La peşte


Nu poți răsplăti bunătatea. Poți doar, la rându-ți să fii bun cândva,….” – Anne Morrow Lindbergh

I

Prima zi

Pământul era încă leneş. Abia se trezea la viaţă. Nori nenumăraţi acopereau bolta cerului iar printre aceştia soarele se zărea doar arareori. Deşi era început de vară puterea astrului zilei nu se făcea simţită. Doar lumina era de el. Şi pe deasupra, ca senzaţia de răcoare (mai corect ar fi să-i zicem „frig” chiar) să fie şi mai deplină, un vânt subţire, mult prea matinal, sufla rece zburlind totul în calea sa: flori, păsări, frunze, animale, oameni.  Cântătoarele cerului şi ale luncilor nu aveau chef de concerte, doar un cuc cam şui îşi striga stingher din când în când numele.

Dar în ciuda vremii reci şi mohorâte doi indivizi înaintau tăcuţi spre unitatea poliţiei de frontieră. Erau înarmaţi ca pentru un mare război. Cărau cu stoicism un arsenal întreg după dânşii încât cu siguranţă i-ar fi făcut de râs chiar şi pe vestiţii legionari romani de odinioară, cei renumiţi pentru faptul că erau în stare să care bagaje impresionante în timpul marşurilor. Nimic nu le lipsea: lansete, mincioguri, juvelnice, momeală, nadă, alte mărunţişuri specifice pescuitului, provizii de hrană şi apă pentru mai multe zile, cort, saci de dormit, haine de schimb, etc. Toate acestea şi încă multe altele alcătuiau bagajele pe care le transportau. E drept că printre ele cu greu se mai puteau distinge şi cărăuşii acestora, ele părând mai mult două grămezi de bagaje mişcătoare dotate cu picioare, singurele organe anatomice care se distingeau cu claritate, de la genunchi în jos, restul trupurilor fiind mai mult acoperite cu diferite obiecte. Deducem totuşi că unele organe de simţ, în speţă nasurile şi ochii celor doi, totuşi nu erau obturate deoarece ei puteau extrage din aer oxigenul şi puteau eliminau bioxidul de carbon fără probleme şi de înaintat înaintau pe o traiectorie relativ rectilinie, în funcţie de micile obstacole pe care drumul le scotea în calea lor, semn că puteau examina în condiţii corecte spaţiul în care se deplasau. Ajunşi aproape de  unitatea de „frontierişti” se opriră. Aici începu complicata acţiune de extragere a corpurilor proprii şi personale de sub amalgamul de bagaje.

