POVESTI CU PESTI: Şălăul


 „Toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti… dar cea mai mare nevoie a lor este aceea să aibă poveşti incredibile de trăit.”

Harvey Cox

4.

Poveste  cu  şalăi

( Încrede-te mereu în tine!)

 Peştele

ŞALĂUL (Stizostedion lucioperca sau Sander lucioperca) este un alt răpitor celebru din apele de noastre. El face parte din familia Percidae şi popular mai este denumit: cealău, suduc, smug, etc.

Fiind un “percid” şalăul poartă pe spate semnul caracteristic al acestora, şi anume are două înotătoare dorsale, despărţite una de alta doar de un mic spaţiu.

Are un corp lung, aproape cilindric doar uşor comprimat lateral. Solzii sunt mici, aspri şi din această cauză pare aspru la pipăit. Are o gură mare, alungită în faţă şi ale cărei capete ajung până sub ochi. Are câte un şir de dinţi ascuţiţi şi pe maxilarul superior şi pe cel inferior. Pe ambele maxilare se află câte doi dinţi „canini” ce servesc la apucarea peştilor, acest lucru conferindu-i asemănarea cu dentiţia unui câine. Are operculele acoperite cu solzi. 
Are un colorit frumos dar discret adaptat la condiţiile de mediu. Pe spate este verde – cenuşiu, uneori, dar destul de rar este chiar galben- cenuşiu, iar pe laterale este cenuşiu-argintiu. Transversal pe corp, şalăul mai multe dungi mai întunecate. Pe burtă are un colorit mai deschis.
Şalăul este un peşte de talie relativ mare. Este un peşte cu o dezvoltare relativ rapidă, mai ales în primii 4 – 5 ani de viaţă, adică până în clipa în care peştele atinge maturitatea sexuală.
Şi el, ca şi ştiuca este un peşte care stă la pândă. Face acest lucru de obicei în apropierea albiei sau ascuns pe lângă maluri sau pe lângă diferitele obiecte mai mari de pe fundul apelor sau lângă tulpinile submerse de stuf şi papură. Se hrăneşte cu peştişori şi cu alte vietăţi acvatice. Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm.

Povestea

„Un peşte anume azi pescuiesc,

Un peşte anume vreau să găsesc,

Un peşte atent, ce feroce atacă,

Azi caut şalăul, stăpânul din apă.”

Se tocmise  bine de ziuă atunci când motorul bărcii scoase primele semne de viaţă promiţând a ne duce în larg, spre gropanele straşnic păzite de cumetrii şalăi, cei foarte supărăcioşi şi puşi pe harţă cu oricine le încalcă teritoriul. Auzind de această ademenitoare pentru noi, meteahnă a dumnealor, ne-am hotărât a cerca şi a vedea dacă realitatea bate zvonul, ori e tocmai viceversa.

Un vânt molcom încreţea imperceptibil parcă unda dând glas stufului înalt şi mânând într-aiurea fuioarele de ceaţă care rătăceau peste balta încă în trezire. Câteva lebede mândre ne priveau superior clătinând uneori din cap, parcă a dispreţ. Probabil ne certau pentru faptul că le tulburam liniştea şi odihna.

Un erete atacă undeva spre apus în imensul covor de păpuriş care la acel ceas de primăvară adăpostea noi generaţii de pasăret, abia ieşite din ouă, iar o vidră lăsă malul plonjând în apa fumegândă căutând a săvârşi câteva omoruri în neamul peşilor, pentru a-şi astâmpăra foamea. Viaţa bălţii mergea aşadar mai departe făcând abstracţie de noi, intruşii vremelnici ai acelei lumi lacustre.

Ajunşi în mijloc de gropan, după cum ne indica tacticos sonarul, am ancorat grăbiţi şi pregătiţi totodată să dăm piept cu minunaţii locuitori ai adâncurilor.

Lansetele s-au arcuit uşor în timpul lansărilor iar nalucile au străpuns cu zgomot şi lacrimi perdeaua de apă. Jigurile au făcut contact cu fundul albiei transmiţând un uşor impuls în lansete  în momentul impactului. Am început recuperarea propunând locuitorilor tăcuţi de sub unde un dans al gumelor menit a-i scoate din amorţire, menit a deştepta în ei instincte primare.

Nu mult i-a trebuit vărgatului să se repeadă-n atac. Crunt am simţit lovitura iar firul a devenit tăios dintr-o dată. Am înţepat şi jigul şi-a făcut datoria, nedând vreo şansă avidului percid. Nu era mare, îmi puteam da seama de acest lucru dar totuşi se zbătea minunat, oferind astfel prilej de revărsare adrenalinei în corpul meu.

Era un început frumos de zi. Prima lansare, primul atac, prima captură adusă la barcă. De multe ori însă am păţit ca după ce reuşeam să capturez un peşte chiar de la prima lansare să urmeze o zi de pescuit destul de proastă. Probabil este şi aceasta o altă regulă necrisă, o superstiţie care guvernează pescuitul şi pe care noi, undiţarii nu o putem pricepe. Speram din tot sufletul ca această regulă să nu se materializeze şi în acea zi. Aşadar, cu sufletul plin de emoţia primei capturi dar şi puţin îngrijorat de ceea ce avea să urmeze, am lansat din nou. După câteva ture de manivelă atacul a survenit brutal. Nu am mai avut ocazia să înţep deorece am simţit cum se detensionează firul nepermis de mult. Năluca plecase odată cu peştele hrăpăreţ. Posibil să fi fost cumătra Esox care a profitat de faptul că pornit fiind asupra sanderilor nu am pus nici un fel de strună pentru a proteja năluca şi firul de colţii ei tăioşi. Am îngiţit în sec, reamintindu-mi faptul că la prima aruncare prinsesem un peşte iar superstiţia cu ziua cea proastă ce avea să urmeze începea a prinde contur căci iată, încă de la al doilea lanseu am păgubit amăgitoarea nălucă. Totuşi nu am disperat şi am continuat a undui la fel ca mai înainte, nepunând strună nici de această dată, în ciuda clarului avertisment pe care îl primisem din lumea umedului. Ce va fi, va fi! Prea doream a sprinde şalăi, astfel încât nu doream să îi deranjez în nici un fel prin montarea strunei. (Nefiind pescar de şalău cu acte în regulă, zbătându-mă încă în amar novicism la acest capitol, nu pot spune nici acum dacă teoria mea este una corectă sau nu, dar eu aşa simţeam în acele momente.)

Colegul meu de pescuit a izbuti să aducă si el în barcă spre admirare şi fotografiere un şalău frumos, plin de nerv şi destul de bine îmbrăcat.

Dar apoi ceasurile au început a curge în van iar nălucile a înota în pustiu. Totul devenise deşertăciune, iar nădejdile şi iluziile noastre de pescari prinseră parcă a se topi sub căldura soarelui ce urca încet spre crucea de amiază.

Un mic semn de bucurie, o mică tresăltare de inimi, a fost când am dat peste un grup de copii de şalău, reuşind a captura câţiva dintre ei în nici un sfertar de ceas, dar mai apoi neclintirea a devenit din nou stăpână.

Cine mă pusese să prind un peşte încă de la prima aruncare? Aşa îmi trebuie! Nu sunt superstiţios de felul meu, dar parcă prea se legau lucrurile între ele aşa că atunci când mintea îţi este golită de orice idee concretă de a realiza noi capturi începi a da vina pe diverşi alţi factori, reali sau închipuiţi, uitâd voit de cele mai multe ori, a face o analiză mai amănunţită a celui ce ţine de partea mai groasă a lansetei, adică a pescarului, adică chiar ţie însuţi.

Până la urmă am făcut şi analiza aceasta, ce făcusem bine, cu ce greşisem oare, ce anume trebuia schimbat la echipament, la tehnică, la tactică? Răspunsurile care îmi veneau în minte nu erau dintre cele mai variate şi mai exacte deoarece, după cum am mai spus, gradul de amatorism în pescuitul şalăuilui pentru mine este încă la cote ridicate, dar ţinând cont de faptul că la pescuitului fratelui percid al şalăului, adică la pescuitul bibanului pot spune că mă descurc mai mult decât onorabil, am început a trata situaţia exact cum aş fi făcut-o dacă eram la pescuit de biban.        

Am analizat, am acţionat mânat de noile idei care mi se păreau demne de urmat în acele momente şi astfel, înarmat cu un echipament mult mai fin decât folosisem înainte, pescuind mult mai agresiv, dar cu gume ceva mai mici, iată ca am atacat din nou, plin de speranţă, hoarda de şalăi.

Nu au mai venit la prima aruncare, dar au venit mai apoi. Au venit cu grele şi puternice lovituri de ciocan, lovituri ce-ţi trimiteau inima din coşul pieptului direct în slava cerului pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu.

Dacă la un moment dat intrase în moarte clinică pescuitul iată că îşi revenise miraculos promiţând chiar a se transforma într-o încununare nesperată în urmă nu cu multe momente a celor mai tainice şi mai ascunse dorinţe pescăreşti.

Acum era limpede şi pentru noi faptul că şalăii, dacă sunt pe zona de pescuit,  pot fi determinaţi să atace, importane fiind perseverenţa şi disponibilitatea pescarului pentru a face schimbări, de a se adapta condiţiilor şi de a găsi soluţiile câştigătoare.

Pescuitul devenise extrem de solicitant, exemplarele dornice de aventură fiind doar dintre cele de categorie superioară. Drilurile s-au succedau într-un ritm foarte plăcut, iar, chiar dacă au existat şi câteva ratări (câteva, mai multe chiar), ziua de pescuit a fost una deoasebit de fructuoasă chiar dacă începuse în modul nu tocmai cel mai plăcut pentru noi, mai ales pentru mine.

Aşadar superstiţiile nu au ce căuta în viaţa pescarului (şi nu numai), cu toate că uneori ele parcă fac parte întegrantă din fiinţa noastră, din gândirea nostră. Trebuie doar să analizăm faptele, să încercăm să descoperim punctele forte şi punctele slabe, să încercăm să corectăm greşelile, iar rezultatele vor apărea cu siguranţă.

Vorba aceea: „Spui că eşti superstiţios? Crezi în supranatural? Dacă da, atunci dă-te de trei ori peste cap şi revino la normal!”

Facebook Comments
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *