GROZAVENIA


“Trebuie să avem întotdeuna vechi amintiri și tinere speranțe.”

 Houssaye

*

Se cătrănise rău vremea iar ziua îmbătrânise parcă dintr-o dată, repezindu-se în noapte cu aşa o viteză cum uneori se avântură păstrăvul spre cârligul pescarului, păstrăv pe care îl căutase dar care în acea zi nu voise a se arăta. Fugise de el oriunde, într-aiurea, pe tot întinsul apei numai în calea lui nu poposise.

Era a doua zi la rând în care nu reuşise să-l prindă. Îl avusese în cârlig în seara trecută, mare, greu, năvalnic, dar după ce muşcase zdravăn aerul în timpul unei tumbe mai mult decât măiastre, în momentul în care plesnise turbat unda cu coada sa mare, deveni deodată liber pierind ca o nălucire în smaraldul bulboanei, iar apa în fierbere păstră parcă preţ de o clipită pe suprafaţa sa imaginea regelui care se întoarce acasă învingător din războiul abia încheiat. Imaginea rămase întipărită şi în mintea pescarului, imaginea peştelui ce i se arătase în toată splendoarea, măreţia şi marimea lui vrând parcă a-i zdruncina sufletul şi a-i obosi mintea, iscând amarnică şi cruntă pasiune şi dorinţă de izbândă în inima sa. Aerul devenise aspru la răsuflare iar prundul întreg i se părea duşman. Sufletul său dezgolit de orice urmă de împlinire percepea din lume doar potrivnicia. Nu vedea hoardele de gâze ce dănţuiau amăgitor peste întinsul apelor, nu vedea cum soarele sărută depărtările spre apus, nu auzea viersul drag al privighetorii. Nu. Inima sa se mâhnise iar mândria sa de undiţar ce-şi întindea cârligele în calea peştilor de atâţia ani se topise toată sub dogoarea înfrângerii.

Asta fusese seara trecută, iar după o noapte cu somn plumbuit pe alocuri dar şi cu revărsări de vise ciudate şi pline de peşti încătuşaţi în pistrui, iată că dimineaţa îl găsise bătând iarăşi apa, cătând spre acela care l-a răpus în amurgul trecut.

Dar, după cum am spus, vicleanul s-a ascuns de el pe toată durata drumului prin lume al soarelui iar acum, la ceas de întunecare, vremea prinse a se cătrăni şi ea umplând cu huruit greu de tunet largul, mişcând năvalnic firea smucită de grele şi reci rafale de vânt iscate de nici unde. Soarele trecuse dincolo coborând pe nişte trepte grele de granit de felurite culori. Primele trepte erau vinete iar apoi deveneau sure şi la sfârşit se isprăveau toate în negru. Iar de acolo de unde negrul era cel mai negru începură a se isca limbile roşii ale balaurilor furtunii ce împungeau întunericul cu amăgiri de crâmpeie de ziuă. Totul se lumina alb câteva clipiri iar apoi negrul voal cobora dintr-odată cu greu bubuit de nori în ciocnire. Ploaia se apropia iar pescarul zorea pasul pe cărare, trecând indiferent prin lunca ce se căznea a smulgere sub toanele reci ale vijeliei în născare. „O să vină viitura!” mai gândi el împietrit preţ de o zbatere de geană de grozava bubuire a unui trăsnet ce izbise nemilos lumea nu departe şi care reverberă apoi în pereţii pietroşi ai cazanului prundurilor.

**

Plouă câteva zile la rând, astfel că o vreme după serile acelea două pline de crunte înfrângeri nu se mai putu pescui. Venise puhoiul spâlând pământul muntelui şi coborându-l la vale laolată cu trunchiuri şi ramuri frânte şi smulse din lumea de sus, aşternându-le într-aiurea printre pietrele prundului, părăsindu-le acolo o dată cu tragearea îndărat spre matcă a apelor, până  când acestea vor veni iarăş poate şi mai mari, poate şi mai sălbatice ca să le poarte şi mai la vale, iscate de o altă potopenie din ceruri.

***

          În cele din urmă lumea reveni la normal, focul din ceruri se stinse iar apele se traseră pe cursurile lor vechi începând a tânji spre limpezire sub bătaia săgeţilor soarelui.

Venise vremea răfuielii. Trebuiau încheiate socotelile cu acel pistruiat suprem din bulboană. Se temnea doar ca nu cumva puhoaiele să-l fi mutat din locul său urcându-l sau coborându-l într-o altă ştibloancă. De rest alta nu se temea, nu fusese nici vreme şi nici apă bună ca să-l fi agăţat vreun alt pescar sau să-l fi găbuit vreun venetic. Şi oare cine mai ştia de el? Nu auzise pe nici un altul să fi spus că-l bănuieşte măcar a exista acolo, darămite să-l fi văzut, aşa cum îl văzuse el, frângându-i linia şi speranţele în acea zi, la acel ceas de prefaceri a lumii. Umblase anume prin locurile pe unde se adunau pescarii  pentru a-şi povesti isprăvile, stropindu-le din belşug cu felurite licori spre bucuria birtaşilor şi spre disperarea nevestelor, dar …de…, ce să-i faci, n-ai ce-i face dacă peştilor le place a mănca (uneori) iscând astfel poveşti iar pescarilor le place a bea (deseori) tocmai pentru a le povesti. Aşadar nimeni nu adusese vorba despre sălbaticul punctat iar asta îl liniştea.

          Apa curgea încă multă, înspumând pe alocuri malul, venind lăptoasă dinspre munţii din apus. „În două-trei zile o să fie ca oglinda” gândi el în timp ce zvârli prima dată undiţa, trimiţând cârligul în căutarea dihaniei.

          Luase plisa la rost dinspre coadă spre cap urcând uşor pe mal după ce se lămurea că vicleanul nu este prin preajmă. Pas cu pas, lanseu după lanseu ajunse şi în capătul de sus al bulboanei trimiţând cârligul spre ademenire direct în coama cea mai nestăvilită a valului.

          Aşa cum uneori în cea mai deplină linişte a unei nopţi răsună de nicăieri parcă strigătul strident al ciovicii înfiorând firea, aşa şi atunci, din deznădejdea profundă a cătărilor fără de izbândă care –şi făcuseră loc toată dimineaţa, iată că acum, când soarele stătea fix în crucea cerului aducând maxim de lumină lumii, se produse violent atacul care înfioră trupul pescarului. Acesta se arcui să-l tragă afară dar dinţosul era mare şi valul puternic în curgere. Reuşise prima victorie. Îl găsise, îl ademenise să se înfrupte şi reuşise să-l înţepe. Urma lupta. Învăţase în seara aceea când se mai răfuise o dată cu dânsul de ce anume trebuie să se ferească. Nu trebuia să îi dea prea des ocazia solzosului să sară din apă, căci atunci, prin smuncirile sale nebune avea cele mai mari şanse de scăpare.

Uneori peştele se lăsa tras greu, ca un bolovan, prin apa repezită, cătând a se hodini parcă pentru ca mai apoi, fără a da de veste, să o pornească nebun în sus pe râu, înfruntând fără nici o osteneală curentul, ca o săgeată mlădie din viu oţel, făcând pescarul a strânge cu repezeală firul ce devenea moale dintr-odată. Alteori se proptea pe după pietroaiele din matcă, aşa cum fac mrenele cele mari, iscând panică în inima undiţarului căruia îi fugea imediat gândul spre o agăţare a cârligului în vreo cioată menită a-i frânge firul. Pornea şi la vale adesea, fugind ca argintul viu, căutând scăpare şi luându-se parcă la întrecere cu apa cea neostoită obligând pescarul a desface firul şi a-l lăsa a curge după pofta inimii celui de la capătul său.

Vremea nu stătea a cerceta la nepacea dintre cei doi trecând mai departe prin lume şi oameni dând un ghiont uşor soarelui, făcându-l să cadă din furca amiezii.

În cele din urmă îl zări nălucind în vârtej ca mai apoi să îl vadă ţâşnind nebuneşte, atacând lumea de deasupra apei cu disperare. Avea să fie singura săritură precum şi cea din urmă încercare de evadare a peştelui. Căzu sleit în umed lăsându-se apoi purtat fără nici cea mai mică împotrivire spre mal. Mai tresări o dată încordându-şi trupul oţelit şi mlădios ca un arc, făcând pescarul să-l scape din mâini dar deja lupta sa era pierdută, Câştigase în seara aceea, de dinainte de puhoaie învingând pescarul dar astăzi venise vremea lui să fie răpus.

          Această poveste am auzit-o de la un bătrân pescar, care a fost prieten cu râul, cu malul şi cu tot prundul vreme îndelungată, din anii junimii şi până ce bolile l-au strâns la început de pe prund apoi cu totul din lume.

          Când l-am întrebat cât de mare a fost defapt păstrăvul, cât de lung  sau măcar cât de greu pescarul nu ştiu a-mi răspunde. Nu îl măsurase şi nici nu îl cântărise, dar îmi povesti următoarele:

„Pe vremea aceea eram încă june şi de atunci, până acum, când, după cum bine vezi, iarna pentru mine e mai aproape ca vara care a tecut de mult,  păstrăv mai mare nu am văzut şi nici pereche nu i-am găsit. Şi în ziua aceea mergând cu peştele acasă m-am întâlnit cu un bătrân undiţar, un neamţ, unul Bauer, care fusese învăţător la viaţa sa dar care ieşise de mult timp la pensie şi i l-am arătat. Bătrânul Bauer a făcut ochii mari şi a mărturisit că nici nu gândise să fie pe lumea aceasta păstrăv la o aşa mărime, şi mergând o bucată de drum împreună, mă tot ruga , cam la cinci minute distanţă să i-l mai arăt o dată că tot nu poate a crede aşa grozăvenie. Deci, cam atât de mare a fost, atât cât în două vieţi de pescari, una după alta,  altul ca dânsul nu s-a mai văzut.”

          Acelea au fost vremuri minunate, vremuri apuse din păcate pentru prundul nostru, prund unde eu nu am mai prins păstrăvi în ultimii cincisprezece ani, până anul acesta când probabil viiturile au populat involuntar şi efemer apele cu salmonide, rupând heleşteiele vreunei păstrăvării, oferindu-mi astfel posibilitatea să prind mai mulţi păstrăviori, palidă amintire a păstrăvilor măreţi de odinioară.

Dar, cine ştie, poate într-o zi păstrăvii vor reveni cu adevărat pe prundurile noastre iar grozăveniile punctate vor da naştere unor alte şi alte poveşti!

Facebook Comments
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

1 Comentariu

  1. Boris

    2019. iulie 17. miercuri la 08:24

    Frumos articol!

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *