. Însă doar câteva sunt potrivite, şi acelea ineficiente dacă la mijloc e un virus care ne-a lovit la maţe, ceea ce se întâmplă mai des decât holera, dizenteria şi salmoneloza la un loc. În plus, luate cu pumnul, antibioticele devin periculoase, putând provoca ele însele diarei severe, aşa că mai bine uitaţi de ele. Aparent, bulinele care ne pun dop (Imodium) sunt bune. Dar dacă diareea noastră e produsă de o toxină, ele pot face mai mult rău decât bine, întârziind eliminarea ei.

The post Dezlegări la maţe appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Un mal de râu înalt şi alunecos, o gheaţă prea subţire, o barcă răsturnată sau pur şi simplu un cârcel rebel ne pot aduce într-o situaţie… mortală. Chiar dacă nu suntem direct implicaţi, şansele de a fi martorii unui astfel de eveniment cresc cu fiecare secundă petrecută pe baltă. O jumătate de milion de oameni din toată lumea pier anual înecaţi, aproape trei sferturi din cauza unor trăiri bahice prealabile.

Vorbim de înec când în plămâni ajunge din exterior un lichid, care formează un „dop” şi împiedică intrarea aerului în alveole. Dacă acestea rămân neaerisite, atunci sângele, împins permanent de la spate de inimă, iese din plămâni neoxigenat. Practic, nu apa ne omoară, ci lipsa oxigenului. Primul care se resimte e creierul, care poate muri în câteva minute, chiar dacă inima bate în continuare. După agitaţia iniţială, care nu face altceva decât să ne bage şi mai multă apă în stomac şi plămâni, îngreunându-ne corpul, urmează rapid pierderea conştienţei.

Când înecul survine în apă dulce, sângele – având un conţinut ridicat de săruri – poate atrage lichidul din plămâni spre vase, crescând şansele ca victima să îşi reia spontan respiraţia, cu condiţia să fie scoasă rapid pe mal. Din contră, când accidentul se produce în apă sărată lichidele din sânge trec iute în plămâni, agravând situaţia.

Ce-i de făcut? Din două persoane afectate, se acordă ajutor celei inconştiente. Dacă ambele sunt inconştiente, prioritate va avea victima cu cele mai mari şanse de salvare. Ea se scoate imediat pe mal, se aşează pe o parte, cu capul pe braţ şi gura larg deschisă în lateral. Dacă respiră spontan, sigur îi bate şi inima. Poate însă să nu respire, dar inima să-i bată în continuare. Un înecat fără puls presupune obligatoriu manevre de resuscitare: apăsări pe torace şi respiraţie gură la gură, în timp ce „pacientul” stă întins cu faţa în sus şi capul dat uşor pe spate.

The post Când Delta ne îneacă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Pe drumurile Deltei pândesc lighioane periculoase. Unele au aripi, trompe sau ventuze, altele colţi sau ace. Câteva vieţuiesc în apă, dar nici prin aer, pe pământ, prin smârcuri drumul nu se arată simplu.

Imensa majoritate a şerpilor Deltei nu sunt veninoşi. Este descrisă o populaţie de vipere pe dunele grindului Letea, vipera-de-stepă (Vipera ursinii), puţin periculoasă pentru om şi rar întâlnită. Comuni sunt şarpele-de-apă (Natrix tessellata) şi cel de-casă (N. natrix), ambii inofensivi. Au lăudabilul obicei de a fugi când te întâlnesc. Atacaţi, se apără timid sau recurg la un şiretlic – o fac pe mortul.

Atunci când nu ajunge desert pentru peşti, lipitoarea (Hirudo medicinalis) papă sânge. Datorită anestezicelor din saliva ei nu simţim butoniera pe care o face în piele. Cu maxim 15 ml de sânge se declară apoi mulţumită pentru vreo şase luni. De obicei noi pierdem ceva mai mult, datorită unui puternic anticoagulant (hirudina). Înţepătura nu este periculoasă şi o duzină de lipitori nu ne vor anticoagula de tot. Sunt citate însă cazuri de decese datorate lor – beţivi căzuţi în smârcuri, ucişi nu de prea mult sânge supt, ci exangvinaţi prin anticoagulare.