Unul dintre ei era un tip mic de statură şi destul de rotofei iar celălalt ins trăda vădite tendințe de înălţare (trupească, despre cea spirituală nu avem nici o informaţie până acum). Se vede treaba că nu era pentru prima dată când bondocul se afla în situaţia destul de complicată la prima vedere de a ieşi de sub aglomeraţia de obiecte care-l împodobeau ca pe un pom de Crăciun. El se lăsă în şezut iar apoi cu câteva mişcări dibaci executate ieşi viu şi nevătămat de sub grămada de bagaje, care rămase inertă pe marginea drumului. Tovarăşul său în schimb avu mult de furcă cu calabalâcul pe care-l transporta. Nu reuşea de nici o culoare (de orice nuanţă ar fi fost aceasta) să se elibereze. Mai rău se încurca printre obiectele de pe el. Atunci rotofeiul, ca un bun prieten şi tovarăş de suferinţă ce era, se oferi să-i acorde ajutorul. El încercă să-l ajute pe acesta să-şi desfacă bagajele dar din cauza staturii sale scunde şi a faptului că prietenul său era destul de înalt nu avu succes. Atunci avu o idee şi nici una nici două sări în spinarea lunganului pentru a-i desface unul câte unul obiectele care îl ţineau prizonier. Astea toate se întâmplară doar în plan teoretic, deoarece în momentul în care grăsunul ateriză în spatele colegului după o săritură destul de energică, rezultatul fu unul pe care întreprinzătorul pescar nu-l prevăzuse. Lovit cu putere în spate, plin de bagaje grele la care se adăugau acum şi kilogramele deloc de neglijat care atârnau în surplus de el, omul execută o răsucire („un şurub şi jumătate”, în termeni sportivi) iar apoi ateriză cu toată lungimea făpturii sale pe orizontala pământului, învins de toate forţele care acţionaseră în mod duşmănos asupra sa. Numai că orizontala pământului din acel punct geografic al patriei în care lunganul hotărâse de nevoie să facă contact direct cu solul nu era deloc orizontală. Puţin după marginea drumului, vis-a vis de unitatea poliţiei de frontieră, pornea vertiginos la vale coama destul de abruptă a unui povârniş. Rezultatul este uşor de bănuit. Cei doi tovarăşi porniră îmbrăţişaţi de-a rostogolul la vale. Nu ştiu ce era în capul grăsunului dar acesta nu dorea sub nici o formă să-i dea drumul colegului său de spatele căruia se agăţase, aşa că în tandem străbătură fără voia lor panta povârnişului până ajunseră pe un platou lipsit de înclinaţie unde se şi opriră. Totuşi se petrecuse şi un lucru bun. În tumultul rotirilor total necontrolate ale corpurilor în coborârea abia încheiată, bagajul se desfăcu în bucăţi, lucrurile sărind care încotro, unele rămânând pe drum , altele venind de-a rostogolul spre acel platou unde poposiseră. Plini de iarbă, cu hainele pe alocuri deteriorate, cu unele contuzii uşoare datorate pietrelor de care se ciocniseră, la care se adăugau câteva duzini de ţepi de la tufele de măceş peste care trecuseră şi care li se înfipseră în diferite părţi din trup, totuşi temerarii prieteni erau în cea mai bună stare de funcţionalitate.

Odată încheiată acţiunea de recuperare a bagajului şi a transportului acestuia lângă cel al rotofeiului, urmă întâlnirea cu cei de la frontieră pentru luarea în evidenţă.

Se apropiară cu paşi timizi de clădirea împrejmuită cu gard de sârmă.

  • Nu văd pe nimeni…
  • Nu te-ai uitat atent prietene. Uite acolo doi „ducadami” care apără poarta de la intrare!

Ridicându-se puţin pe vârfuri şi uitându-se mai atent bondocul desluşi şi el siluetele celor doi vajnici apărători de neam şi ţară care însă în acele momente ale începutului de vară nu apărau altceva decât doar o amărâtă poartă de metal.

Ajunşi în dreptul soldaţilor rotofeiul îşi ridică în semn de salut şapca roşie pe care o purta scoţând la iveală în toată splendoarea sa un minunat cap perfect rotund, şi împodobit cu o freză „a la Kojak” impecabilă. Noroc de norii care acopereau soarele în acele momente căci dacă acesta s-ar fi oglindit direct în acea bilă lucitoare reflexiile sale ar fi putut produce daune grave ochilor celor din jur.

  • Ziua bună, oameni buni! Am dori să intrăm în zona de frontieră. Cine e cel mai mare de aici? Am dori să discutăm cu dumnealui! spuse el.
  • Bună să vă fie inima! răspunse unul dintre soldaţi. După cum puteţi vedea şi domniile voastre cu proprii ochi din dotare, de pe-aici eu sunt cel mai mare: 1.95 metri liniari pe verticală plus una sută zero cinci kilograme în greutate. Netă. Dar nu o să discut cu tine ci cu tovarăşul tău pentru că doar el se apropie oarecum de „standardele” mele.

         Apoi întorcându-se cu faţa numai zâmbet spre lungan îl întrebă:

  • Aşadar aţi venit la pescuit aici în frontieră? Harnici băieţi…. chiar în prima zi de la deschidere… . Actele vă rog!

         După ce luă în mână documentele el  le privi stăruitor, apoi îi traversă atent cu privirea pe cei doi, confruntând originalele cu figurile din actele cu pricina. Zâmbetul său  însă nu dorea să dispară, din contră, el devenea tot mai evident căpătând pe alocuri anumite tente de râs cu greu reprimat.

