PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ȘASEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „PESCUIND DIN ZBOR”

         Un nour sur şi opac se clocise pe boltă taman în faţa speranţei numărul unu de viaţă a lumii, acoperind-o. Privind firea prin intermediul ochelarilor fumurii, ochelari care mă făceau măcar a semăna a pescar, mi se părea că se întunecase de-a binelea, aşa că mi-am dat jos parbrizul din faţa ochilor şi, observând că poartă impregnate oarece urme şi amprente, am început a-l şterge şi curăţa în modul cel mai conştiincios şi meticulos cu putinţă, mai ales că peştii cam uitaseră de a noastră existenţă în ultima vreme, neavând, aşadar, vreun motiv viabil a mă grăbi în acele momente.

Şi cum tot curăţam eu la lentile, cu dibacele mele carpiene, metacarpiene şi falange, iată că, tot în momentele la care tocmai fac referire, corneea, umoarea apoasă, umoarea sticloasă și cristalinul se apucaseră să tot formeze imagini răsturnate ale bălţii pe propria-mi retină, imagini pe care, mai apoi, au început a le transmite, prin impulsuri nervoase, taman până la nervul meu optic, cel care, băiat fin fiind, a readus balta din nou cu susul în sus şi cu josul în jos, şi care mi-a dezvăluit, totodată, şi nişte minunate salturi de albitură speriată.

Surescitat, i-am făcut semn colegului să privească şi el spre zona respectivă. Apa sărea constant în sus, sub formă de stropi, în acelaşi timp cu toată plevuşca îngrozită a zonei. Era un semn de necontestat că pe acolo ancoraseră bibanii.

Am ridicat imediat a noastră ancoră şi ne-am apropiat tiptil de ei, din lansete constant însă afundul pipăind. I-am dibuit numaidecât. Nu mulţi. Vreo zece – doisprezece doar, sau câţi vreţi dumneavoastră să fie, aşa ca să dea mai bine la public, apoi au dispărut din nou. Am început a lansa mai tare, mai cu ardoare, dar nu am mai dat de bibani, ci doar de o pudică cioată, cioată ascunsă în totalitate de privirile lumii sub pelicula luciului de vânt uşor încreţit a bălţii. Nedorind a păgubi nălucile, căci amândoi (şi eu şi M.) ne conectaserăm aproape în acelaşi timp la cioata lacului, am tras barca până fix deasupra punctului de legătură dintre lansete şi agățători. Privind cu atenţie spre lumea de sub noi, am observat imediat două lucruri. Primul, a fost mare încrengătură de crengi şi buşteni care acoperea fundul bălţii prin acele locuri, iar al doilea, a fost faptul că ne era imposibil a ne recupera jigurile temeinic înfipte şi rătăcite printre acestea.

Am pus rapid foarfeca în funcţiune şi imediat am schimbat amăgirile rămase în afund cu ale lor plumbuite creştete cu tot, dorind apoi a pleca spre alte zone ceva mai puţin supuse agăţătorilor. Dar aşa cum uneori, poate chiar de multe ori, se întâmplă, mi-a venit în minte gândul acela care are menirea de a schimba regulile jocului net în favoarea pescarului şi, în consecinţă, mânat de noua idee, am lansat vertical, chiar la buză de barcă, lăsând jigul să lunece până fix deasupra cioatelor, apoi am închis mulineta şi am început jocul din vârful lansetei.

