Unde este goanga

Pe drumurile Deltei pândesc lighioane periculoase. Unele au aripi, trompe sau ventuze, altele colţi sau ace. Câteva vieţuiesc în apă, dar nici prin aer, pe pământ, prin smârcuri drumul nu se arată simplu.

Imensa majoritate a şerpilor Deltei nu sunt veninoşi. Este descrisă o populaţie de vipere pe dunele grindului Letea, vipera-de-stepă (Vipera ursinii), puţin periculoasă pentru om şi rar întâlnită. Comuni sunt şarpele-de-apă (Natrix tessellata) şi cel de-casă (N. natrix), ambii inofensivi. Au lăudabilul obicei de a fugi când te întâlnesc. Atacaţi, se apără timid sau recurg la un şiretlic – o fac pe mortul.

Atunci când nu ajunge desert pentru peşti, lipitoarea (Hirudo medicinalis) papă sânge. Datorită anestezicelor din saliva ei nu simţim butoniera pe care o face în piele. Cu maxim 15 ml de sânge se declară apoi mulţumită pentru vreo şase luni. De obicei noi pierdem ceva mai mult, datorită unui puternic anticoagulant (hirudina). Înţepătura nu este periculoasă şi o duzină de lipitori nu ne vor anticoagula de tot. Sunt citate însă cazuri de decese datorate lor – beţivi căzuţi în smârcuri, ucişi nu de prea mult sânge supt, ci exangvinaţi prin anticoagulare.

Căpuşele sunt frecvente în Deltă. Gângăniile ajung pe noi ghidate de căldura corpului şi se refugiază în zonele cu păr, frecvent la subsoară. Transmit boli grave, precum borelioza care a isterizat un timp opinia publică românească. Mai neplăcută este îndepărtarea lor. Dacă ne grăbim şi le smulgem numai abdomenul, resturile uitate în piele vor genera un abces care numai de cuţit va trece. Ies singure sau măcar foarte uşor după ce picurăm pe ele alcool.

Furnicile aborigene nu sunt periculoase pentru om, dar pot provoca dureri: cu ajutorul unui ac injectează în piele acid formic. Foarte neplăcute sunt înţepăturile provocate de furnicile roşii, senzaţia de arsură făcând loc după ore bune unei mâncărimi sâcâitoare. Cum sunt mari iubitoare de lemn putrezit, atenţie la sălciile scorburoase! Teama de păianjeni e nejustificată, neexistând local specii periculoase pentru om, cu excepţia populaţiei de văduvă-neagră de pe Insula Popina, unde oricum accesul este interzis teoretic. Sigur, orice păianjen injectează venin dacă ne muşcă, dar asta se întâmplă mai rar. Din cauza arahnofobiei pier nevinovaţi fugăii (Gerris), acele insecte care patinează rapid pe suprafaţa apelor. Au şase picioare, nu opt, sunt deci insecte şi nu păianjeni.

Albinele, bondarii, viespile sunt relativ (ne)periculoase pentru om, pe care îl atacă rar neprovocate. Fac excepţie bărzăunii, un soi de viespi imense, care cuibăresc în sălciile găunoase. Ce facem, odată înţepătura produsă? Albinele pierd acul, acesta trebuind aşadar scos din piele. Puţină gheaţă şi multă indiferenţă vor rezolva apoi inflamaţia. Probleme apar la alergici, care pot muri dintr-o singură înţepătură. Ne putem afla în trei situaţii: e prima înţepătură din viaţă – va trece, chiar pe teren alergic; e a n-şpea oară când ni se întâmplă – nefiind alergici, nu vom păţi nimic. Situaţia se complică dacă am mai fost înţepaţi doar o singură dată înainte. Celulele imune au întipărită în memorie întâlnirea cu veninul şi pot răspunde exagerat începând cu a doua înţepătură. Răspunsul anormal merge până la şoc anafilactic. Din fericire, cei cu alergii la albine se cam feresc de ele, cunoscându-şi bine năravul. Din păcate, tratamentul să e chiar la îndemână. Dacă zona inflamată creşte în diametru şi membrul înţepat se umflă, vizita la spital devine urgenţă absolută!

Duşmanca declarată a pescarului e ţânţăroaica, devreme ce masculii sunt vegetarieni. Nu transmit HIV, nici hepatite virale. Transmit însă malaria, un parazit microscopic care provoacă accese de febră şi frisoane, de unde şi denumirea de „friguri” dată bolii. Anofelii (ţânţarii cu malaria) trăiau până nu demult şi la noi. Au servit de altfel ca argument pentru desecarea şi asanarea luncilor dunărene. În România malaria a dispărut de o jumătate de veac, rămânându-ne doar cazuri izolate, de import. Ţânţarii mai pot transmite neuroencefalita virală, o boală gravă, dar extrem de rară în Deltă.

Mai deranjanţi chiar decât ţânţarii sunt tăunii. Prezenţa lor transformă Delta într-un coşmar estival, mai ales dacă vizităm zone cu multe vite sau cai sălbăticiţi. În anumite veri sunt atât de numeroşi, încât se adună gloată în spatele bărcii de cum începem să gonim pe apă. Deşi pe moment doare ca naiba, înţepătura lor e absolut benignă. Ba, are şi un avantaj – ne semnalează imediat prezenţa insectei, înainte ca aceasta să-şi depună în pielea noastră oul din care ar fi ieşit o larvă albă, mare şi scârboasă.