LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Cavalerii mesei de seara

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

Cavalerii mesei de seara

Oamenii casei se aşezaseră pe băncile special pregătite pentru dânşii. Moş Calistrat stătea în capul mesei, în dreapta sa era nepotul său, iar în stânga bătrânului se găsea Alexandru. Marin încă deretica prin bucătărie. Cei trei prieteni de la masă nu vorbeau nimic, stăteau tăcuţi, fumând, aşteptând să vină şi restul lumii.

La un moment dat, se auzi zarvă de glasuri şi, dinspre bahnă, apărură, pe cărarea aceea dosnică ce lega casa lui Danilovici de cârciumă, cărare pe o care folosise mai devreme şi bucătarul atunci când plecase cu ţestul de şalău pentru a-l duce la împăiat, mai mulţi indivizi avându-l în frunte cu Maxim Evidovici, proprietarul şi barmanul „Piedicii”.

Ajunşi în curte, oamenii se apropiară de masa lângă care fumau gazdele.

˗ Seara bună, oameni buni! Bine v-am găsit! spuse, plin de politeţe, conducătorul noilor sosiţi!

˗ Seara bună şi dumneavoastră! Bine aţi venit la noi! răspunse binevoitor amfitrionul Calistrat.

          Marin, care auzise glasurile din curte, se ivi grăbit în cadrul uşii şi întrebă:

˗ Câţi sunteţi, nene Maxime?

˗ Cu mine au mai venit opt, Marine!

˗ Perfect! Spuse bucătarul. Deci, treisprezece farfurii trebuie să aduc!

­˗ Nu uita de pahare! îi strigă moşul. Tot atâtea!

˗ S-a notat! Vine băiatul! zise, aidoma unui veritabil barman, omul din bucătărie.

          Ceilalţi s-au aşezat şi ei, după ce s-au salutat joviali, şi au dat mâna, atât cu bătrânul cât şi cu tovarăşii acestuia, în jurul mesei mari, anume întinse de Şef, cel care veni imediat cu farfuriile, cu tacâmurile şi cu oalele cu mâncare ce împrăştiau arome mai mult decât apetisante, dar şi cu paharele, cu sticlele cu rachiu şi cu carafele pline cu vin, pentru aceia dintre oaspeţi care preferau sucul de struguri în locul sucului de prune adus de Alexandru.

­          O vreme oamenii au tot pocnit din polonice, linguri şi furculiţe, au tot ciocnit din pahare, şi-au tot lins degetele, bărbile şi mustăţile, ocupaţi fiind doar cu activităţile ce ţineau nemijlocit de excitarea papilelor olfactive şi gustative precum şi de mulţumirea stomacurilor proprii. Când desfrâul culinar seral se termină, şi după ce Marin strânse resturile, farfuriile şi sticlele goale, aducând alte sticle pline în locul lor, căci bagajul lui Alexandru fusese unul foarte mare şi bine de tot blindat cu sticle cu ţuică, începură discuţiile.

˗ Dragi consăteni şi prieteni deltaici! spuse grav bătrânul Danilovici, luând primul cuvântul. V-am chemat astăzi aici deoarece a venit vremea ca să facem şi noi un bine DELTEI! Ea mereu ne-a ajutat, mereu ne-a dat de toate cele pentru ca să avem cu ce trăi. Ea ne-a dat şi casă şi masă, şi aer curat şi cântări şi încântări pentru suflet, dar noi, oare, ce i-am dat în schimb? Mai nimic. Acesta e adevărul, fie că ne place, fie că nu ne place! ­Ea ne-a tot dat, iar noi am tot luat şi am răs-luat. Am luat mai mult decât ne trebuia. Am luat, şi încă mai luăm, de parcă nu ne mai săturăm. Într-una fugim ca noi să ne îmbogățim iar pe ea s-o sărăcim. Mereu şi mereu.

˗ Dreptate mare ai, unchiule! strigă solemn Vasili, atunci când moşul tăcu. Dă să te pup, că bine şi înţelept ai grăit! continuă apoi nepotul şi aplecându-se spre bătrân, îi puse mâinile pe umeri, şi îl sărută cu entuziasm pe amândoi obrajii.

­          Cei de faţă începură a da aprobator din cap, arătând astfel faptul că gravitează pe aceeaşi orbită cu moşul, fiind întru totul de acord cu acesta.

˗ Toţi cei care suntem acum, aici la masă, excepţie făcând doar omul străin de lumea noastră dintre nuferi, prietenul Alexandru, dar absolut toţi ceilalţi suntem vinovaţi. Suntem vinovaţi de hoţie, de lăcomie şi de faptul că nu ne-am sfiit în a ne bate joc de DELTA noastră. Niciunul dintre noi nu a luat numai ca să aibă ce mânca, ca să aibă cu ce trăi. Nu! Toţi ne-am pus zălog sufletele diavolului, visând la înavuţire rapidă, furând darurile deltei cu toptanul. Cu toţii! Acum a venit vremea pocăinţei şi a luptei! Cine are curaj ca să strige cu mine, aidoma fiului risipitor: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău!”? spuse bătrânul, ridicându-se în picioare şi privind întrebător spre oamenii de la masă.

          Cu toţii se ridicară surescitaţi în picioare strigând:

˗ Iertare! Am păcătuit!

˗ Noi îi cerem iertare Tatălui nostru din cerui dar şi Mamei noastre, DELTA. Ce ziceţi, veţi lupta alături de mine ca să ne apărăm Mama oropsită?

˗ Vom lupta! răspunseră, la unison, ceilalţi.

˗ Aşa vă vreau, apostolii mei! Iar acum să pecetluim uniunea noastră cu un pahar de tărie! spuse înflăcărat moşul în aplauzele celorlalţi, întinzând paharul înspre aceştia.

­˗ Se vede, aşadar, treaba că nu degeaba a pregătit fratele nostru Marin bucatele astea alese, „viţelul cel îngrăşat” după cum ne zice scriptura, pentru că da, cu adevărat, le merităm din plin! Cu toţii suntem nişte fii risipitori dar care ne-am regăsit drumul cel drept şi ne-am preschimbat în bine. „Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi acum trăieşte, era pierdut şi a fost găsit!” mai recită bătrânul din sfintele învăţături, după care se aşeză la locul său, zicând:

˗ De-acum să vorbim cu toţii, dar pe rând! Fiecare să zică ce ştie şi ce poate să facă! Eu o să vă spun ultimul ce planuri am. Să vă aud pe voi întâi! Maxime, începe tu!

˗ Bun găsit, fraţilor! începu barmanul. Iaca ce vă pot zice eu! De câteva luni bune am constatat că anumiţi muşterii de-ai mei au început a da dovadă de mai muţi gologani prin buzunare decât înainte vremuri, plătind toată băutura la timp, făcând cinste şi pe la alţii, nemaitrebuind a-i trece la caietul cu datorii, şi totul cu lei veritabili şi valabili, nu din aceia de la grădinăriile zoologice. Constatând eu lucrul acesta mi-am zis că o aşa de neaşteptată prosperitate financiară nu putea să apară din senin ci doar din ilicite învârteli, căci nu se deschisese nici un combinat, sau vreo uzină, unde omenii să aibă de lucru pentru a încasa un ban cinstit şi nici nu câştigaseră aceia toţi la loto ca să aibă de unde bea cu parale peşin. I-am spus lucrurile astea şi lui moş Calistrat şi amândoi ne-am hotărât că e musai să dăm de capăt acestor oculte lucruri. Aşadar, m-am pus pe urmărit şi pândit. Nu mi-a fost prea greu, căci la băutură e destul de uşor să-i faci pe oameni să vorbească şi să zică şi lucruri despre care, dacă ar avea mintea limpede, nici măcar nu ar pomeni. Am aflat, deci, că s-a înfiinţat o reţea de braconieri care acţionează în comun sub comanda unei persoane importante, cu funcţie mare. Nu am putut afla cine e şeful, dar am reuşit a converti spre bine o parte din cei despre care v-am spus şi care se află acum, aicea, cu mine. Dar… mai bine să ne spună ei, ce şi cum!

          Barmanul se opri din vorbit şi privi în direcţia unuia dintre cei care veniseră cu dânsul, invitându-l prin gesturi ca să ia cuvântul. Omul nu se lăsă rugat de două ori aşa că începu imediat a grăi:

˗ Dragi fraţi şi confraţi! O să vorbesc eu în numele ortacilor care au venit cu mine în seara asta că nu are rost să dea din gură fiecare, pentru că nici unul dintre noi nu ştie mai multe sau mai puţine din câte ştiu şi eu. Voi mă cunoaşteţi cine sunt şi ce-i poate mintea şi trupul lui Poleniadrov Fenoghen, sau Polen – Fenomen, aşa după cum mă ştie mai bine lumea! Eu, se vede treaba, că-s tare slab de înger din cauză că pe lângă faptul că mă las tare uşor şi des sedus de feministele reprezentative ale Evei, împiedicându-mă din drumul meu cel drept şi căzând peste dânsele, sau ele peste mine, dar asta depinde de dorinţe şi conjuncturi, după caz, dar şi de la caz la caz, deci, pe lângă ăst mare blestem al meu, blestem pe care l-am primit încă din născare, atunci când s-au speriat şi moaşele care m-au ajutat a veni pe lume, crezând că mă născusem cu trei picioare, în ultima vreme m-am lăsat păcălit şi atras într-o bandă de hoţi şi de braconieri… dar asta cam tot una e, nu? Ceea ce ştiu eu, şi ştiu şi tovarăşii mei aicea prezenţi şi de faţă, este faptul că noi primim în mod repetat comenzi, mai mari sau mai mici, de peşte şi, dacă ne facem treaba cum trebuie, ne primim toţi banii la timp şi după promisiune. Nu ştim cine e în spatele întregii afaceri deoarece cu noi vorbesc numai doi oameni de legătură, care îi protejează pe adevăraţii capi ai bandei. Noi ne înțelegem cu dânşii care este suma de peşte ce trebuie prinsă, care este intervalul temporat în care trebuie să ne încadrăm, care anume este locul spaţial unde trebuie să livrăm marfa şi care este cantitatea de bani pe care o vom încasa. În rest, nici unul dintre noi nu ştie mai multe. Nu mai am alta a zice decât că bunul Maxim Evidovici, căruia îi mulţumesc nespus, ne-a deschis ochii şi astfel ne-am dat cu toţii seama că am apucat-o pe căi rele şi de aceea vrem numaidecât ca să ne îndreptăm, fiind dispuşi să facem orice pentru a distruge afacerea asta care sărăceşte delta noastră, în mod constant, de peşte. Am dreptate, fraţilor?

          Ceilalţi îl aprobară, dând tăcuţi din cap.

          Terminând discursul, Poleiandrov sorbi din paharul cu ţuică apoi îşi aprinse o ţigară. Moşul tăcu o vreme, după care, întorcând privirea spre cel ce tocmai grăise, spuse:

˗ Nu ştim deci încă cine e în vârful piramidei lui Hoţoman-camon ăsta, dar putem afla dacă ascultăm şi chibzuim la toate cele care se spun acum, şi apoi le punem cap la cap. Spune-mi, aşadar, cam câţi sunteţi în banda asta, că nu cred că numai voi opt?

˗ Nu moşule, nu numai noi. De la noi din sat suntem cincisprezece inşi, iar din celelalte sate ale comunei mai sunt încă zece, deci… cam douăzeci şi cinci, suntem implicaţi, şi toţi suntem numai din comuna noastră. Nu primesc pe nimeni din alte comune, că am vrut să mai aduc nişte băieţi de prin alte părţi dar nu le-au dat voie să intre în gaşcă. Aşa, cică, a ordonat ăl de sus.

˗ Interesant… de-a dreptul interesant! spuse şoptit stăpânul casei. Dar, ia zi-mi, cei care ţin legătura cu voi sunt oare, care şi cumva, cornuţii ăia de fraţi Capră?

­˗ Fix şi sufix! Chiar ei. Ai nimerit bine!

­˗ Nu am nimerit, ci am dedus. E o mare diferenţă! Dar ponturile tot ei vi le dau, adică unde, cum şi când să puneţi plasele şi năvoadele?

˗ Da. Punem numai unde ne zic ei, şi când ne zic ei.

˗ Aha… Şi aţi dat vreo gherlă până acum?

­˗ Absolut deloc şi niciodată. Numai din plin am mers. Nu am avut nicicând rezultate sub cereri şi promisiuni.

˗ Deci ei întâi verifică ce şi cum stă treaba atunci când aud vreun zvon şi abia după aia, şi numai dacă se confirmă, trimit oamenii la lucru, la pont sigur, ca nu cumva să trebuiască a-i plăti pe aceia pentru o muncă făcută fără folos, adică, a nu trebui să le dea nişte bani pe degeaba, fără peşte în schimb, oamenilor acelora. Corect şi total economic raţionamentul lor, n-am ce zice! Dar mai zi-mi un lucru şi gata, măi Fenomen, că pe urmă o să mă mut la altă floare, aşa cum obişnuieşti şi tu a face!

­­˗ Cum obişnuiam a face… că de când cu apriga şi geloasa mea soaţă – cumnată… am cam uitat cum arată floricelele străineze… şi le duc dorul, bădie…! îl corectă abătut Polen. Dar… ce vrei matale a mai şti?

­˗ Numai un lucru, după cum am zis. De fapt două, dar se leagă între ele. De când faci tu parte din bandă?

˗ Am fost printre primii căutaţi, recrutaţi şi încorporaţi de către căprarii cei doi, dacă nu chiar primul… dar nu sunt sigur. Ceilalţi au apărut pe cursul şi parcursul timpului dar, de o lună şi ceva, nu a mai venit nimeni nou, iar de plecat, tot nu a plecat niciunul.

˗ Şi când anume a avut loc chemarea dumitale sub arme?

˗ În primăvara asta, încă nu era gata prohibiţia. Îmi aduc perfect aminte, chiar în seara zilei în care am fost la clubul caşchetarilor, chemat de Seseul, atunci când a fost treaba cu Vasili! Salve, văranu’! spuse Polen, făcând prieteneşte cu mâna înspre Prins, care-i răspunse tăcut, întinzând paharul cu ţuică spre dânsul, înclinând totodată afectuos din cap.

­˗ Bun! Frumoase şi gustoase fructe ne-ai servit, măi Polen! Toate sunt extrem de interesante şi de folositoare pentru lupta asta comună, a noastră. Mulţumim frumos! Acum, că tot te-a pomenit văru-tu dinspre tată, zi-mi şi tu câteva lucruri, nepoate!

˗ Salutare, tuturor! începu fâstâcit Prins cuvântul său. Dar ce să zic, unchiaşule, că ce am tras şi am păţit eu cu Fefeul şi Seseul ştie toată lumea, şi alta… ce să mai zic…?! Că de atunci nu am mai braconat deloc şi că Fefeul se ţine scai de mine? Şi asta o ştie orişicine. Alta…

˗ Zi câţi bani ţi-a dat Fefeul!

˗ Nici un ban, doar ştii prea bine…!

˗ Eu da, dar alţii nu. E bine ca toată lumea să fie bine şi corect informatizată, mai ales că luptăm toţii în aceleaşi tranşeuri, nu? Deci, nu ţi-a plătit nimic… am înţeles, dar cât ar fi trebuit ca să îţi dea pentru peştele pe care îl prinseseşi pentru dânsul?

­˗ Vreo patru mii de lei.

˗ Şi cu cât te-a îmbiat meleţistul şef?

˗ Cu fix patru mii. răspunse derutat Prins. Abia acum văd legătura…! Oare poate să fie…?

˗ Răbdare şi tutun, nepoate! Şi câte un rachiu, din când în când! Toate la timpul lor, căci suntem pe drumeagul cel bun! Mergem la singur, presimt eu asta! Acum, Marine, povesteşte şi tu cum a fost ziua de azi şi întâlnirea pe care ai avut-o cu Fedea Flavian!

˗ Sănătate tuturor, dragi comeseni foşti înfometaţi şi actualmente satisfăcuţi gastronomic! La sfatul şi la îndemnul lui Moş Calistrat am intrat şi eu în breasla asta a făcătorilor de bine şi vreau a lupta cu infamii, cu hoţii şi chiar şi cu ostrogoţii dacă e nevoie, numai ca să scăpăm delta de banda asta de cormorani cu pălării pe cap şi cu cizme în picioare, bandă care o tot fură… fără încetare şi fără oprire. spuse Marin, după care povesti, de-a fir a păr, toate cele petrecute.

          Când termină, ca o concluzie, moşul îl mai întrebă câteva lucruri;

˗ Deci Fefeul pretinde că nu ieşise din casă şi că nu l-a vizitat nimeni înaintea ta azi?

˗ Exact.

­˗ Mai zici că nimeni străin de bătătura pădurarului nu ar putea să se apropie de cantonul silvic din cauza animalelor sale?

˗ Şi mai exact.

˗ Dar fraţii ăia păguboşi au intrat fără probleme?

­˗ Corect.

˗ Şi mai zici că Fefeul a mers să-şi bea ceaiul de la ora cinci în biroul lui Sese?

­˗ Eu… nu am zis aşa ceva. Am spus doar că i-am văzut bicicleta în faţa miliţiei…

˗ Tot aia e! E ca şi cum ai fi spus-o… în fine, mulţumesc pentru zeul expo!

˗ Ce zeu, ce expo, unchiule? Iar băuşi? Ia seama, că te faci de râs în faţa oamenilor!

˗ De râs te faci tu, măi necoptule, că nu te pricepezi la cuvinte jucăuşe! Ziceam că-i mulţumesc lui Marin pentru expozeu, dar tu eşti, bag de seamă, cam greu de capul de pe umeri, aşa cum e şi văru-tu Polen, numai că el e greu de cela cap! Zi mai bine, tu ai făcut azi ce te-am rugat! Adică, poze?

˗ Artistice, multe şi colorate, unchiule. Şi oarece filmări. Le am pe toate în telefon.

­˗ Bun şi asta! Acum, să vă zic şi eu ce am văzut şi făcut ieri şi azi!

          Bătrânul povesti în amănunt despre aventura nocturnă de la „Piedica”, din seara trecută, şi despre aventura diurnă, din după amiaza aceea, de la „Cotul Broaştei” şi desigur, şi despre cei doi fraţi şi activităţile ilicite cu care aceştia se îndeletniciseră pe Iedul. Apoi, ca încheiere, el spuse:

˗ Cam asta e tot pe seara asta, dragilor! Am vorbit destul! Zilele care vin va trebui să şi acţionăm puţin. O să ne vedem cu toţii mâine la ora nouă de dimineaţă şi fiecare va primi instrucţiuni clare cu ce are de făcut, ca să pregătim temeinic terenul pentru Ziua cea Mare! Locul de adunare e la Maxim, la stabiliment, că n-o să le deschidă uşa şi altora? Şi-o să ne dea şi ceva de băut din partea lui, că azi voi mi-aţi secat tot izvorul de ţuică cu seceta voastră! Aşa-i Maxime?

˗ Aşa voi face, moşule! Exact cum ai zis! Nu o să primesc pe nimeni altul înăuntru! dădu asigurările de rigoare barmanul.

˗ Dar cu beutura?

˗ Şi cu beutura va fi bine!

          Toată lumea a fost de acord şi, după ce mai serviră câte un pahar cu rachiu aşa ca de despărţire, conjuraţii plecară toţi, cu excepţia lui Maxim, tot pe cărarea aceea dosnică pe care veniseră.

Bătrânul îi privi de la locul său până ce oamenii se preschimbară în noapte, apoi îşi aprinse o ţigară, şi făcându-le semn lui Marin şi Maxim să vină lângă dânsul, se sfătui o vreme, cu voce joasă şi în mare secret, cu aceştia.

Poveste de noapte (3)

După ce terminară de pus ţara la cale, bătrânul Danilovici zise cu voce tare:

˗ Ia zi, Marine, mai ai ceva de-ale gurii rămas prin bucătărie, ori s-au terminat toate bucatele?

˗ Mai am, moşule, că am făcut un desert numai pentru noi. Am o tavă plină cu pşovnik.

˗ Ad-o mai repede, meştere, că de la atâtea vorbe şi mistere iar mi s-au aprins maţele de foame! mai spuse moşul ridicându-se în picioare ca să se dezmorţească.

          Marin aduse grăbit tava acoperită cu un şervet în care se găsea minunata budincă cu orez preparată de dânsul. Puse apoi câte o porţie, mai mult decât generoasă, tuturor celor rămaşi, şi se apucară de mâncat.

          Isprăvind budinca, găsiră că era nimerit ca să isprăvească şi ce se mai găsea rămas prin sticlele aflate pe masă, apoi, aşa cum făcuseră şi în serile trecute, se aşezară pe prispa mare a casei şi-şi aprinseră ţigările.

          O vreme s-au auzit răsunând doar aceleaşi cuvântări ca în fiecare noapte. Cucuvele, şacali, buhai de baltă. Plânsetele, urletele şi cântările acestora deveniseră parcă un laitmotiv nocturn astfel încât, ascultându-le, Alexandru spuse:

˗ Aşa de tare m-am obişnuit cu glasurile nopţilor de pe aici că sunt sigur că o să-mi lipsească acasă. Şi voi o să-mi lipsiţi! Cu toţii!

­˗ Şi tu o să ne lipseşti nouă, Alexandru! Mai ales că şi datorită ţie şi a priceperii tale pescăreşti am reuşit a grăbi puţin lucrurile şi a le pune, cât de cât, la punct. Dar… ce şi cum va fi mâine sau poimâine… vom trăi şi vom vedea, dacă n-om muri cumva! apoi îngână ritmat şi melancolic:

„Cântă, cucule, neîncetat,

Că nu mai ai mult de cântat,

Cântă din Ziua cea Mare

Până-n vara arzătoare”

Şi vor cânta toţi cucii şi va vui toată lumea dacă o să se împlinească ce am eu în gând! Doamne-ajută! încheie moşul făcându-şi evlavios cruce!

          Din nou au tăcut cu toţii o vreme şi tot moş Calistrat a fost cel care a vorbit primul:

          „Aşa după cum v-am povestit astă noapte, m-am trezit văduv la nici patruzeci de ani împliniţi, singur rămas pe lume pentru a avea grijă de Igor, cel ce abia se putea mândri cu unsprezece trandafiri împletiţi în cununa vieţii sale.

          Vremurile erau grele, viaţa toată era grea atuncea. Ca să am cu ce trăi şi cu ce îl creşte pe băiat a trebuit să mă mut din sat şi să merg ca să lucrez tocmai la Constanţa, în port, la cărat marfa care se încărca în vapoare, sau se descărca din acestea. Mai mulţi oameni de pe la noi făceau deja treaba asta, aşa că m-am înscris şi eu într-o echipă şi am plecat. Pe Igor l-am lăsat în grija lu’ soră-mea Sevasta, care încă nu era măritată pe atuncea. Ziua lucram, iar serile mi le petreceam în băncile unei şcoli care turna învăţătură în oamenii mai copţi ca vârstă dar mai cruzi la minte şi fără prea multe cunoştinţe, cum eram şi eu atuncea, un fel de cursuri serale, ca să le zic aşa. Aproape trei ani de zile au durat cursurile acelea unde am învățat multe şi înţelepte lucruri. Noroc de ele, că altfel aveam să mor tot aşa de prost cum sunt! Câştigam bani, nimic de spus, dar cu greu găseam cum să îi trimit acasă, iar eu numai de trei ori am reuşit, în tot timpul cât am stat la Constanţa, ca să trag câte o fugă scurtă pentru a-mi vedea copilul şi sora.

Şi iată că anii au trecut şi Igor a crescut iar eu mai mult departe de dânsul am stat. Când a călcat în al paisprezecelea an din viaţă, terminând şcoala din sat, Igor a voit a merge la şcoli mai departe. M-am interesat la Tulcea şi l-am înscris pentru a da examen acolo, la o şcoală de băieţi. Între timp şi eu îmi găsisem la Tulcea un nou loc de muncă. Venise vremea ca să-l iau pe Igor cu mine, mai ales că Sevasta îmi tot reproşa că nu se poate mărita din cauza lui, zicându-mi că nimeni nu voia să o ia de nevastă cu tot cu băietanul acela după dânsa, băietan care trebuia îngrijit, hrănit, spălat şi educat.

          În vara aceea am primit primele zile de concediu de când începusem a lucra printre străini. Aveam şi motiv de sărbătoare. Igor reuşise la examene iar Sevasta, bucuroasă că va scapă de piatra de moară pe care o legasem de dânsa, s-a şi grăbit a se strecura în patul lui Vladimir Ilii, tatăl lui Vasili, punându-l la muncă. Omul şi-a făcut treaba cu meşteşug şi apoi a trebuit ca să o ia şi de nevastă, căci deja începuse a se vedea rezultatul muncii sale concretizat în rotunjirea pântecului soru-mii, şi nu voia ca să se facă dumnealui de râs prin lume. A fost un om de treabă Vladimir ăsta, chiar dacă mai avea şi el defectele lui, ca noi toţi, de alt fel. Păcat că a murit şi el de tânăr, înjunghiat de un derbedeu la o beţie, în locul unde e „Piedica” acum şi unde pe atunci era bufetul. Dumnezeu să-l ierte!

          După nuntă Sevastei am mai stat încă două săptămâni acasă. Am încercat a recupera cumva timpul pierdut departe de Igor. Toată ziua eram împreună, de dimineaţa şi până seara şi de seara până dimineaţa. L-am învăţat a trage cu puşca, a întinde plasele, a se orienta fără busolă noaptea cu barca pe canale, precum şi alte multe lucruri l-am învăţat. Ne plimbam prin toate părţile şi-i arătam cât de minunată e delta noastră şi o ascultam uneori tăcuţi cât de frumos ne cântă ea. Acele două săptămâni în care am văzut împreună soarele răsărind şi apunând roşu în ape, în care am admirat luna ce se scălda în apele nopţii, în care ne-am amuzat, râzând copios, de vântul ce uneori ne scutura barca, au fost cele mai fericite clipe din toată viaţa mea. Dar au trecut şi săptămânile acelea două. Eu am plecat iar la lucru urmând a veni în toamnă ca să-l iau pe Igor cu mine, la şcoală.

          În septembrie, în seara dinaintea plecării la şcoală, Igor a voit să dormim pe baltă, în legănarea bărcii. Avea emoţii mari, mai ales că niciodată nu plecase undeva atât de departe de sat până atuncea. Urma să vadă locuri noi, urma să întâlnească oameni noi, urma să facă lucruri noi. Toate lucrurile astea apăsau greu asupra inimii lui şi îl nelinişteau. Îmi aminteam atunci de mine când plecasem pe front. Eram tot necopt şi neştiutor, aşa ca dânsul. Multe am mai discutat şi multe m-a mai întrebat în noaptea aceea. La unele am ştiut a-i da răspuns, la altele nu… Dar să revin la întâmplările de atunci!

          După o noapte petrecută în barcă, noapte în care am admirat lumea cu toată măreţia sa dar şi cu toate minunăţiile ei, a trebuit să luăm valizele în mâini şi să pornim la drum.

          Am plecat pe la prânz, cu o şalupă uşoară şi sprintenă, pe apele calme ale canalului mare şi larg. Până seara trebuia să ajungem la Tulcea dar, după vreo două ore de la plecare, s-a pornit, ca din senin, un vânt blestemat ce a prins a ridica Dunărea în valuri aprige şi mari care au început a clătina ambarcaţiunea noastră ca pe o coajă de nucă. Căpitanul a făcut unele manevre şi ne-am apropiat de unul din malurile mai ferite de vânt şi pe unde puteam înainta mai în voie. Dar valurile aveau să ne urmărească şi acolo, iar unul dintre ele, cel mai mare de până atunci, ne-a pocnit fără veste şi cu atâta putere încât a trântit şalupa direct în trunchiul gros al unul stejar străvechi care era aplecat mult peste ape. Impactul loviturii a fost crunt, iar toţi cei de la bord ne-am pierdut echilibrul. O creangă groasă şi grea, ruptă din stejar, a căzut peste Igor, lovindu-l în cap şi ameţindu-l. Doar de atât a avut nevoie Dunărea ca să mi-l fure! Ameţit şi dezechilibrat Igor a mai apucat doar a căta spre mine cu ochii săi mari, din care se citea doar o groază de nedescris, în timp ce era aruncat peste bord, şi tras în apele clocotinde ale fluviului. Ne-am aruncat numaidecât mai mulţi bărbaţi ca să-l căutăm, dar nu am reuşit a da de dânsul şi abia am scăpat şi noi cu viaţă. Poate ar fi trebuit ca să am mai mare grijă de dânsul, să-l ţin mai aproape de mine! Cine ştie?! Stau şi acum ore întregi şi mă gândesc, şi mă învinovăţesc, dar totul nu-i alta decât deşertăciune. Evenimentele s-au petrecut aşa cum s-au petrecut, iar lucrurile nu le mai poate nimeni schimba, din păcate! De atunci nu am mai putut fi cel care fusesem. Viaţa mea rămăsese fără vreun un scop anume. Nemaiavând nimic de demonstrat la lume, şi nedorind a mai primi ceva de la dânsa, am ajuns să o dispreţuiesc şi să-mi bat joc de ea şi de mine. Am început tot mai mult a bea, m-am înecat chiar în băutură, dar tot în zadar. Vina resimţită şi pierderea suferită sunt tot acolo. Cu greu reuşesc ca să trăiesc cu ele. De la atâtea pahare băute şi sticle probate, m-am pomenit bolnav de boala rachiului. De atunci nu am mai scăpat de ea, dar nici nu am încercat. Visam, şi încă visez, că o să beau atât de mult încât o să mor şi eu, dar degeaba. Iată-mă ajuns, cu tot cu sufletul meu pustiu, până la etatea asta! Mâine, poimâine o sa bat suta, dar la ce-mi ajută mie lucrul ăsta?! Ştiu că nu multă lume mi-ar da anii pe care i-am zis, căci încă mă pot mişca bine, pot judeca limpede şi încă pot birui fără nici o problemă sticle întregi de băutură. Degeaba sunt atât de bătrân şi încă sănătos la trup, dacă sufletul meu a murit cu mult timp în urmă!

Ţin minte că, la un moment dat, în ultima noapte petrecută cu băiatul meu, acolo pe baltă, întinşi pe fundul bărcii şi privind imensitatea şi măreţia cerului înstelat, Igor m-a întrebat:. „˗ Ce contează cu adevărat în viaţă, tată?”. Nu am putut să-i ofer un răspuns mulţumitor. Nici acum nu aş putea să o fac, acum când pot să zic că am cam văzut toate câte se pot vedea şi că am trăit cam toate câte se pot trăi de un om pe acest pământ, şi poate chiar şi ceva în plus. Atât de multe lucruri s-ar putea spune… dar totuşi atât de puţine! Ce contează, deci, cu adevărat în viaţă? Lungimea ei? Din punctul meu de vedere cred că degeaba trăieşti mult dacă viaţa ta nu are valoare! Dar sunt sigur că Igor nu ar fi de acord cu mine. Şi nici fraţii sau părinţii mei şi, desigur, nici Annuşka.

„…Cer înalt şi cer cu stele,

Dă-mi aripi să zbor cu ele!

Să găsesc ce mi-ai furat,

Pruncul meu nevinovat.

Să găsesc ce mi-ai răpit,

Pe băiatul meu iubit.

Ca să-l plâng şi să-l jelesc,

Căci degeaba mai trăiesc!

Cer înalt şi cer cu stele,

Ascultă rugile mele!

Vreau s-ajung la Annuşka,

La tatăl şi muma mea,

Şi la fraţi şi la surori!

Poţi chiar să mă şi omori,

Dacă doar numai aşa

Mai pot eu de dânşii-a da!…”

Vocea bătrânului se frânse brusc şi se transformă în suspine iar suspinele se transformară în hohote de plâns. Lacrimi mari şi amare scăldau obrajii aceia ofiliţi, iar moşul le lăsa să curgă în voie.

 Prietenii săi îl priveau tăcuţi, mişcaţi şi marcaţi peste măsură de vorbele şi de cântarea omului acela bătrân şi atât de încercat de greutăţile şi nedreptățile vieţii.