Vâslind printre știucile, pelicanii și oamenii deltei

Începând din cea de-a treia zi a sejurului nostru deltaic, am simțit din plin pe pielea noastră faptul că temperaturile specifice acelor meleaguri se reîntorseseră în locurile lor de baștină. Și cât de tare încă…!

Când am spus că simțiserăm pe pielea noastră respectiva întoarcere acasă a acelor temperaturi risipitoare, nu m-am referit doar la faptul că soarele începuse a ne pârli tegumentele cu fierbinte pasiune și plăcere, să nu mai zic de razele sale, ci și la țânțarii care se deșteptaseră parcă dintr-o dată, izvorând puhoi dinspre stufuri, răchite și nuferi, dând cruntă năvală asupra noastră, mușcând cu mare și neobosită lăcomie din noi.

În penultima zi destinată pescuitului din respectiva noastră expediție în Delta Dunării, pe la orele amiezii, atunci când văpaia din ceruri era cea mai zdravănă, reușind însă a ostoi în mare parte atacurile aeriene ale mărunților bâzâitori vampiri înaripați, în timp ce pescuiam noi după știuci în mijlocul unei mici bălți, am perceput cu finele noastre organe auditive, dintr-o dată, o serie de zgomote ciudate venind de undeva dinspre stufurile din capătul de apus al respectivului mic ochi de apă. Privind intrigați într-acolo, am văzut un pelican care se zbătea încercând să-și ia zborul dintre unde, dar nu putea. Părea că ceva îl ținea pe loc. Fiind noi mai cu băgare de seamă la detalii, am observat că pasărea avea în jurul unui picior înfășurată o sfoară, fiind probabil agățată în vreo sculă de pescuit lăsată acolo de către localnici.

– Mă duc să-l salvez. mi-a comunicat atunci cu precipitare Alin, dezbrăcându-se și aruncându-se grăbit în apă.

Numai că socoteala din barcă și cu cea din baltă… nu s-au potrivit nici atunci. A înotat el cât a înotat, s-a apropiat de pelican cât s-a apropiat, dar deodată s-a oprit în loc și s-a ridicat în picioare.

– E prea mică apa aici. Nu mai pot să înot. mi-a comunicat el, începând apoi a se face din ce în ce mai mic, dispărând, felie cu felie, de sus în jos, în baltă.

– E mâlul mare, mă scufund, maître. Ajutor! l-am auzit atunci strigând cu disperare către mine.

Ce era să fac? Acum trebuia să-l salvez eu pe dânsul. Și încă repede. Să mă preschimb și eu în salvamar și să mă arunc după el în apă nu avea nici un rost, din moment ce aceasta era așa de mică acolo și, chiar să zic că ajungeam până la Alin, tot nu aș fi reușit să-l extrag afară din mâl. la cât este el de mare și eu de ne-voinic. Analizând febril situația, am hotărât să trag barca atât cât puteam mai aproape de dânsul, fără însă a o împotmoli, și apoi să-i arunc o funie de care el să se țină și cu forța brațelor sale să se tragă singur afară din nămol, iar dacă nu reușea să facă acest lucru, mă gândisem să-l trag eu, încetul cu încetul, la puterea motorului, afară. Zis și făcut. Am pornit încetișor să mă apropii de dânsul și, atunci când am observat că apa devine periculos de mică, am oprit ambarcațiunea. Am luat apoi o sfoară, am legat-o bine de barcă, iar capătul liber i l-am aruncat lui Alin. Acesta, fiind deja înghițit de Buricul Nămolului până aproape de buricul său proprietate personală, s-a prins cu maximă speranță de funie și a început a trage de dânsa cu însutită putere, semănând oarecum în acele clipe cu un alpinist ce căuta a face cățărări, neavând însă nici un munte la dispoziție. Tabloul aducea oarecum cu cel de la Bicaz, cu deosebirea că acolo Alin trăsese barca de funie după dânsul, iar acum se trăgea el către barcă.

Atunci s-a petrecut un lucru pe care nu îl luaserăm în calcul nici unul dintre noi. Forța de Sfarmă-Piatră a lui Alin nu îl ajutase prea mult pe el să se elibereze din mâlul bălții; în schimb, reușise să tragă barca înspre dânsul, făcând-o să eșueze cu deplin succes. Și cu motorul termic neridicat. Singurul lucru bun a fost acela că amicul meu, ținându-se acum de funie, nu mai era tras în jos de mâl. Doar atât. Am încercat eu să desprind barca și motorul termic din nămol la puterea motorului electric, dar degeaba. Am încercat apoi să turez termicul, sperând că poate-poate se va desprinde cumva de acolo; însă nu am reușit. Doar cât a măcinat el cu elicea pe loc, în gol, adică în mâl, bolborosindu-l și umplând balta cu un miros greu și puturos de sulf, dar de eliberat nu s-a eliberat nici măcar un deget, rămânând în continuare înțepenit acolo.

M-am muncit apoi câteva zeci de minute bune să-l trag de funie spre mine pe uriaș, dar nu am avut nici cea mai mică izbândă, așa că, extenuat, am luat în cele din urmă o pauză.

Știindu-l de-acum pe Alin că era oarecum asigurat, nemaiexistând riscul inițial al dispariției sale premature în neantul mâlurilor eterne ale deltei, și văzând că nu mă descurc de unul singur să trag barca spre apă mai mare pentru a o repune pe linia de plutire, dar nici pe Alin către barcă, m-am hotărât să o sun pe gazda noastră pentru a-i cere ei ajutorul. Numai că delta ne-a mai jucat atunci o festă, semnalul la telefon fiind absent cu desăvârșire de pe acele meleaguri în care ne aflam noi. Cel puțin în rețeaua mea de telefonie mobilă. Adică în rețeaua la care aveam eu abonament, am vrut să zic. A nu se înțelege cumva faptul că eu aș deține respectiva rețea de telefonie mobilă căci nu am nici un chef să mă trezesc pe cap cu tot soiul de sugestii și de reclamații privind serviciile furnizate de rețea.

Alin, chiar dacă stătea agățat de funie precum un păianjen care este agățat de firul său, tot era atent la cele ce se întâmplau în jurul său și, înțelegând descumpănirea mea atunci când am realizat că nu am semnal la telefon, mi-a strigat: – Caută în buzunarul din dreapta al pantalonilor mei! Eu am telefonul pe o altă rețea decât al lui tălică. Poate avem noroc și prinde semnal.

Noroc am avut. Semnal era, dar fatalitatea se părea că nu își jucase încă toate atuurile. Pentru a-i putea debloca telefonul, aveam nevoie de amprenta lui, ori despre Alin al meu mai degrabă puteai să spui că se aseamănă cu marele Flămânzilă la apucături decât cu Păsări-Lăți-Lungilă la elasticitate, ca să-și întindă mâna până la mine și să-și deblocheze gadgetul. Oricum, dacă ar fi fost el așa de elastic, era de mult salvat. În acele momente chiar nu am știut ce să mai fac, așa că am început să strig în gura mare după ajutor, doar-doar m-o auzi careva și va veni să ne scoată de acolo. Deja răgușisem de-a binelea, dar ajutor tot nu primisem.

Vremea a înaintat tăcută, soarele se prăvălise binișor înspre cuibarul nopții, iar noi tot acolo eram. Scena era oarecum nostimă în felul său, dar privită numai din exterior, deoarece, în ceea ce ne privea pe noi, și mai ales pe Alin, cel care abia se mai putea ține de funie, având mâinile amorțite de-a binelea și pe care îl arsese din plin soarele amiezii și după amiezii, pe partea vizibilă a corpului său, bineînțeles, parte care acum era în mare proporție acoperită de hoardele de țânțari flămânzi și care nu se sfiau a-l goli de sânge, situația era din plin condimentată cu tragism. Și să nu vă mai zic faptul că pelicanul cel de la care pornise tot necazul nostru se salvase de unul singur cu destul de mult timp în urmă, zburând peste stufuri fără a ne învrednici măcar cu o privire de mulțumire. Chiar dacă nu îl salvaserăm noi, măcar ne oferiserăm să o facem, cel puțin Alin, iar până la urmă și intenția contează, nu?

Altceva ce aș putea să vă mai spun decât că, în toată după amiaza aceea, în reprize, ba am tras de funie până la epuizare, ba am strigat în gura mare după ajutor, uneori fiind acompaniat și de Alin, până rămâneam fără voce; însă totul a fost în zadar. Ideea e că, atunci când pierise din mine orice speranță, iar din Alin începea să se prelingă și cea din urmă putere, la ceasul acela tainic de amestecare a zilei cu noaptea, a dat peste noi un pescar băștinaș aflat într-o barcă ce avea și vâsle. După ce s-a crucit vreme de câteva minute bune văzând în ce situație eram, omul ne-a scos de acolo. Mai întâi l-a salvat pe Alin, cel care abia mai răsufla, având tot corpul amorțit, ars de soare și mușcat din plin de țânțari, și având și palmele însângerate de la atâta timp cât se ținuse strâns de funie, după care m-a ajutat și pe mine să eliberez barca. Norocul nostru că venise omul să-și verifice sculele în care se agățase pelicanul, căci altfel probabil că în balta aceea am fi înnoptat, iar în dimineața următoare nu se știe dacă l-aș mai fi aflat pe Alin la capătul funiei.

Doamne-ferește!