DISERTATIE – Introspectie pe directie – pescarească

„Cine are amintiri de rememorat şi povestiri de retrăit, să citescă, cine nu, să ignore! Mulțumesc!”

AUTORUL

ÎNCEPUTURILE- 1

(Părinţii mei)

După cum am tot spus, şi probabil o să mai spun şi cu alte ocazii, şi o spun chiar şi în acest moment, sau nu chiar în acest moment, pentru că disertaţiile „slovice” ca să zic aşa, mă tot trag de mânecă şi mă poartă cu gândul prin diverse zone, locuri şi amintiri de un convergism aproape obsesiv cu cele ce vreau (dar întârzii deocamdată) a vă povesti, .etc, etc, .. , ei, şi acum, că a trecut „acest” moment, adică „acel” moment, pot să vă şi zic, deci, recapitulând, începuturile trăirilor mele ca şi undiţar pe lumea prundurilor se cam confundă cu începuturile trăirilor mele ca şi fiinţă bipedă, ca şi vajnic reprezentat al celebrei academii: Homo Sapiens”.

          De aceea nu prea am (corect ar fi să zic „de aceea nu am”, fără acel mereu înşelător şi plin de promisiuni de cele mai multe ori deşarte „prea”) amintiri concrete rămase bine înfipte (precum cârligul pescarului în gura peştelui, cârlig care însă de cele mai multe ori face abstracţie, total distrat şi dezinteresat, de semnificaţia „dicţionărească” şi care este în asentimentul tuturor, al cuvântului „bine”) în memoria pe care o posed, memorie care mi-a venit la pachet cu tot restul componentelor văzute şi nevăzute ale fiinţei proprii şi personale în momentul înfăţişării mele pe acest pământ al deşertăciunii, după cum ne amintesc şi ne reamintesc scrierile ecleziastice.

Aşadar probabil ca să fug din calea acelor („acestor”) deşertăciuni ale pământului (uscatului) am căutat a-mi găsi alinarea în lumea apelor (dar mai mult decât probabil că nu de aceea). Cel mai probabil însă (adică fix de aceea) am ajuns prundar, undiţar şi mai apoi pescar (încă mai am mult de lucrat mult la această din urmă poziţie din top) datorită tatălui meu. El a fost cel care m-a cărat (uneori chiar şi în spate, pe umeri, în braţe), la început nevinovat, pe toate prundurile poate şi mai nevinovate. Vina a apărut mai apoi când mama, obsedată fiind de faptul că mai mult iubeam apa şi prundul cu toate anexe lor însufleţite au ba, decât propria casă (părintească la acea vreme) cu toate anexele sale, i-a spus tatei: „Uite cum ai stricat băiatul cu pescuitul tău!” ( „Stricat” în cel mai pur sens figurativ şi nu efectiv al cuvântului, iar ,în altă ordine de idei, trebuie să mărturisesc că nu ştiu dacă a mea mamă chiar a spus aşa ceva către al meu tată, sau dacă măcar i-a spus ceva pe această temă, sau dacă, în eventualitatea că i-a spus, dacă tata a resimţit vreun fel de vină, dar am simțit eu nevoia să amintesc şi despre mama puţin căci, ce să-i faci, dragostea de mamă nu dispare niciodată, chiar dacă au trecut peste două decenii şi jumătate de când ea a lăsat în spate deşertăciunea pământească fiind chemată spre odihna cea din urmă. Bănuiesc că, chiar dacă nu a spus-o, aşa trebuie să fi gândit sărmana mamă, obosită şi disperată de absenţele mele lungi spre foarte lungi de la domiciliu. Norocul meu a fost că oricât de prundar devenisem nu am lăsat deopare studiile şcolare şi nici pe cele extra (şcolare), copilăria mea fiind împestriţată de culegeri şi gazete ale matematicii precum şi de o multitudine de romane, nuvele, povestiri sau alte genuri ale beletristicii pe care de cele mai multe ori le buchiseam sub plapumă la lumina lanternei, la ore care sfidau cu mult obişnuitele ore ale culcării zgâmboilor de vârsta mea, lucru care a mai împăcat-o într-o oarecare măsură pe mama (cât anume însă nu pot şti).

          Oricum o fi fost, oricum s-or fi petrecut lucrurlie, cert este doar faptul că eu am devenit şi încă voi continua (sper) să devin pescar, profesor şi mentor avându-l, după cum am zis, pe tatăl meu, iar mama nu m-a întors niciodată din expediţiile mele în natură şi nu s-a opus în vreun fel la toate „fărădelegile” mele undiţăreşti ( fără-de-legi şi fără-de-număr). Le mulţumesc aşadar la amândoi şi sper că de acolo de unde sunt acum, din lumea de dincolo, să nu aibă motive de a se ruşina cu subsemnatul!

ÎNCEPUTURILE- 2

(Primul peşte)

          Oare ce marcă de peşte am reuşit a sustrage afundului pentru prima dată? Nu ştiu, dar pot bănui. Posibil să fi fost vreun sfios boiştean sau vreun scormonitor porcuşor. Posibil să fi fost vreo beldiţă curioasă sau vreun oblete zvăpăiat. Posibil să fi fost vreun obraznic pui ce clean sau vreo şi mai obraznică fiică de mreană. Sau poate o fi fost….. Nu se ştie, nu se cunoaşte, cert este doar că a fost un peşte. Un peşte întreg – întreguț cu cap, cu coadă şi măcinat de  pofte lumeşti, predispus spre îmbuibare. Dar desigur că acest prim peşte a mai avut ceva aparte, ceva ce nu se vedea, ceva ce nu se simţea ci doar ceva ce se trăia. A avut el, acel peştişor (pentru că a fost cu siguranţă un biet peştişor, cu o talie aproape incomensurabilă) puterea magnifică de a face din cel în cârligul căruia nimerise (adică, chiar din mine) un viitor… ce anume? Pescar? Poate. Iubitor de natură? Cu siguranţă. Rătăcitor pe maluri şi rătăcitor printre stufuri? Cu şi mai mare siguranţă.

          Oare dacă ar fi ştiut el, mititelul locuitor lacustru, câte lucruri aveau să se declanşeze din acel moment în viaţa mea, în bugetul (la început în cel al părinţilor, apoi în cel al meu şi al familiei mele actuale), în visele şi visurile mele, în …. toate cele, la ce deziluzii şi bucurii viitoare mă va expune, oare ar mai fi apărut el aşa de nonşalant dintre unde spre înfăţişare aparent nevinovată în faţa ochilor uimiţi de copil pe care îi posedam în acea perioadă? Răspunsul nu poate fi decât unul. Cu siguranţă că ar fi apărut, pentru că aşa trebuia să se întâmple (şi asta doar din cauză că a trebuit să existe pe acest pământ un oarecere Edward Lorenz cu efectul său de fluture frumos colorat şi.., şi mai frumos demonstrat şi explicat întru a noastră (ne)limitată pricepere („Trăiască familia lu matale nea’ Lorenze!”, zic, dară).

ÎNCEPUTURILE- 3

(Stiluri şi alte maniere pescăreşti)

Stilurile de pescuit sunt foarte multe şi total arhicunoscute. Pentru mine ele s-au succedat, s-au întretăiat, au convieţuit şi convieţuiesc în continuare fără cea mai mică ură unul faţă de celălalt, fără cea mai mică urmă de promiscuitate.

Primul stil care şi-a găsit adăpost în persoana subsemnatului a fost cel al tuturor începătorilor absoluţi: unditul cu băţul de alun, cu plută de strujan, cu răbdare şi cu pricepere de copil nevinovat şi mirat de cele ce se petreceau dar mai ales de cele ce s-ar fi putut petrece atunci, pe acel mal, în acel loc, în acel timp.

Mai apoi a fost pescuitul cu plumbişor greu şi culisant, „la greutate” cum îl numeam eu (noi), dar asta abia după emoţionanta întâlnire dintre subsemnatul şi prima lansetă din bambus şi prima mulientă care se agăţase în mod firesc parcă de respectiva lansetă care a (au) devenit proprietate unică şi indivizabilă a mea, prin complicitatea şi cu efortul financiar al părinţilor mei, şi unde mai pui că acele scule îmi parveneau dintr-un magazin cu tematică halieutică tocmai din minunatul târg al Ieşilor! (târg pe care îl percepeam ca aflându-se undeva în capătul lumii la acele vremuri). Profesor tot pe tatăl meu l-am avut.

A urmat apoi plutăreala. Plutăreala cea adevărată, sau ştiinţific denumită „pescuitul la bologneză”. Nu ştiu cât de ştiinţific sau măcar cât de estetic am fost la primele mele ore ale cursului de „boloniezărie”, curs  care s-a întins pe durata multor ani din viaţa mea, cert este doar că a reuşit să mă absoarbă, încet dar sigur făcându-mă deodată să mă trezesc aidoma profetului Iona în burta mare a acelei balene denumită ştiinţific, după cum am mai spus ceva mai în urmă cu vreo câteva (zeci poate) de vocabule: „pescuitul  la bologneză”.  La catedră s-au aflat mai mulţi academicieni iluştri, începând tot cu al meu părinte, continuând cu G.P şi chiar şi cu C.C. pe alocuri. „Armele” care fac posibil acest sport, adică „bolognezele” au apărut  în colecţia mea la început din bazar apoi din magazinele fizice, apoi din cele din mediul virtual iar ultima achiziţie a venit către mine, mânată de cele mai bune intenţii şi înclinaţii spre aventură, direct din ţara lui neica Niccolò Machiavelli, cel care scuză mijloacele folosite dacă există un scop anume de urmat (în cazul meu scopul era şi este clar: undirea (vedeţi că nu zic capturarea, prea vulgar sună) a câtor mai mulţi peşti posibil dar şi posibili sau chiar imposibil în acelaşi timp), direct de la o anumită doamnă fabrică care exact cu aceasta îşi petrece dânsa timpul, şi anume cu producerea de „undiţării”, care de care mai diverse, care de care mai prinzătoare (sau nu) – acest lucru depinzând în cel mai clar şi categoric mod de foarte multe lucruri, pe care sunt sigur că dumneavoastră, ca şi pescari încercaţi ce sunteţi, le ştiţi deja, de aceea nu vi le mai spun şi eu, nu că eu le-aş şti, Doamne-Fereşte!.

Dar traseul meu sinusoidal (şi nu numai)  prin viaţa şi arta pescuitului nu avea să se termine aici. A trebuit (aceasta este expresia corectă: „a trebuit”, nu: „s-a întâmplat”, sau: „printr-un concurs de împrejurăi”, sau: „din greşeală”, etc.) să descopăr singur de această dată, în cea mai mare măsură, spinning-ul.

Acum a început cu adevărat greul. Şi acum, după ceva ani, tot pot spune că e abia începutul şi că tot e greu. A început pentru mine cumplita goană nebună după peşti (vii şi răpitori din toate punctele de vedere),  şi după năluci (răpitoare şi ele, dar mai puţin vii). Probabil că dacă numărul nălucilor care m-au prins pe mine ar fi depăşit numărul peştilor prinşi de mine (cu ele, nălucile în cauză) ar fi trebuit să renunţ „ab initio” la spinning. Viaţa, cu ale sale legănări şi peregrinări ale sufletului dar şi ale trupului m-a adus aşadar faţă în faţă cu acest miraculos stil de pescuit, aşa că deodată am simţit cum sărmanul Iona (cel preschimbat subtil dar nu şi subit, în propria mea persoană), cu a lui balenă cu tot,  au fost înghiţiţi de un alt demon acvatic, mai atroce, mai uriaş, mai …. oricum vreţi dumneavoastră să fie ( merg pe mâna voastră de această dată).

Aici mă opresc cu povestea despre spinning şi ce a presupus, însemnat, presupune, înseamnă, va presupune şi va însemna el pentru mine, deoarece despre acest stil de pescuit voi vorbi altă dată, cu o altă ocazie, pe întinderea (lungimea şi lățimea) altor pagini.

Printre rânduri, şi nu de puţine ori, uneori chiar de multe ori, nu am refuzat şi nu voi refuza nici de acum înainte propunerile halieutice pe care mi le face feeder-ul sau match-ul, mai ales în perioadele de prohibiţie pe apele publice, când trec pragul „particularilor” în căutare de alinare a pohtei şi de întâlnire cu domniile lor peştii cei paşnici, dar totuşi beligeranţi prin împotrivirea de care dau dovadă de cele mai multe ori în timpul drilurilor.

Despre manierele undiţarului, sau mai pe scurt, despre etica, mimica adică „mim-etica” (pot să inventez şi eu un cuvânt, nu?) pescarului sunt şi aici multe de spus. Personal cred că am cam trecut prin toate buchiile, cuvintele, propoziţiile, frazele, rândurile, paginile, capitolele, părţile, tomurile acestei mari enciclopedii, începând cu euforia începătorului cel mai începător şi infantil cu putinţă (şi la propriu dar şi la figurat) şi terminând cu introvertitul, taciturnul pe alocuri, mereu atentul dar şi mereu aproape scepticul undiţar care sunt acum (deoarece, cu cât pescuiesc mai mult, cu cât mai multe lupte duc cu neamul pesca, cu atât am parte de tot mai multe surprize, cu atât învăţ că ceea ce ştiam este de fapt ceea nu ştiam, că ceea în ce aveam încredere este uneori de cea mai mare neîncredere, că ceea ce ignoram poate fi lozul căştigător, etc, etc şi iar etc, pagini întregi de etc, partide întregi de etc, luni, poate chiar ani întregi de etc.). Aşadar un astfel de pescar am devenit, dar un pescar pentru care undirea cu eliberare (eliberare a sufletului dar în egală măsură şi al (ai) peştelui (peştilor) prins (prinşi))  începe chiar să conteze, începe chiar să influenţeze microcosmosul meu pescăresc.

SFÂRŞITURILE

(Trei la număr)

          Desigur, dacă începuturile pot fi nenumărate, coincidența făcând ca la mine să fie numai trei, despre ele, (sfârşiturile) pot afirma cu siguranţă că sunt doar trei.

        Astfel, numeric catalogând, avem:

  1. Sfârşitul pe rând al practicării diferitelor stiluri de pescuit; deoarece este de presupus, chiar sigur, că la ultima noastră pescuială pe care o vom face nu vom putea pescui concomitent în toate stilurile pe care le îmbrățişăm şi care ne-au bucurat anii, zilele, clipele.
  2. Sfârşitul vieții de pescar, sfârşitul pescuielilor; pentru că, chiar dacă nu dorim, trebuie să admitem că va veni şi vremea aceea, cândva, cumva, undeva.
  3. Sfârşitul cel mare, sfârşitul definitiv; despre care nu vreau să discut acum şi sunt sigur că nici voi.

       Desigur că punctele doi şi trei pot să coincidă  ceea ce ar reprezenta un caz particular în care tragedia inerentă se împleteşte cu un strop de frumusețe eterică, cu un strop de alinare apriori a sufletului nostru, vorba cântecului: „Uite-aşa aş vrea să mor….” (sau poate nu, mai bine nu, sau… poate iarăşi da…. „De gustibus non est disputandum„).

      Acum, la final de dizertație total neinteresată (poate chiar şi neinteresantă) şi total personală vă întreb pe voi cei care ați avut răbdarea şi curajul să vă răpiți un strop din timpul vostru terestru şi cosmic totodată şi să parcurgeți cu ochii anatomici dar şi cu ochii minții aceste rânduri, v-ati regăsit pe undeva pe aici, ați trăit (retrăit) în gând amintiri comune cu ale subsemnatului, ați găsit ceva care să vă bucure sau să vă întristeze inima? Dacă da, atunci mai trag o speranță că nu sunt singurul ajuns în acest stadiu terminal de „pescuitită” acută dar şi cronică în acelaşi timp.

Stimă şi considerațiune! ( a se citi „FIR ÎNTINS!”)

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *