Trăsneli în Deltă

Delta adună laolaltă condiţii optime pentru furtuna perfectă: soare, pământ şi … multă apă. Soarele încinge uscatul ca pe o plită. Oricât de mare seceta, grindurile Deltei au suficientă apă bună de evaporat, ca să nu mai vorbim de japşe şi ghioluri. Devenit mai uşor prin dilatare, aerul coteşte brusc în sus, formând un curent de convecţie. Cu o viteză de câteva zeci de kilometri pe oră, frontul cald şi umed atinge rapid înălţimi de mii de metri. Din cauza temperaturilor scăzute de la altitudinea respectivă, apa condensează în jurul particulelor de praf, formând un … norişor. La început simpatic, alb, pufos, ca un vălătuc de vată. Apoi din ce în ce mai îmbufnat, creţ, cenuşiu sau negru de-a dreptul. Picăturile devin prea grele, aşa că o iau pe tobogan la vale. Ba, la 7-8.000 de metri deasupra mării mai şi îngheaţă uneori. Odată cu precipitaţiile, în nor ia naştere un curent descendent de aer rece, la fel de grăbit să atingă solul pe cât era mai-nainte să îl părăsească. Atunci când vânturile Dobrogei şi briza mării nu-şi fac simţită prezenţa, norii se prăbuşesc deasupra ghiolurilor, sub forma unor adevărate perdele verticale de ploaie sau grindină.

Prin frecuşul particulelor din nor se nasc sarcini electrice. Particulele încărcate pozitiv încearcă tot timpul să ajungă în partea de sus a norului, cele negative se opresc pe faţa lui inferioară. Au prostul obicei că atrag dedesubt, pe pământ, sarcini pozitive. În sandvişul acesta de electricitate statică apar descărcările electrice. Frumos spectacol, privit de la distanţă, dar tensiunea care generează un astfel de arc electric poate atinge zeci de milioane de volţi!

Arcul electric produce căldură. În locul de impact, temperatura atinge zeci de mii de grade în maxim 25-30 de milisecunde! Dilatându-se brusc, aerul „explodează” şi se cheamă că am auzit un tunet. Cu toate că se nasc simultan, lumina şi sunetul circulă spre noi cu viteze diferite – 300.000 de kilometri pe secundă, respectiv 340 de metri pe secundă. De aici şi decalajul. Numărând timpul scurs între fulger şi tunetul corespunzător putem stabili la ce depărtare de noi s-a produs descărcarea electrică.

Suntem supuşii electricităţii din stadiul de ovul şi până la moarte. Toate celulele noastre sunt încărcate electric. Inima are propriul motoraş, capabil să genereze un curent electric suficient de puternic încât să poată fi măsurat pe … piele. Muşchii se contractă tocmai prin jocul unor sarcini electrice. Ne doare genunchiul julit, auzim privighetoarea, ni se par mierea dulce, soarele cald, iarba verde tocmai datorită electricităţii. Pentru că propriul computer de bord, sistemul nostru nervos, nu este altceva decât o înlănţuire fabuloasă de circuite electrice. De ce ne strică atunci prea multă electricitate?!

La trecerea prin diferite medii curentul electric produce căldură, cu atât mai multă cu cât rezistenţa întâlnită în cale este mai mare. Oasele, tendoanele, pielea au rezistenţa maximă şi vor fi cele mai afectate de o descărcare electrică de tipul trăsnetului – se pot încălzi până la carbonizare. Vasele de sânge, muşchii şi mai ales nervii conduc perfect curentul electric. Din cauza lor, mâinile şi picioarele ni se vor comporta precum cablurile electrice, conducând curentul către trunchi şi abdomen, pentru a-l lăsa apoi să se scurgă la exterior.

Şansa de a ne găsi trăznetul prin Deltă nu e chiar mică. Oricât ar fi de joasă barca în care ne aflăm, dacă suntem singuri pe un ghiol întins putem deveni structura pământeană cea mai apropiată de norul de deasupra şi, implicit, ţinta directă a trăsnetului. Apoi, un trăsnet descărcat oriunde pe lac se poate transmite pe apă la distanţă, prăjindu-ne bine. Dacă la un înecat principala problemă e să-i repornim inima, la un electrocutat ea îşi poate reveni chiar singură. Beleaua e că o face degeaba, câtă vreme creierul este blocat şi nu-i comandă victimei să respire. Trebuie să ne forţăm deci să îi ventilăm plămânii, suflând noi aer în ei.  Chiar dacă îl resuscităm cu succes, victima nu a scăpat încă de pericol. Oriunde pe traseu, curentul electric poate să-i fi produs deja arsuri fatale. O piele aparent integră nu înseamnă că osul sau muşchiul de dedesubt mai sunt funcţionale şi nu au fost transformate în cărbune.