TEORIA REDUCERII BIBANULUI LA ABSURD

„Majoritatea lumii este acoperită de apă. Meseria unui pescar este simplă: alege cele mai bune părți.“

Charles Waterman

***

Continuând tot în termeni matematici, ne aducem cu toții aminte despre Teorema (sau Metoda) reducerii la absurd (argumentum ad absurdum = dovedire prin absurd), care este „un raționament în care se presupune că ceea ce trebuie demonstrat nu e adevărat și, prin deducții logice, această presupunere duce la o absurditate“. Există un număr foarte mare de oameni, dintre care fac parte și destul de mulți pescari, ce consideră că bibanul este o specie de pești care nu reprezintă niciun interes, nici culinar și nici pentru pescuit, afirmații care, ambele, sunt catastrofal de false, iar astfel respectivii nu numai că nu consideră bibanul a fi ceva de valoare, dar îl și desconsideră pe de-a-ntregul, de multe ori auzind venind din partea lor întrebarea: Dar ce, bibanul este pește?

          Neputând considera această stupidă întrebare ca fiind o teoremă, cred totuși că am putea să denumim întreaga încercare de discreditare a bibanilor ca fiind o adevărată teorie de bagatelizare a importanței acestora, o conspirație chiar de a aduce în mod voit umbrire unui foarte important reprezentant al percidelor din apele noastre.

          Cu vreo lună în urmă, având o discuție cu cineva, un pescar de staționar, și venind printre altele și vorba despre bibani, omul mi-a zis, destul de amuzat fiind el în acele momente, că are un amic ce pescuiește la spinning și care i-a spus că pescuitul la bibani este ceva foarte frumos, lui însă nevenindu-i nicicum să creadă așa ceva. Și chiar astăzi, mai de dimineață, în timp ce vorbeam cu un bun amic undițar, acesta la un moment dat a spus: „- Pe mine nu mă interesează să prind bibani, nu îmi place“, dar atunci când l-am întrebat dacă i-a pescuit vreodată cu năluci artificiale a spus că nu, că nu a dat niciodată în mod exclusiv după bibani, iar cei pe care i-a prins până acum i-a prins doar în mod total accidental, în timp ce pescuia cu râme sau cu viermi după pești pașnici, precizând că de fiecare dată a avut în cârlige doar exemplare de mici dimensiuni. Așadar, și ignoranța se pare că joacă un rol destul de nefast în această teorie pescărească anti bibani.

          Eu unul, din momentul în care am descoperit cu adevărat ce înseamnă pescuitul cu artificiale al bibanului, și mai ales unditul acestuia cu năluci suple, adică cu gume, am înțeles ceea ce înseamnă a pescui cu adevărat tehnic, deoarece în acest gen de pescuit lansetarul este cel care propune și dictează jocul nălucilor prin apă parcă mai mult decât în alte cazuri și, bineînțeles, că m-am îndrăgostit iremediabil de acest minunat mod de a pescui, așa după cum am și recunoscut nu o dată până acum în scrierile mele anterioare.

 Acum, la ceasurile acestea de toamnă veritabilă în care am ales a înșira prezentele slove pe hârtie, acum când apele devin din ce în ce mai reci și brumele matinale sunt tot mai dese și mai groase, mi-am dedicat ultimele două partide de pescuit aproape exclusiv bibanului și, chiar dacă știam dinainte că locurile în care mi-am propus să pescuiesc nu țin exemplare mari, acest lucru nu m-a împiedicat în a mă bucura câteva ceasuri de atacurile nervoase și de drilurile foarte intense cu bibanii zonelor respective, indiferent de mărimea acestora. Plăcerea de a-i pescui, cel puțin în cazul meu, depășește cu mult dorința de a avea doar capturi mari.

          Nu pot să neg faptul că bucuria pe care o resimt atunci când pescuiesc este în mare măsură direct proporțională cu mărimea peștilor pe care reușesc să-i ademenesc în cârlig, dar în cazul bibanilor acest lucru este înlocuit de multe ori de activitatea lor frenetică, de cumplitele momente de foame crâncenă pe care mi-a fost dat nu o dată să le observ la dânșii, astfel încât starea de permanentă încordare și de maximă atenție în care mă ține pescuitul lor compensează cu brio mărimea capturilor.

          Acum nu cumva să înțelegeți că șuieratul strident al firului și scrâșnirea grea a mulinetei nu îmi sunt cunoscute, deoarece în decursul vremii am prins destul de mulți bibani mari, unii dintre ei fiind chiar foarte mari.

Exact din acest punct de vedere, cel al bibanilor mari, pot să afirm faptul că prezentul sezon de pescuit, per ansamblul său, s-a consumat în cea mai mare parte doar sub egida acestora, a bibanilor extrem de bine crescuți, dar și extraordinar de răi și de bătăioși în dril. Au mai fost ei și alți ani până acum bogați în exemplare mari de vărgați, dar parcă anul acesta i-a întrecut pe toți. Începând de imediat ce s-a încheiat prohibiția pe apele publice și până înspre toamnă, am reușit a da de dânșii aproape cu regularitate.

              Și vă asigur eu că nu sunt singurul undițar din lume îndrăgostit până peste poate de pescuitul bibanului, deoarece cunosc un număr destul de mare de confrați de lansete aidoma mie, așadar bibanul chiar înseamnă foarte mult din punctul de vedere al pescarilor de pretutindeni.

          Iar din punct de vedere culinar, chiar și eu, cel care sunt un non-consumator aproape total de pește, pot spune cu siguranță faptul că bibanii sunt foarte gustoși, fiind poate chiar cei mai gustoși pești de pe la noi, asta, bineînțeles, dacă sunt gătiți așa cum trebuie și de niște mâini pricepute, dar cum acest capitol, cel al gastronomiei pescărești, nu face parte din prezenta mea cărțulie, o să închei aici orice altă referire la el.

          Așa după cum ați observat, chiar dacă am început acest mic intermezzo dedicat bibanilor cu enunțarea metodei reducerii la absurd, eu nu am apelat la așa ceva pentru a vă vorbi despre importanța acestor pești, ci am ales a vă prezenta doar unele evidențe și experiențe personale din domeniul unditului acestora.

          Iar în ceea ce îi privește pe ignoranții în pescuitul bibanului, doar un singur lucru vreau să le transmit acestora: „Habar nu aveți ce pierdeți!“