  • Eraţi mai albi cândva… probabil verdeaţa a venit o dată cu vârsta… spuse el meditativ.

Şi dumnealui are acte? întrebă arătând cu mâna spre pălăria neagră de pe capul lunganului (pălărie stil   ”cowboy- tuciuriu autohton”, de prin întinsele prerii ale bazarului). Lunganul îşi scoase imediat pălăria neştiind la ce se referise soldatul. Atunci observă că în timpul căzăturii se agăţase de pălărie, în partea din spate-stânga, pielea uscată a unui broscoi, care cândva orăcăise vesel prin luncile din zonă dar care pierduse nu se ştie din ce pricină lupta cu viaţa cea crudă.

         Cu documentele în mână grănicerul execută o piruetă şi pocnind scurt din călcâie porni spre clădirea unităţii cu aşa o viteză încât ar fi făcut invidios şi un leneş sadea din pădurile tropicale . Nu după mult timp, aproximativ o oră şi jumătate, el reveni. Din nou era numai zâmbet. Înapoie hârtiile celor doi.

  • Dacă ştiam că astăzi o să mă întâlnesc cu aşa nişte cascadori de minunaţi ca voi îmi luam de acasă albumul de autografe. Grozave figuri aţi exersat adineaori! Şi verdele crud de pe feţele voastre vă prinde minunat…!

         Necăjiţi, cu amorul propriu puternic zdruncinat de „miştocăriile” soldatului, pescarii plecară. După ce se reechipară luară calea luncii pe cărarea ştiută spre apa cea plină cu peşti, apă care-i aştepta şi de care le fusese atât de dor în perioada de prohibiţie abia terminată.

         O găsiră aşa cum o ştiau: frumoasă şi plăcut şuşotitoare în rostogolirea sa continuă peste albie. Numai că existau câteva mici-mari probleme. Apa era ea frumoasă, aşa în mod generic spus, doar că era crescută şi destul de tulbure, lucru care până la urmă era şi firesc după ploile care căzuseră în ultimul timp cu nemiluita peste minunata ţară românească, înmuind-o şi murând-o bine de tot.

Dar omul hotărât nu cedează cu una cu două. După o adâncă chibzuială şi confruntare de păreri, idei şi opinii, scăldate şi dezinfectate în oarece produse etilice, cei doi prieteni ajunseră la concluzia că nu puteau pescui acolo unde şi-ar fi dorit aşa că porniră în aval spre un cot în care se revărsa un canal despre a cărui apă ştiau că  nu se tulbură decât foarte rar. Vor încerca la acel cot iar dacă nu vor putea pescui nici acolo vor încerca pe canalul respectiv.

După ceva timp de mers, în care parcurseră mai mulţi kilometri, ajunseră cu limbile atârnându-le până la brâu (încât le-ar fi putut folosi drept cravate) la cotul vizat.

Aici lucrurile se prezentau destul de bine. Canalul era limpede cristal, iar în zona sa de revărsare în râu apa avea un colorit numai bun pentru pescuit. Problema nouă apărută era alegerea locului pentru instalarea taberei. Malul era plin cu mâl destul de moale, loc nu tocmai îmbietor pentru campare. Noroc de tufele de răchită care creşteau ha-hui prin zonă. Din crengile lor ei îşi făuriră un fel de rogojină-podină, sau mă rog, ceva de genul acesta, destul de groasă, pe care se apucară voinicește să-şi monteze vremelnicul cămin.

Lucrurile mergeau relativ bine. Peştii nu manifestau o poftă de mâncare extraordinară dar nici nu trecuseră la post negru. Din când în când se interesau de ofertele primite de la amicii pescari şi ciuguleau momeala. Câte un scobar, câte un morunaş, o mrenuţă sau chiar câte un clenuţ veneau în vizită pe malul nămolos pentru a-i saluta pe eroii noştri. Pescarii îi primeau bucuroşi. Pe unii (mai reduşi trupeşte) îi retrimiteau în  mediului matern, pe alţii („îmbrăcaţii”) îi transferau la secţia „juvelnice”. Şi timpul a trecut iar  muşcături au fost destule. Mai ales pe seară s-au intensificat (cele de ţânţari bineînţeles) dar iată că până la urmă noaptea a reuşit să fugărească soarele peste mări şi ţări.

Răcoarea de peste zi devenise frig cu acte în regulă. Ghemuiţi în sacii de dormit amicii dormeau răpuşi de oboseală în cortul montat pe rogojina de crengi.

II

A doua zi

Cocoşii nu apucară a slobozi spre cer primele note din trâmbiţe că cei doi pescari se treziseră deja. Nici nu terminaseră bine de băut cafeaua matinală că primiră vizita a doi frontierişti veniţi să le verifice actele. După ce verificară ce avură de verificat, după ce băură şi ei câte o cafeluţă servită cu politeţe de către cei doi amici, ei pufăiră nişte ţigări ( de import….. extra-riveran, exact din alea pe care chiar ei ar fi trebuit să le intercepteze în momentul în care dumnealor traversau sub diverse forme, care de care mai ingenioase râul graniţă…. Ei dar asta dragilor, este o altă poveste, mereu actuală, mereu românească…..). După ce terminară ţigările, fiind bine crescuţi ei nu putură refuza nici invitaţia primită de a gusta ceva produse alimentare din proviziile bogate ale pescarilor. Degustară cu măsură (de la jumătate de kil în sus de cetăţean cu uniformă) din toate cele… încât pescarii privindu-i se cam îngălbeniseră la faţă şi văzând viteza cu care dispăreau alimentele în sănătoasele stomacuri cazone începură a se resemna cu ideea că vor fi siliţi să-şi scurteze aventura pescărească cu cel puţin o zi dacă nu doreau să rămână muritori de foame. După un timp se încheie totuşi şi interminabilul parcă transfer al alimentelor de pe platourile rudimentare pe care le posedau undiţarii în trupurile însufleţite de inimi neînfricate, de leu, ale apărătorilor de ţară şi de neam (ei înșiși fiind de neam bun, dovadă elocventă constituind-o pofta excelentă de mâncare pe care o posedau). Apoi mai fumară câte o ţigară de „import” şi în cele din urmă dădură semne de plecare. Atunci, rotofeiul nu se putu abţine şi le zise:

  • Mă bucur ca v-a plăcut ospitalitatea noastră şi mă gândeam că acum, cu burţile pline fiind, poate aţi dori să trageţi şi un pui de somn. Uitaţi acolo… în cort… avem şi saci de dormit… .
  • Ne-ar face plăcere dar…., ştiţi cum e, datoria ne cheamă…
  • Da, da, desigur! Datoria, ea primează…. Servici uşor atunci!

Plecară oamenii în treburile lor iar pescarii se apucară şi ei de pescuiala pentru care veniseră.

         Se vede treaba că peştii din zonă erau foarte bisericoşi cu nete înclinaţii spre o viaţă cumpătată şi lipsită de abuzuri. Fiind într-o zi miercuri, zi de post şi rugăciune prin definiţie, truda pescarilor de a atrage vreun necuvântător din adâncuri spre mal nu dădea nici un rezultat. Schimbară momeala, schimbară liniile, schimbară locul…. dar în zadar. Şi totuşi…. la un moment dat….. pluta  de la undiţa înăltogului dispăru fulgerător sub unde. Pescarul tresări şi înţepă energic. Băţul se arcui iar firul începu a se derula cu repeziciune de pe mulinetă. Drilul începuse. Lupta era palpitantă, pe de o parte pescarul care dorea cu tot dinadinsul să aducă prada la mal, de partea cealaltă peştele care lupta pentru viaţa lui. În cele din urmă în plasa minciogului se odihnea o mândreţe de clean. Pescarul obosit era totuşi mulţumit. Era un clean foarte frumos. Nu punem desigur la socoteală faptul că nu îl prinsese regulamentar, cârligul fiind înfipt în una dintre aripile ventrale ale peştelui, important era faptul că îl scosese la mal, iar faptul ca peştele nu fusese înţepat corect sporise intensitatea drilului. Echipamentul destul de fin rezistase cu succes iar priceperea pescarului fusese elementul esenţial care făcuse ca omul sa iasă învingător din lupta cu peştele cel dolofan.

  • Bravo nene! Bag seamă că pe ăsta l-ai prins de chiloţi.

Pescarul întoarse repede capul. Vocea aceea piţigăiată îl luase prun surprindere. Văzu în spatele sau un copilandru slăbuţ, îmbrăcat în nişte haine largi, decolorate şi rupte pe alocuri care privea cu ochi mari la cleanul din minciog. Preocupat fiind cu scoaterea cârligului din peştele prins nu-l observase când se apropiase.

  • De ce zici mă ca l-am prins? De chiloţi?
  • Da nene, că doar nu l-ai prins de pelinci că ăsta-i mare şi nu mai poartă aşa ceva.

S-au împrietenit repede cu copilandrul. Venise şi el la pescuit.

  • De unde ai sculele astea vechi? De la Decebal cumva?
  • Pe astea le folosea tata când era şi el tânăr, dar acum e plecat prin străinătăţi şi a cam uitat de noi… .

         Se dovedi faptul că noul venit el era un pescar bun pentru vârsta sa. Nu ţintea sus. Prefera babuştele, roşioarele şi cărășeii, peşti pe care dovedi că ştia a-i ademeni în cârlig. Nu pescuia pe curs ci o făcea pe canal într-un loc din apropierea unui stufăriş.

         La un moment dat grăsunul care se încăpăţâna să pescuiască împreună cu tovarăşul său pe cursul principal al apei, chiar dacă nu aveau succes, se auzi interpelat:

  • Nenea, matale ai cumva gută?

Luat prin surprindere pescarul îl privi nedumerit apoi răspunse:

  • Gută încă nu am dar mă cam doare un picior din când în când, mai ales când se schimbă vremea. Mai şi tuşesc. Am fost operat de apendicită acum doi ani şi am avut o mână ruptă în clasa a patra.

         De data asta era rândul copilului să se uite cruciş la interlocutorul său şi să se întrebe dacă acestuia nu-i lipseşte cumva, ceva pe la cutia craniană.

  • Mulţumesc că m-ai informat nene dar eu nu sunt doctor. Eu vreau doar să-mi leg alt cârlig pentru că l-am agăţat pe ăla pe care-l aveam şi s-a rupt guta.

         Luminat dintr-o dată pescarul prinse a zâmbi.

  • Acum am priceput abia. Aşa e de la o vârstă copile, pricepi mai greu. Stai un moment!

Rapid şi meşterit copilul îşi legă noul cârlig cu bucata de fir primită de la grăsun.

Pescuiala reîncepu sub semnul unui răcoros mijloc de zi în cel mai legal mod cu putinţă, adică, micul pescar pescuia în legea sa, iar cei doi prieteni în legea lor, deci fiecare în legea lui, căci se ştie, unde-i lege, nu-i tocmeală.

Timpul tăcu şi trecu şi iată că încet – încet soarelui i se făcu somn iar ţânţarilor li se făcu poftă de sânge proaspăt de pescar. Copilul plecă acasă iar pescarii începură a aduna lemne pentru a aprinde focul.

Fumul iute al mlădiţelor verzi de răchită irita serios organele vizuale şi respiratorii ale undiţarilor strânși în jurul focului muribund, dar totuşi reuşise să disipeze în mare măsură hoarda atacatoare a micilor vampiri bâzâitori. Cei doi amici se priveau fără să vorbească, cu lacrimi în ochi şi tuşind în mod proporţional cu cantitatea de „smog” inhalată. Până la urmă catranul nopţii mână atacatorii la odihnă iar pescarii putură să se extragă din afumătoare fără frică de pierderi sangvine nedorite.

III

A treia zi

Noaptea trecu de parcă n-ar fi fost, semănând seminţe de vise frumoase în ochii iritaţi ai pescarilor, oferindu-le momente onirice de dril, momente pe care ziua recent scursă nu le oferise în realitate.

Dimineaţa avură grijă să reducă vizita grănicerilor exact la obiectul acesteia: controlul documentelor şi nimic mai mult. Ar fi vrut dumnealor să mai stea, să mai discute sau  …. poate o cafea, sau o gustare ceva… dar …„ne grăbim, trage peştele” a fost fraza care i-a făcut de voie de nevoie pe aceştia să-şi vadă de drum şi de apărarea gliei.

Soarele încă-şi scălda faţa somnoroasă în unda rece a dimineţii când apăru şi micul pescar.

  • Neaţa bună la dumneavoastră! Aţi dormit bine?
  • Neaţa bună tinere! Am dormit tun! Dar tu?
  • Bine şi eu, răspunse copilul şi făcu grăbit primul lanseu. Primul lanseu, primul cărăşel, premize excelente pentru o zi bună de pescuit.

        

De data aceasta maturii pescari renunţară la a mai pescui pe curs şi i se alăturară copilului în joaca sa de a prinde albitură.  Lucrurile mergeau perfect. Joaca era deosebit de plăcută. Curând juvelnicul mic al băiatului era ochi plin deoarece şi cei doi amici puneau prada tot în juvelnicul cu pricina.

  • Apăi amice nu mai merge treaba aşa, ia să facem noi o mişcare de tranziţie! Trebuie o casă nouă acestor minunaţi prieteni tăcuţi; spuse bondocul.
  • Corect şi la obiect punctat amice undiţar! spuse tovarășul său iar apoi se ridică în picioare şi aduse juvelnicul său mare în care vieţuiau peştii pe care reuşise să-i prindă până atunci în acea partidă de pescuit, inclusiv cleanul acela care purta lenjerie intimă.

         Răsturnă juvelnicul băiatului în gura mare a juvelnicului său iar apoi îşi montă juvelnicul în apropiere, în aşa fel încât să poată pune toţi trei peştii pe care îi vor prinde în el.

– Da’ ce făcuşi nenea?  întrebă copilul. De ce ai amestecat peştii?

– Şi de ce să nu-i amestec amice, că doar nu s-or bate? Nu sunt toţi din aceeaşi apă?

Vreau să-i iei tu pe toţi.

– Dar dumitale nu-ţi trebuie peşte?

– Ce să fac cu el mă ţâcă? La valoarea mea pot oricând să prind cât vreau….

– Laudă-te gură….. interveni bondocul.

Lunganul îl privi un timp contrariat iar apoi spuse:

  • Te-a întrebat cineva ceva, amigo? Tare am eu impresia că dintre noi doi unul nu e tocmai sănătos la creier, şi cu siguranţă nu sunt eu acela… .
  • Desigur, tu eşti cel deştept, ești deştept ca fiul …., dar să nu jignim totuşi animalele….

Lunganului i se burzului părul pe cap şi dori să spună ceva, dar copilul interveni grăbit:

  • Dragii mei prieteni, gestul vostru este foarte frumos şi vă mulţumesc din suflet, şi sincer să fiu nu ştiu dacă se cade s­ă-l primesc… !

– Se cade cum să nu se cadă! se repezi bondocul….

– Spui şi tu aşa că doar nu dai de la tine, i-o trânti lunganul. Dacă eşti aşa de de-acord cu gestul meu ia fă-mă şi pe mine să fiu de-acord cu gestul tău….

         Bondocul înghiţi găluşca dar nu se supără ci dându-şi teatral o palmă peste frunte exclamă:

– Immédiatement mon amic! Immédiatement! J’ai oublié…..

– Mai rapid cu „ublierile” astea că de nu îţi dau de nu poţi duce …..

– Aduce… băiatul!

Şi iată că juvelnicul mai primi în pântecele său dolofan încă o cantitate, nu mare ce-i drept, de peşte.

         Toată ziua se scurse aşa, cu peşte mărunt dar mult şi cu cei doi amici vorbind verzi şi uscate şi trimiţându-şi cuvinte „dulci” unul altuia ori de câte ori aveau ocazia încât copilul de multe ori se minuna şi se întreba în sinea sa dacă cei doi oameni sunt sau nu cu adevărat prieteni.

IV

Ultima zi

 

Iată că sosise ziua sortită încheierii partidei de pescuit şi implicit plecării acasă.

Copilul nu veni dimineaţă aşa că amicii pescari porniră iar goana după peştele din cursul marelui râu lăsând albitura să se odihnească.

Nu au avut nici un rezultat până la prânz aşa că hotărâră să strângă  sculele de pescuit şi se apucară de făcut bagajul, muncă grea şi obositoare. Aveau tren la ora şase seara dar erau destule de făcut până atunci şi urma apoi şi drumul până la gară, drum care numai scurt nu era, cel puţin cinci kilometri.

Se mirau totuşi că băiatul nu sosise la pescuit pentru că seara trecută înainte de a pleca spre casă cu traista doldora de peşte promisese să revină chiar de cum soarele va trimite prima geană de lumină asupra râului.

Pe la orele trei, când aproape că terminaseră de făcut bagajele auziră zgomote mari dinspre luncă şi apoi îl văzură pe amicul băştinaş ivindu-se într-un vehicul pe patru roţi la timona a doi năstruşnici „zmăi” din ăia de-a lui Creangă.

– Hei, acum se vine? Când plecăm noi? îl chestionară pescarii.

– Sănătate multă domniile voastre, dar văzând cât bagaj aveţi şi ştiind ce drum lung e până la gară m-am gândit să vă fac rost de un mijloc de locomoțiune octopodat …

         – Un ce mă?

         – Un mijloc de deplasare cu opt picioare adicătelea…. sau… mai pe scurt…, o căruţă cu doi cai.

         – Şi unde-s caii? nu se putu abţine lunganul…

         – Dar de unde ai făcut rost de aşa ceva? întrebă bondocul aruncându-i o privire de cuţit oţelit lunganului. Ai tu personal aşa ceva în proprietatea ta?

         – Din păcate eu nu am, dar are un vecin şi azi l-am ajutat pe la una alta iar el mi-a împrumutat atelajul pentru câteva ore.

         – Păi azi e sărbătoare vere, ce treabă ai făcut azi?

         – E sărbătoare nu zic ba, dar vaca, oaia, capra şi celelalte elemente ce trăieşte-n grajduri nu cunoaşte acest termen, ele papă bine în orice zi ar fi ea…

         – De păpat poate papă …dar nu ştiu cât de bine, zise iar lunganul privind cu neîncredere la acele aşa-zise animale de povară care mai că se clătinau sub greutatea hamului.

         – Şi de ce ai vrut tu să ne oferi o călătorie aşa stilată?

         – Mie nu-mi place să rămân dator. Ieri mi-aţi dat peşte iar eu astăzi vi-l plătesc. Nu am bani aşa că vă ofer şi eu ce pot.

         Buni, răi, sătui sau flămânzi, oricum ar fi fost ei, bidivii se dovediră a fi animale de nădejde şi ceasul nici nu apucă măcar să aibă pretenţia de a arăta orele cinci ale după-amiezii că ei se aflau deja cu tot bagajul acela infernal pe peronul gării, în ziua aceea a „liberării” de la primul pescuit al sezonului ce tocmai începuse.

Drumul cu trenul a fost lung iar pescarii obosiţi ar fi dorit să doarmă însă un gând îi măcina pe amândoi. Gestul copilului, dorinţa acestuia de a-şi plăti o datorie pe care ei nici măcar nu o considerau că era datorie îi marcase. Fusese o frumoasă lecţie de viaţă pe care o primiseră de la acel copil de la ţară, sărac dar cu mult bun simţ. Un gest simplu dar foarte frumos, gest pe care puţini oameni în ziua de azi mai sunt în stare să îl facă.

Şi unde mai pui că băiatul era şi pescar?

Facebook Comments
La peşte
Apreciati articolul

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *