Dezlegări la maţe

Ca urmare a modificării temporare a alimentaţiei, o vizită în Deltă se poate lăsa cu tulburări intestinale. Mai rar, ele sunt datorate condiţiilor igienice locale şi nu noilor mâncăruri testate. Să nu uităm că până una alta Delta e punctul terminus al haznalelor multor ţări. Şi, ca o consecinţă directă, apare în statisticile oficiale ca regiune endemică pentru holeră, adică numărul îmbolnăvirilor din zonă este constant crescut din cauza condiţiilor locale specifice. Din fericire, boala în sine nu mai e ce-a fost odată. E dată de o bacterie (Vibrio cholerae) relativ puţin rezistentă, din care trebuie să înghiţim câteva milioane ca să deschidem robinetul la spate. Scoicile de lac şi racii pot fi o sursă importantă de boală, în lipsa unei preparări termice insuficiente. La fel şi celebra ciorbă de peşte a lipovenilor, dacă  e făcută cu apă nefiartă. Cum recunoaştem holera? Când singurul pipi pe care îl producem confundă ţeava şi poate fi eliminat doar stând pe vine, în cantităţi imense şi reprize frecvente (adesea zeci de scaune ca apa pe zi!), treaba e clară.

Alteori avem scaune dese, dar în cantitate mică, un amestec de puroi, mucus şi sânge. E semn că bacteriile ne-au atacat intestinul, căruia îi distrug rând pe rând celulele. Nu e de-ajuns că stropim prin toate părţile. Ne ia cu leşin, durerile de burtă nu ne dau pace, ba mai facem şi febră sau dăm de papa la boboci. Deşi nu obligatoriu, putem bănui că am făcut dizenterie. La fel de temută ca holera, e produsă tot de o bacterie (Shigella disenteriae), ceva mai rezistentă însă. Sunt suficiente câteva sute de astfel de microbi pentru a ne aduce la disperare. Mâini murdare, mese servite din vârful degetelor care au siluit râmele, fructe spălate în ghiolul devenit fosă septică ne pot băga în boală. Chiar de nu e dizenterie, cu o salmonelă mică nu ne rămâne balta datoare. Ouăle de pe mal, fie ele chiar de la raţa vecinului, sunt o pacoste. Fierte incomplet sau savurate ca maioneză pot umple un spital odată, Salmonella fiind o bacterie extrem de rezistentă şi de parşivă.

Dacă de o constipaţie rebelă nu a murit încă nimeni, diareea ne poate veni repede de hac. Deshidratarea este cu atât mai gravă, cu cât soarele bate mai tare. La copilul mic poate fi o chestiune de ceasuri până când organismul cedează. Nici bătrânii nu stau mai bine, sângele îngroşat de atâta apă pierdută pavând drumul către infarct ori accident cerebral. Aşa că prima măsură la coada lansetei este hidratarea. O linguriţă rasă de sare, un sfert de linguriţă de bicarbonat alimentar şi o lingură de glucoză (sau două de zahăr) la litrul de ceai din orice buruiană fac cât o liotă de medici.

Regimul e obligatoriu. Alimentele care fermentează şi cele care ne umplu de resturi sunt renegate. S-a zis cu grăsimile, condimentele, fructele (cu excepţia merelor coapte decojite), legumele (mai puţin morcovii fierţi), cafeaua, sucurile acidulate. Teoretic, antibioticele rezolvă rapid atât holera, cât şi dizenteria. Însă doar câteva sunt potrivite, şi acelea ineficiente dacă la mijloc e un virus care ne-a lovit la maţe, ceea ce se întâmplă mai des decât holera, dizenteria şi salmoneloza la un loc. În plus, luate cu pumnul, antibioticele devin periculoase, putând provoca ele însele diarei severe, aşa că mai bine uitaţi de ele. Aparent, bulinele care ne pun dop (Imodium) sunt bune. Dar dacă diareea noastră e produsă de o toxină, ele pot face mai mult rău decât bine, întârziind eliminarea ei.