Pescari în călduri

Ceea ce vedem din soare este lumina, adică radiaţiile vizibile ale spectrului, dar ele nu sunt singurele emise de acesta. Excesul este însă dăunător, expunerile îndelungate la lumină afectând retina. Pentru că privitul lung în soare produce orbire, ochelarii de protecţie nu sunt un accesoriu de lux al pescarului cu fiţe, mai ales că reflexia pe suprafaţa apei îi accentuează luminii efectul.

De la soare mai primim căldură, implicit şi radiaţii infraroşii. Spre deosebire de ultraviolete, străbat sticla. În doză mare produc arsuri tegumentare, nu şi bronzare. N-ar fi ăsta necazul, dacă n-ar trece destul de profund dincolo de piele. Pot străbate oasele cutiei craniene, mai ales la copii, determinând iritarea foiţei care înveleşte creierul. Aceasta se inflamează, vasele de aici se dilată şi creierul suferă, dându-ne dureri crunte de cap, greţuri, vărsături. De principiu, „insolaţia” e o afecţiune banală, dar la copiii mici pot apărea complicaţii severe, care nu pot fi rezolvate de un banal tratament antiinflamator.

Corpul uman generează şi secundar reacţiilor metabolice foarte multă căldură. Ca să nu se încingă prea tare, trebuie să scape de surplus. O face conducând căldura direct spre corpurile reci cu care vine în contact – cutia cu bere ţinută în palmă de exemplu. Mai pierdem căldură prin contact direct cu aerul care ne înconjoară, dar peste 28°C randamentul  procesului e infim. De cea mai mare parte scăpăm în lipsa oricărui contact direct cu obiectele din jur, prin emisie de radiaţii infraroşii. În sfârşit, o bună parte din căldură e folosită pentru a evapora transpiraţia, perdeaua de apă cu care organismul acoperă cei doi metri pătraţi de piele care ne îmbracă. Răcirea e cu atât mai eficientă cu cât straturile de aer din jurul nostru sunt mai des împrospătate – de vânt, dacă există. Când aerul este suprasaturat cu vapori de apă (miroase cumva a Deltă?), evaporarea este aproape nulă.

Pentru a favoriza transferul de căldură către exterior, corpul nostru trimite sângele la răcorit în piele, prin deschiderea capilarelor tegumentare. Respiraţia se accelerează mult, la fel şi pulsul. Tensiunea scade, pentru că vasele mari nu mai au cu ce să se umple. Pierdem apă prin piele, aşa că sângele se îngroaşă – de aici până la formarea de cheaguri şi astuparea vaselor din inimă sau creier nu mai e decât un pas. Pentru rinichi nu prea mai rămâne apă şi de aceea urina iese concentrată. Cu excepţia sudorii, scad toate secreţiile apoase ale organismului, inclusiv saliva, lacrimile, sucurile digestive.

Dintre toate radiaţiile venite de la soare, ultravioletele (UV) ne complică viaţa cel mai tare. În funcţie de lungimea de undă, vorbim de UV de tip A (UVA), care ne bronzează temeinic, şi de UV de tip B (UVB), care ne înroşesc pielea cam degeaba. Există şi alte ultraviolete, foarte nocive, dar din fericire reţinute aproape complet de stratul de ozon. Cele câteva care scapă au efect dezinfectant, de unde şi proverbul cu soarele care intră pe fereastră şi doctorul care nu mai încape pe uşă. În plus, UV stimulează sinteza de vitamină D la nivelul pielii – în lipsa lor oasele ne-ar fi fost mult mai fragile.

UV nu pătrund dincolo de piele, efectele lor fiind maximale la acest nivel. Pe termen scurt, irită celulele tegumentare (UVB în special), pielea inflamându-se preţ de 2-3 zile, chiar în lipsa unei noi expuneri la soare. În timp, UV stimulează pigmentarea prin sinteză de melanină, bronzarea pielii limitându-se strict la zonele expuse. Ca o reacţie de protecţie, pielea ţinută prea mult la soare „îmbătrâneşte”, se îngroaşă şi se ridează. Expunerea repetată a zonelor cu „probleme” (aluniţe) poate declanşa înmulţirea haotică a celulelor, adică un cancer de piele. UV nu trec în profunzime, dar acolo unde pielea e subţire şi acoperă ţesuturi delicate (sâni, de exemplu) pot avea acelaşi efect nefast.

Ca să ne bronzăm sănătos ar trebui să scoatem din ecuaţie UVB, ceea ce, din păcate, nu e tocmai simplu. Putem evita să ne bronzăm la amiază – nu pentru că la prânz soarele ar emite mai multe UVB, ci pentru că atunci radiaţiile ating atmosfera aproape perpendicular şi nu se reflectă aproape deloc înapoi în spaţiu. La munte ne bronzăm mai repede pentru că aerul este mai rarefiat, în Deltă datorită imensei suprafeţe acoperite de apă, care acţionează ca o oglindă. Din fericire, UV trec greu de cremele-ecran (chiar funcţionează!) şi aproape deloc prin sticlă.

Să dai cu spirt pe pielea arsă de soare nu e cea mai bună opţiune. Alcoolul ameliorează usturimile, răcind pielea prin evaporare. În schimb, o deshidratează şi îi îndepărtează pelicula de grăsime protectoare. Orice rudă a aspirinei ne calmează infinit mai bine necazul. Dacă nu avem la îndemână creme speciale, comprese umezite în apă rece pot fi soluţia de avarie. O bluză, o şapcă înmuiate periodic în Dunăre fac minuni. Oricum, hainele lungi şi subţiri ar trebui să ne fie vara ţinută obligatorie. Aţi văzut vreodată lipoveni lucrând sub soarele verii în şort, la bustul gol?