PESCUIND PRINTRE MUNȚII, PEȘTII ȘI URȘII BICAZULUI

(fragment)

A doua zi, de dimineață, în timp ce undeam într-un golf ceva mai depărtat de sat, ademenind cu destul de mare succes răpitorii Bicazului cu nălucile noastre, am observat cum, la un moment dat, Alin, colegul alături de care pescuiam, s-a așezat pe scaunul lui din barcă, în fața mea, oprindu-se din pescuit. Am crezut că vrea omul să facă o pauză, poate pentru a fuma o țigară, poate pentru a admira peisajul sau cine știe pentru ce altceva, așa că nu am dat prea mare importanță respectivului, banal până la urmă, eveniment. Dar, sesizând eu că timpul trecea și că prietenul meu încă tot nu-și reluase pescuitul, m-am uitat oblu la dânsul și l-am întrebat ce anume se întâmplase de-și abandonase dintr-o dată munca și pasiunea pentru care venise la Bicaz.

Alin m-a privit descumpănit o vreme, apoi mi s-a adresat timid:

– Zi-mi drept, tu te simți bine?

– Bine, Aline. De ce să nu mă simt bine?

– Păi n-ai mâncat aseară din ciupercile acelea ale lui Leopold?

– Ba am mâncat. Cum să nu? Foarte bune și gustoase ciupercile.

– Da… or fi fost ele la gust bune, numai că tare mă tem eu că erau din acelea nebune.

– De ce zici unele ca astea, Aline? Ai pățit ceva?

– Maître, privește cu adâncă profunzime la subsemnatul și spune-mi cu sinceritate care este verdictul tău medical!

M-am uitat, l-am analizat, l-am străpuns cu privirile în toate felurile și putințele, vizionându-l cu maximă atenție din toate unghiurile, dar nu mi s-a părut nimic suspect, așa că i-am comunicat:

– Aline, drept îți spun că, la câtă medicină debordează intelectul meu, tu nu pari deloc a fi suferind.

– Ești sigur? m-a întrebat el, prea puțin convins de cele ce îi spusesem eu. Ia uită-te puțin și la pupilele mele! Nu cumva sunt dilatate?

M-am apropiat de dânsul, i-am crăpat izvoarele luminii cu degetele mele până ce l-am văzut boldit de-a binelea, i-am  investigat apoi cu temeinică meticulozitate pupilele, dar nici de acea dată nu mi s-a părut a fi ceva suspect.

­– Ești perfect sănătos, prietene! i-am transmis eu cu fermă convingere.

– Dar limba… nu mi-e umflată? m-a chestionat el neliniștit în continuare, scoțând limba către mine.

– Bagă-ți liniștit limba înapoi în sălaș, că nu are nimic. Uneori mai vorbește ea de-aiurea, dar umflată nu-i. Dar zi-mi ce te doare? Burta? Capul? Ori ce anume?

– Nimic. Nu mă doare nimic.

– Na…, și atunci? De ce zici că ești bolnav dacă nu te doare nimic…, dacă nu te deranjează nimic…?

– Maestre, vino, te rog, și așază-te puțin lângă mine!

Supus, în fapt mai mult curios, m-am așezat.

– Bun! Acum privește în față, drept pe mijlocul golfului, către mal. Uită-te cu mare atenție! Așa-i că tu nu vezi nimic acolo? Așa-i că am vedenii?

Mi-am concentrat atât cât am putut eu mai bine privirea înspre locul indicat de către Alin, scrutându-l cu deplină profunzime și atenție.

Și atunci, acolo, în golful acela, am văzut ceva fantastic, ceva minunat, ceva ce nu mai văzusem niciodată în viața mea, ceva ce nici măcar nu crezusem că voi avea vreodată ocazia să văd pe viu.

O ursoaică însoțită de doi pui, ce păreau a fi de acum ursani în toată regula, se îmbăiau în apa încă răcoroasă la acele ore a Bicazului, hârjonindu-se aidoma unor copii neastâmpărați, împroșcând în jurul lor cu stropi lucitori atunci când loveau cu putere apa cu labele lor mari. Eu nu îi văzusem mai devreme deoarece pescuisem tot timpul cu spatele la dânșii, iar întreaga discuție pe care o avusesem mai devreme cu Alin o purtasem aflându-mă tot în aceeași poziție, barca fiind ancorată, în lungul axului său, în fața golfului, cu botul înspre mal. Alin pescuia pe partea dreaptă a bărcii, lansând de la pupa înspre interiorul golfului, iar eu, pe partea cealaltă a ambarcațiunii, undeam dinspre prova către largul acestuia.

După ce mi-am astâmpărat din plin ochii și sufletul admirând tabloul acela pe care natura atât de rar ni-l pune la dispoziție, m-am adresat lui Alin, încercând însă a folosi un ton cât se poate de ferm:

– Ai avut mare dreptate, amice! Chiar că nu ești întreg la cap.

Atunci, alb la față, Alin a exclamat cu glas stins:

– Eram sigur. M-am nenorocit…

– Ba nu te-ai nenorocit în nici un fel, nebune! De ce nu mi-ai spus de la începutul începutului ce minunății ai văzut tu acolo și ai preferat să faci tot circul acela caraghios cu boala ta închipuită? Și, pe deasupra, mi-ai arătat și limba. Rușine să-ți fie! m-am prefăcut eu, cu mare supărare, a-l dojeni.

– Credeam că am halucinații, maître! a încercat el smerit, dar bucuros totodată, a se scuza. Era mult prea frumos ceea ce vedeam ca să cred că poate fi adevărat.

          Avea perfectă dreptate. Chiar că era mult prea frumos, așa că și eu am început a mă întreba dacă nu cumva erau de vină ciupercile lui Leopold. Dar, neavând de la cine cere și cea de-a treia părere și ținând cont de faptul că vedeam amândoi aceleași lucruri, înclin să cred doar faptul că Bicazul ne-a făcut atunci cel mai frumos cadou cu putință, oferindu-ne spre admirare acele imagini pe care sunt sigur că nici unul dintre noi nu le va uita vreodată.