Căpuşele sunt frecvente în Deltă. Gângăniile ajung pe noi ghidate de căldura corpului şi se refugiază în zonele cu păr, frecvent la subsoară. Transmit boli grave, precum borelioza care a isterizat un timp opinia publică românească. Mai neplăcută este îndepărtarea lor. Dacă ne grăbim şi le smulgem numai abdomenul, resturile uitate în piele vor genera un abces care numai de cuţit va trece. Ies singure sau măcar foarte uşor după ce picurăm pe ele alcool.

Furnicile aborigene nu sunt periculoase pentru om, dar pot provoca dureri: cu ajutorul unui ac injectează în piele acid formic. Foarte neplăcute sunt înţepăturile provocate de furnicile roşii, senzaţia de arsură făcând loc după ore bune unei mâncărimi sâcâitoare. Cum sunt mari iubitoare de lemn putrezit, atenţie la sălciile scorburoase! Teama de păianjeni e nejustificată, neexistând local specii periculoase pentru om, cu excepţia populaţiei de văduvă-neagră de pe Insula Popina, unde oricum accesul este interzis teoretic. Sigur, orice păianjen injectează venin dacă ne muşcă, dar asta se întâmplă mai rar. Din cauza arahnofobiei pier nevinovaţi fugăii (Gerris), acele insecte care patinează rapid pe suprafaţa apelor. Au şase picioare, nu opt, sunt deci insecte şi nu păianjeni.

Albinele, bondarii, viespile sunt relativ (ne)periculoase pentru om, pe care îl atacă rar neprovocate. Fac excepţie bărzăunii, un soi de viespi imense, care cuibăresc în sălciile găunoase. Ce facem, odată înţepătura produsă? Albinele pierd acul, acesta trebuind aşadar scos din piele. Puţină gheaţă şi multă indiferenţă vor rezolva apoi inflamaţia. Probleme apar la alergici, care pot muri dintr-o singură înţepătură. Ne putem afla în trei situaţii: e prima înţepătură din viaţă – va trece, chiar pe teren alergic; e a n-şpea oară când ni se întâmplă – nefiind alergici, nu vom păţi nimic. Situaţia se complică dacă am mai fost înţepaţi doar o singură dată înainte. Celulele imune au întipărită în memorie întâlnirea cu veninul şi pot răspunde exagerat începând cu a doua înţepătură. Răspunsul anormal merge până la şoc anafilactic. Din fericire, cei cu alergii la albine se cam feresc de ele, cunoscându-şi bine năravul. Din păcate, tratamentul să e chiar la îndemână. Dacă zona inflamată creşte în diametru şi membrul înţepat se umflă, vizita la spital devine urgenţă absolută!

Duşmanca declarată a pescarului e ţânţăroaica, devreme ce masculii sunt vegetarieni. Nu transmit HIV, nici hepatite virale. Transmit însă malaria, un parazit microscopic care provoacă accese de febră şi frisoane, de unde şi denumirea de „friguri” dată bolii. Anofelii (ţânţarii cu malaria) trăiau până nu demult şi la noi. Au servit de altfel ca argument pentru desecarea şi asanarea luncilor dunărene. În România malaria a dispărut de o jumătate de veac, rămânându-ne doar cazuri izolate, de import. Ţânţarii mai pot transmite neuroencefalita virală, o boală gravă, dar extrem de rară în Deltă.

Mai deranjanţi chiar decât ţânţarii sunt tăunii. Prezenţa lor transformă Delta într-un coşmar estival, mai ales dacă vizităm zone cu multe vite sau cai sălbăticiţi. În anumite veri sunt atât de numeroşi, încât se adună gloată în spatele bărcii de cum începem să gonim pe apă. Deşi pe moment doare ca naiba, înţepătura lor e absolut benignă. Ba, are şi un avantaj – ne semnalează imediat prezenţa insectei, înainte ca aceasta să-şi depună în pielea noastră oul din care ar fi ieşit o larvă albă, mare şi scârboasă.

The post Unde este goanga appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Ceea ce vedem din soare este lumina, adică radiaţiile vizibile ale spectrului, dar ele nu sunt singurele emise de acesta. Excesul este însă dăunător, expunerile îndelungate la lumină afectând retina. Pentru că privitul lung în soare produce orbire, ochelarii de protecţie nu sunt un accesoriu de lux al pescarului cu fiţe, mai ales că reflexia pe suprafaţa apei îi accentuează luminii efectul.

De la soare mai primim căldură, implicit şi radiaţii infraroşii. Spre deosebire de ultraviolete, străbat sticla. În doză mare produc arsuri tegumentare, nu şi bronzare. N-ar fi ăsta necazul, dacă n-ar trece destul de profund dincolo de piele. Pot străbate oasele cutiei craniene, mai ales la copii, determinând iritarea foiţei care înveleşte creierul. Aceasta se inflamează, vasele de aici se dilată şi creierul suferă, dându-ne dureri crunte de cap, greţuri, vărsături. De principiu, „insolaţia” e o afecţiune banală, dar la copiii mici pot apărea complicaţii severe, care nu pot fi rezolvate de un banal tratament antiinflamator.

Corpul uman generează şi secundar reacţiilor metabolice foarte multă căldură. Ca să nu se încingă prea tare, trebuie să scape de surplus. O face conducând căldura direct spre corpurile reci cu care vine în contact – cutia cu bere ţinută în palmă de exemplu. Mai pierdem căldură prin contact direct cu aerul care ne înconjoară, dar peste 28°C randamentul  procesului e infim. De cea mai mare parte scăpăm în lipsa oricărui contact direct cu obiectele din jur, prin emisie de radiaţii infraroşii. În sfârşit, o bună parte din căldură e folosită pentru a evapora transpiraţia, perdeaua de apă cu care organismul acoperă cei doi metri pătraţi de piele care ne îmbracă. Răcirea e cu atât mai eficientă cu cât straturile de aer din jurul nostru sunt mai des împrospătate – de vânt, dacă există. Când aerul este suprasaturat cu vapori de apă (miroase cumva a Deltă?), evaporarea este aproape nulă.

Pentru a favoriza transferul de căldură către exterior, corpul nostru trimite sângele la răcorit în piele, prin deschiderea capilarelor tegumentare. Respiraţia se accelerează mult, la fel şi pulsul. Tensiunea scade, pentru că vasele mari nu mai au cu ce să se umple. Pierdem apă prin piele, aşa că sângele se îngroaşă – de aici până la formarea de cheaguri şi astuparea vaselor din inimă sau creier nu mai e decât un pas. Pentru rinichi nu prea mai rămâne apă şi de aceea urina iese concentrată. Cu excepţia sudorii, scad toate secreţiile apoase ale organismului, inclusiv saliva, lacrimile, sucurile digestive.

Dintre toate radiaţiile venite de la soare, ultravioletele (UV) ne complică viaţa cel mai tare. În funcţie de lungimea de undă, vorbim de UV de tip A (UVA), care ne bronzează temeinic, şi de UV de tip B (UVB), care ne înroşesc pielea cam degeaba. Există şi alte ultraviolete, foarte nocive, dar din fericire reţinute aproape complet de stratul de ozon. Cele câteva care scapă au efect dezinfectant, de unde şi proverbul cu soarele care intră pe fereastră şi doctorul care nu mai încape pe uşă. În plus, UV stimulează sinteza de vitamină D la nivelul pielii – în lipsa lor oasele ne-ar fi fost mult mai fragile.

UV nu pătrund dincolo de piele, efectele lor fiind maximale la acest nivel. Pe termen scurt, irită celulele tegumentare (UVB în special), pielea inflamându-se preţ de 2-3 zile, chiar în lipsa unei noi expuneri la soare. În timp, UV stimulează pigmentarea prin sinteză de melanină, bronzarea pielii limitându-se strict la zonele expuse. Ca o reacţie de protecţie, pielea ţinută prea mult la soare „îmbătrâneşte”, se îngroaşă şi se ridează. Expunerea repetată a zonelor cu „probleme” (aluniţe) poate declanşa înmulţirea haotică a celulelor, adică un cancer de piele. UV nu trec în profunzime, dar acolo unde pielea e subţire şi acoperă ţesuturi delicate (sâni, de exemplu) pot avea acelaşi efect nefast.

Ca să ne bronzăm sănătos ar trebui să scoatem din ecuaţie UVB, ceea ce, din păcate, nu e tocmai simplu. Putem evita să ne bronzăm la amiază – nu pentru că la prânz soarele ar emite mai multe UVB, ci pentru că atunci radiaţiile ating atmosfera aproape perpendicular şi nu se reflectă aproape deloc înapoi în spaţiu. La munte ne bronzăm mai repede pentru că aerul este mai rarefiat, în Deltă datorită imensei suprafeţe acoperite de apă, care acţionează ca o oglindă. Din fericire, UV trec greu de cremele-ecran (chiar funcţionează!) şi aproape deloc prin sticlă.

Să dai cu spirt pe pielea arsă de soare nu e cea mai bună opţiune. Alcoolul ameliorează usturimile, răcind pielea prin evaporare. În schimb, o deshidratează şi îi îndepărtează pelicula de grăsime protectoare. Orice rudă a aspirinei ne calmează infinit mai bine necazul. Dacă nu avem la îndemână creme speciale, comprese umezite în apă rece pot fi soluţia de avarie. O bluză, o şapcă înmuiate periodic în Dunăre fac minuni. Oricum, hainele lungi şi subţiri ar trebui să ne fie vara ţinută obligatorie. Aţi văzut vreodată lipoveni lucrând sub soarele verii în şort, la bustul gol?

The post Pescari în călduri appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Delta adună laolaltă condiţii optime pentru furtuna perfectă: soare, pământ şi … multă apă. Soarele încinge uscatul ca pe o plită. Oricât de mare seceta, grindurile Deltei au suficientă apă bună de evaporat, ca să nu mai vorbim de japşe şi ghioluri. Devenit mai uşor prin dilatare, aerul coteşte brusc în sus, formând un curent de convecţie. Cu o viteză de câteva zeci de kilometri pe oră, frontul cald şi umed atinge rapid înălţimi de mii de metri. Din cauza temperaturilor scăzute de la altitudinea respectivă, apa condensează în jurul particulelor de praf, formând un … norişor. La început simpatic, alb, pufos, ca un vălătuc de vată. Apoi din ce în ce mai îmbufnat, creţ, cenuşiu sau negru de-a dreptul. Picăturile devin prea grele, aşa că o iau pe tobogan la vale. Ba, la 7-8.000 de metri deasupra mării mai şi îngheaţă uneori. Odată cu precipitaţiile, în nor ia naştere un curent descendent de aer rece, la fel de grăbit să atingă solul pe cât era mai-nainte să îl părăsească. Atunci când vânturile Dobrogei şi briza mării nu-şi fac simţită prezenţa, norii se prăbuşesc deasupra ghiolurilor, sub forma unor adevărate perdele verticale de ploaie sau grindină.

Prin frecuşul particulelor din nor se nasc sarcini electrice. Particulele încărcate pozitiv încearcă tot timpul să ajungă în partea de sus a norului, cele negative se opresc pe faţa lui inferioară. Au prostul obicei că atrag dedesubt, pe pământ, sarcini pozitive. În sandvişul acesta de electricitate statică apar descărcările electrice. Frumos spectacol, privit de la distanţă, dar tensiunea care generează un astfel de arc electric poate atinge zeci de milioane de volţi!

Arcul electric produce căldură. În locul de impact, temperatura atinge zeci de mii de grade în maxim 25-30 de milisecunde! Dilatându-se brusc, aerul „explodează” şi se cheamă că am auzit un tunet. Cu toate că se nasc simultan, lumina şi sunetul circulă spre noi cu viteze diferite – 300.000 de kilometri pe secundă, respectiv 340 de metri pe secundă. De aici şi decalajul. Numărând timpul scurs între fulger şi tunetul corespunzător putem stabili la ce depărtare de noi s-a produs descărcarea electrică.

Suntem supuşii electricităţii din stadiul de ovul şi până la moarte. Toate celulele noastre sunt încărcate electric. Inima are propriul motoraş, capabil să genereze un curent electric suficient de puternic încât să poată fi măsurat pe … piele. Muşchii se contractă tocmai prin jocul unor sarcini electrice. Ne doare genunchiul julit, auzim privighetoarea, ni se par mierea dulce, soarele cald, iarba verde tocmai datorită electricităţii. Pentru că propriul computer de bord, sistemul nostru nervos, nu este altceva decât o înlănţuire fabuloasă de circuite electrice. De ce ne strică atunci prea multă electricitate?!

La trecerea prin diferite medii curentul electric produce căldură, cu atât mai multă cu cât rezistenţa întâlnită în cale este mai mare. Oasele, tendoanele, pielea au rezistenţa maximă şi vor fi cele mai afectate de o descărcare electrică de tipul trăsnetului – se pot încălzi până la carbonizare. Vasele de sânge, muşchii şi mai ales nervii conduc perfect curentul electric. Din cauza lor, mâinile şi picioarele ni se vor comporta precum cablurile electrice, conducând curentul către trunchi şi abdomen, pentru a-l lăsa apoi să se scurgă la exterior.

Şansa de a ne găsi trăznetul prin Deltă nu e chiar mică. Oricât ar fi de joasă barca în care ne aflăm, dacă suntem singuri pe un ghiol întins putem deveni structura pământeană cea mai apropiată de norul de deasupra şi, implicit, ţinta directă a trăsnetului. Apoi, un trăsnet descărcat oriunde pe lac se poate transmite pe apă la distanţă, prăjindu-ne bine. Dacă la un înecat principala problemă e să-i repornim inima, la un electrocutat ea îşi poate reveni chiar singură. Beleaua e că o face degeaba, câtă vreme creierul este blocat şi nu-i comandă victimei să respire. Trebuie să ne forţăm deci să îi ventilăm plămânii, suflând noi aer în ei.  Chiar dacă îl resuscităm cu succes, victima nu a scăpat încă de pericol. Oriunde pe traseu, curentul electric poate să-i fi produs deja arsuri fatale. O piele aparent integră nu înseamnă că osul sau muşchiul de dedesubt mai sunt funcţionale şi nu au fost transformate în cărbune.

The post Trăsneli în Deltă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Icrele sunt considerate o delicatesă, nelipsind de pe masa niciunui vizitator al Deltei. Unele conţin într-adevăr toxine proprii, fiind chiar botezate ihtiootoxine, mai pe româneşte otrăvuri din ouăle de peşte. Doar câteva specii de peşti din lume îşi protejează „copiii” cu venin. Dintre ele, două se întâlnesc şi în Deltă, chiar dacă mai rar: mreana şi linul.

Contrar a ceea ce se crede, icrele de somn nu sunt toxice în sine. Pentru că nu pot fi însă desprinse de restul ţesutului ovarian şi prin urmare nu pot fi frecate cu ulei în dulcele stil românesc, consumul lor este evitat. Lipovenii folosesc ovarele de somn întregi, în celebra lor ciorbă de peşte. Asta nu înseamnă că nu pot deveni periculoase, ca de altfel icrele tuturor speciilor de peşti.

Bine vascularizat, ovarul peştelui adună din apă tot ceea ce poate fi mai dăunător: metale grele, pesticide, otrăvuri diverse. Cu cât momentul reproducerii este mai aproape, cu atât cantitatea de poluanţi pe care o conţine este mai mare. Mai mult, aceeaşi bună vascularizaţie atrage aici larvele unor paraziţi periculoşi. Atenţie, în Deltă este considerată o adevărată tradiţie consumarea icrelor crude de ştiucă imediat după capturarea peştelui! Dacă lipoveanul ne îmbie cu o felie de pâine cu icre proaspăt stoarse, pe motiv că atunci sunt mai sănătoase ori mai gustoase, va trebui să-l refuzăm politicos, dar ferm.

Icrele sunt la fel de periculoase chiar dacă le-am conservat sau preparat corect. Au atât de multe grăsimi nesaturate, uşor de oxidat, încât lăsate la temperatura camerei râncezesc imediat. Alterarea continuă, ce-i drept într-un ritm mai lent, chiar şi în sertarul congelatorului, ele devenind improprii consumului uman după cel mult patru luni. Proteinele din icre, altfel de foartă bună calitate, provoacă adesea alergii. Conservate prin sărare sunt o pacoste pentru inimă iar preparate tradiţional (cu mult ulei), sunt puţin iubite de tubul digestiv.

Se mai practică încă în Deltă o metodă aparte de conservare: lipovenii stivuiesc icrele în borcan cu foarte puţină sare, sub un deget gros de ulei, chipurile ca să nu oxideze. Adevărat, uleiul ţine oxigenul departe, dar nu şi mucegaiurile ori bacteriile, precum cea care provoacă botulismul. În Statele Unite, de exemplu, consumul de icre se numără printre cele mai frecvente şase cauze de botulism.

Cele mai potrivite consumului sunt icrele recoltate în condiţii igienice, de la peşti sacrificaţi recent (la peştii deja morţi bacteriile străbat peretele intestinului şi infectează ovarele), supuse pentru o perioadă scurtă de timp unei congelări temeinice. E posibil să jignim puţin gazda întrebând-o despre sursa şi vechimea icrelor din farfurie, dar s-ar putea să scutim cu asta o vizită neprevăzută la spital.

The post Peşti cu otravă la ouă appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Chiar fără minciuni pescăreşti, ghiolurile Deltei îngheaţă iarna. Fac excepţie lacurile dinspre mare, cele prin care apa curge continuu şi …iernile blânde. Braţele fluviului îngheaţă rar pe de-a-ntregul, dar acumulările de sloiuri sunt frecvente. Mlaştinile se „întăresc” greu, cu atât mai târziu cu cât nămolul este mai gros. Paradoxal, deşi apare prima, gheaţa dinspre mal e mai subţire şi dispare imediat la dezgheţ. Un lac mare joacă însă după alte reguli. Primele îngheaţă golfurile adăpostite, care se vor şi dezgheţa ultimele. Gheaţa avansează greu spre centru, mai ales dacă respectivul e întins şi agitat din fire, dar când reuşeşte să-l cuprindă pe tot devine suficient de groasă ca să ţină căruţa.

Să te aventurezi oare pe oglinda albă? Lipovenii susţin că urmele proaspete de animale şi gheaţa albă care nu trozneşte sunt semne liniştitoare. Din păcate, unele bălţi au izvoare permanente, alteori apa curge sub gheaţă sau e puţin sărată, microclimatul local poate fi mai blând. Îţi mai trebuie câteva fultane de papură sau pipirig ori cuiburi de păsări şi eşti total în derută. De ce? Pentru că ele îngheaţă rareori temeinic. Dacă papura a fost culcată de vânt şi peste ea s-a pus zăpada, de-abia se adună dedesubt o pojghiţă de-un deget. Mai întunecate de fel, tulpinile de stuf se încălzesc cum dă puţin soarele, topind gheaţa un centimetru în jur. Suficient ca, în număr mare, să-i scadă binişor rezistenţa.

Să cazi pe neaşteptate în apă nu e deloc o fericire, chiar dacă ştii să înoţi. Când afară te coci şi apa e rece, inima se poate opri brusc. Muşchii nu mai răspund comenzilor ori se contractă fără să-i mai putem relaxa – avem un „cârcel”, cu care pas de mai înoată. Aerul e un bun izolator termic doar dacă stă pe loc, or iarna rareori nu bate vântul, care agravează aşadar hipotermia, mai ales că apa ajunsă în haine le anulează acestora efectul protector.

La frig, capilarele din piele se strâng de tot sau se astupă cu cheguleţe de sânge, caz în care celulele deservite mor. De unde nasul şi degetele ne erau roşii, încet-încet virează spre alb-cenuşiu. Curând pielea e ca opărită, cu băşicuţe, apoi o ia spre vineţiu şi negru, sfârşind de obicei la coş. De frig nu mai simţim nimic: un cuţit ager poate fileta degetul până la os fără să ne doară. Uneori ne trezim vorbind într-o parte, cu faţa picată pe jumătate, de la pleoapă pân’ la buză – avem o paralizie facială. Gândim lent, vorbim în dodii, bâlbâiţi ca după beţie şi mai că am dormi pe picioare. Abia respirăm, inima bate aiurea. E ultimul pas înainte de a cădea cortina.

Dacă păţim necazul, trebuie să ne încălzim cu orice preţ. Scoatem hainele ude şi punem schimburi uscate. Nu ne frecăm cu zăpadă, ca să nu distrugem şi mai mult zona degerată. Bem lichide calde, dar fără grade multe pe etichetă. Alcoolul e vasodilatator şi accentuează pierderile de căldură, başca efectul direct pe un creier deja în ceaţă. Când omul adoarme muşchii i se relaxează şi adio producţie proprie de căldură. Cel mai bine ar fi să ne îmbăiem în apă de 40 de grade. Cum cada cu apă fierbinte nu aşteaptă pe mal, e de preferat să mergem degrabă la spital. Există şi o veste bună: cine se îneacă iarna va putea fi mult mai uşor salvat! Cu un metabolism încetinit, neuronii consumă puţin oxigen, perioada în care putem fi resuscitaţi cu succes crescând astfel mult dincolo de limita celor 5-10 minute utile.

The post Caderi sub gheata >> Ce trebuie sa faci sa evizi un dezastru appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.

Puţini sunt cei ajunşi în Deltă care nu savurează o porţie zdravănă de peşte sau măcar nişte icre bine făcute. Numai că, deşi mult lăudat altminteri, peştele poate fi o sursă deloc neglijabilă de necazuri. Este un aliment perisabil, carnea lui conţinând foarte multă apă. Nu are aproape deloc fascii sau tendoane, care ar fi putut ţine piept bacteriilor. Enzimele din carnea lui sunt active şi la temperaturi joase, de aceea se alterează şi la frig. Pe cât sunt de sănătoase, grăsimile nesaturate sunt pe atât de instabile. Prin urmare, peştele gras râncezeşte mai repede.

Cum recunoaştem un peşte proaspăt de unul bun de pus la coş? Să-l privim în ochi – corneea trebuie să fie perfect transparentă, convexă şi pupilele negre. La peştele decedat de ceva vreme corneea se deprimă, devine concavă şi pierde din transparenţă, cristalinul începe să se opacifieze, aşa că respectivul capătă o „privire” tulbure. Dacă ceea ce vedem sub opercule sunt branhii roşii, cu lame bine diferenţiate, atunci mortul este cu siguranţă proaspăt. Când găsim o gelatină maronie plină de „muci” putem să renunţăm la el. La peştele „înecat”, adică mort în apă şi recoltat apoi de binevoitori întru îndestularea turiştilor, branhiile au nuanţe roz-cenuşii, fiind deseori acoperite cu depozite de mâl.

Pielea, o structură rezistentă, ne spune rareori la câte ore după cină ne întâlnim cu medicul. Petele albicioase pe care le prezintă câteodată tegumentele şi înotătoarele peştilor nu au neapărat semnificaţie negativă, fiind date de ciuperci care invadează locul unor răni preexistente. Pot apărea de altfel şi la peştii vii, fără consecinţe pentru noi. Pielea care crapă la cea mai mică atingere, dezgolind o pastă moale, roşietică ar trebui totuşi să ne pună pe gânduri. Solzii peştelui congelat au o nuanţă albăstruie, ternă şi, dacă peştele respectiv a apucat să se şi usuce, sunt foarte greu de desprins unul de altul sau de smuls din piele.

Să trecem la pipăit. Împuns cu degetul, peştele proaspăt este elastic şi nu se deformează decât dacă ne punem ambiţia cu el. Odată alterată, carnea lui seamănă cu plastilina şi lasă la apăsarea pielii o denivelare. Cel mai bine pipăim un peşte mort pe burtă: dacă e umflată sau deformabilă la comprimare e semn că ţinem în mână un gunoi. De aici şi regula de aur a lipovenilor – peştele care pluteşte se aruncă. Când totuşi deschidem burta, dar în loc de intestine dăm de o piftie sub presiune, cu bule de gaz în interior şi carnea sângerie se desprinde singură de pe coaste, care rămân dezgolite, peştele respectiv nu-i bun nici măcar de dat la duşmani.

The post Peste de mutat nasul appeared first on F&H - Fishing & Hunting Romania.