Părea a fi exact ceea ce aşteptau bibănoii pitiţi printre acele structuri. Atacurile erau în mare forţă, iar drilurile trebuiau să fie cât mai scurte (şi asta din două motive foarte întemeiate: – unu, ca să nu îi scăpăm, care cumva, spre gurile flămânde ale cioatelor; şi – doi, pentru a nu face prea mare gălăgie şi zbatere prin apă şi să îi speriem astfel şi pe ceilalţi potenţiali flămânzi dungaţi de pe acolo). Nu ne-a ieşit de fiecare dată. Multe jiguri şi gume au mai înfulecat atunci agățătorile acelea hulpave care constituiau casele conspirative ale peştilor, dar şi mulţi mândri bibani am mai prins noi în ziua aceea. Pe unul dintre ei chiar de două ori. Purta bibanul acela nişte tatuaje inconfundabile, pe ambele laterale ale sale, tatuaje care erau probabil opera vreunei măiestre ştiuci ghinioniste, astfel încât era imposibil să ne înşelăm cu privire la dubla sa venire în barcă.

Era un pescuit din zbor, parcă, un pescuit de foarte mare viteză în care noi doream a prinde bibani, şi cioatele doreau a prinde năluci. Deci, ori prindeam noi, ori ne prindeau ele. Şi aşa era la absolut fiecare lanseu. Depindea doar de cât de agili şi de exacţi eram noi în ale noastre acţiuni. Uneori câştigam noi, alteori câştigau cioatele… doar bibanii câştigau mereu. Pe de o parte ei îşi antrenau în mod constant instinctele de vânători, iar, pe de altă parte, mereu se reîntorceau vii şi nevătămaţi printre ape, cioate şi confraţi.

A fost un fel de “Fly fishing”… un fel… dar, totuşi, nici pe departe.

Episodul 2. = „THE NIGHT WASP (VIESPEA DE NOAPTE)”

Cred că sunt vreo patru-cinci ani de atunci. Nu mai reţin exact. Cert este doar faptul că în acea vreme încă mai existau peşti prin apele râului Suceava în zona sa pre-montană, peşti variaţi (scobari, mrenuţe, cleni, morunaşi, obleţi, etc.) dar şi suficient de numeroşi pentru a întreţine încordate firele, dar şi interesul pescarilor din zonă. De atunci însă, an de an, numărul peştilor s-a diminuat dramatic, astfel că acum ei au devenit aproape o raritate, indiferent de specie, indiferent de mărime. Curând, foarte curând, probabil, aceştia vor dispărea de tot din aceste zone, dacă nu cumva se va produce vreo mare minune şi balastierele vor începe a-şi desfăşura activităţile în modul cel mai legal şi responsabil, faţă de natură, cu putinţă, lucru care însă este aproape exclus a se produce vreodată.

Strada (uliţa) pe care locuiesc eu (prima casă pe dreapta, dacă interesează, cumva, pe cineva) are partea sa terminală fix în prundul cel plin de gunoaie, de mizerii şi de excavaţii total haotice şi total scăpate de sub controlul legilor, prund ce se aseamănă izbitor de mult acum cu un biet câine jigărit, plin de pureci şi de râie.

         Dacă reuşeşti să te strecori printre mormanele de mizerii şi craterele excavatoarelor, ajungi la un fel de fir de apă despletit şi fără de (prea multă) viaţă.

         Pe atunci însă, în vremea când s-au petrecut lucrurile despre care vreau a vă povesti în cele ce urmează, situaţia era oarecum mai bună, în sensul că, deşi gunoaie erau din belşug şi atunci, totuşi cursul apei mai arăta a râu, totuşi peştii mai vieţuiau în zonă într-un număr destul de apreciabil.

Era, aşadar, într-o zi din timpul săptămânii, imposibil fiindu-mi acum a-mi aminti exact care zi anume era, atunci când, ajuns acasă după serviciu, am decis a măsura adâncimea, dar şi nivelul (de densitate piscicolă) al Sucevei prin intermediul lansetei şi al nălucilor.

La ceas de răscoacere târzie a zilei am ajuns în capăt de uliţă (uliţă, anterior pomenită) şi, privind oarecum confuz spre „idilicul” tablou total nenatural al prundului, am decis a porni mai spre aval, spre zone unde apa se îndepărta mai mult de sat, spre zone care aveau un aer ceva mai candid, mai primitor parcă, spre zone ce mai aminteau oarecum a natură.

            Formatul plisei unde mi-am început prospecţiunile zilei era formatul marii majorităţi a pliselor lumii, compus din apă prăvălitoare la început, apoi un curent bogat înspre unul dintre maluri (cel opus faţă de unde pescuiam eu atunci) şi o linişte relativă spre celălalt (mal), având o lungime mai mare sau mai mică (circa cinzeci – şaizeci de metri “ibi et tunc”, “acolo şi atunci”). Singurul element mai deosebit al bulboanei respective era partea sa de final. Ea se disipa în trei “braţe” diferite, dintre care unul pornea la vale aproape perpendicular din apa mare (braţul cel mai depărtat de malul dinspre sat, mal pe care eram şi eu), apoi urma braţul din mijloc, care era cel mai voluminos şi care părea a fi continuarea firească a apei înspre înainte, iar ultimul braţ pornea înspre sat într-un ughi de aproximativ şaizeci de grade faţă de braţul din mijloc.           

Dacă atât timp cât am biciuit începutul şi apoi tot întinsul ştibloancei, variind distanţele de aruncare, unghiurile şi modalităţile de recuperare, schimbând chiar şi nălucile în mod constant, nu am avut cine ştie ce rezultate, ele nelipsind însă cu desăvârşire, atunci când am ajuns în punctul terminal al plisei, sau la punctul de născare al celor trei fire de apă descrise anterior, am avut marea bucurie de a descoperi o uriaşă sumă de peşti foarte activi. De cleni, mai precis. Erau şi mai mici, erau şi mai măricei, dar nu conta acest lucru. Important era doar faptul că erau mulţi, mulţi şi însetaţi nevoie mare de sânge proaspăt de vobler. Un vobler care se prezenta atunci faunei piscicole sub chipul amăgitor al unei galbene viespii.

Elementul deosebit al acelei pescuieli nu a fost neapărat faptul că în cele din urmă dădusem peste satul de cleni, ci a fost faptul că, cel puţin până acum, a fost singura dată când am pescuit cleni la spinning pe întuneric. Ora la care mă prezentasem la datorie, pe mal de gârlă, şi aşa fusese una destul de înaintată, iar dacă mai adăugăm drumul făcut ca să ajung până la plisa cu pricina, precum şi timpul petrecut cu consultarea întregului loc de pescuit până să nimeresc eu la strânsura clenilor, toate acestea au făcut ca soarele să nu mai aştepte a vedea vitejeştile mele înfăptuiri pescăreşti, trimiţându-mi însă ca martoră luna.            

Lansam pe întuneric, mai mult din instinct, fără să văd exact unde, iar atunci când peştele ataca, îl înţepam şi eram nevoit a ieşi pe un loc uscat (căci undeam stând în apă până la genunchi), a aprinde apoi lanterna telefonului pentru a putea ca să manevrez cleanul în mod corect (ca să-l eliberez din ancora voblerului) şi apoi pentru a-l trimite din nou în mediul său de viaţă.            Era deja spre miez de noapte atunci când am ajuns acasă după acea ciudată, unică şi total nouă pentru mine experienţă halieutică.           

Real special memories!

Episodul 3. = „(De) PAZA BUNĂ (nu) TRECE PEŞTELE RĂU”

Era încă noapte crudă atunci când lumina unei neruşinate lanterne a început a se fâţâi în mod stăruitor şi supărător asupra paşnicului nostru cort. Mai mult de nevoie, decât de voie, căci cu mare drag am mai fi dormit, vreo oră măcar, până atunci când avea să se lumineze cât de cât, am ieşit afară împreună cu ceilalți doi amici ai mei, amici care se treziseră şi dânşii, pentru a vedea cine ne purta de grijă la o aşa oră deloc convenţională vizitelor de curtoazie.

Dacă aţi avut vreodată impresia că nu sunteţi în siguranţă, că nu sunteţi bine păziţi atunci când mergeţi la pescuit pe malul Prutului, vă înşelaţi total, şi foarte amarnic. PeFe nu doarme, PeFe este mereu atentă la tot ce mişcă (şi pică).

Aşa şi atunci. Chiar şi la ceasurile cele mai mici ale acelei zilei încă nenăscute, dânşii, bravii şi uniformizaţii străjeri, veniseră să se intereseze de sănătatea noastră, de starea noastră de spirit, de actele noastre.

Eram în regulă cu aproape toate cele: acte şi sănătate, mai puţin cu starea de spirit. Acolo prezentam noi grave carenţe în acele momente. Dar na… nu ai cum să le ai chiar pe toate pe lumea asta, nu?

Ei, şi dacă tot ne treziserăm, iar nu peste foarte mult timp urma să apară printre noi şi Domnul Sorel, am concluzionat că repatrierea la cort nu îşi mai avea rostul, aşa că ne-am hotărât a face cafelele de dimineață şi, fiind străbătuţi de cele mai fine politeţuri şi sentimente de umanitate (puţin, mai mult, disimulate), i-am poftit, amabili (!?!) şi pe domnii cei cu ochi de vultur, inimă de leu şi maşină 4×4 ca să ni se alăture la ceremonia matinală a degustării poţiunilor acelora de viaţă dătătoare (mai ales că dânşii erau nişte oameni deosebit de erudiţi, culţi şi educaţi, ştiind a buchisi literele şi chiar a scrie româneşte, aşa după cum tocmai ne dovediseră atunci când ne-au studiat docomentele care ne atestau identităţile (nu şi calităţile) şi le-au notat, spre eternă aducere aminte, în catastiful pe care-l purtau cu mare grijă cu dumnealor pe post de principală armă, se pare, împotriva tuturor cotropitorilor şi atentatorilor la valorile naţionale).

Oameni de un imaculat caracter, şi de o şi mai imaculată omenie, dânşii, toţi trei („Trei, Doamne, şi toţi trei”, amintire întru eternă venerare, mărite Domnule George!) au acceptat propunerea noastră probabil doar din neprihănită politeţe, nedorind a ne supăra, care cumva, refuzându-ne.

Din una, din alta, printre sorbiturile calde de cafea aburindă şi printre albăstriile fumuri de ţigară, am început, timid, a socializa cu importanţii (dar şi impozabilii) noştri musafiri. În fapt, chiar dânşii au pornit discuţia:

         – Şi… aţi prins ceva de când aţi venit?

         – Nu mare lucru, nişte albitură, mai mult plătici…

         – Dar… şalăi, nu?

         – Vreo doi strapi, însă nimic serios. Unul a intrat la râme şi ceilalţi la gume.

         – Nici nu aveţi cum. La şaizeci – şaptezeci de metri, cam, în faţa voastră, încep rândurile de setci.

         – Sunt setci pe aici? (e bine să o mai faci şi pe-a niznaiul, din când în când măcar).

         – Plin. Peste tot, până spre malul moldovenilor.

– Aha… Şi cine le pune?

– De pus, le pun amărăştenii satului, dar ele aparţin lui X şi lui Y. Ei au concesiune pentru zona asta. Dar mai sunt şi alţii care pun.

– A… dacă au concesiune, nu e nici o problemă. Mărimea ochiurilor, lungimea plaselor, cota de peşte… toate au fost calculate în aşa fel încât să nu afecteze fauna piscicolă a zonei…

– Dar ei nu respectă nimic. Ştim asta sigur, pentru că noi suntem primii care îi vizitează atunci când ies cu bărcile la mal.

– Aha… Ca să îi verificaţi şi să-i amendaţi dacă e cazul, nu?

Cazonii noştri interlocutori se priviră miraţi între ei, iar pe noi ne priviră şi mai miraţi, aşa ca pe nişte posibili evadaţi din spitalul de glumeţi.

– Periodic noi primim comenzi de peşte pe care trebuie să le onorăm, căci unele vin de sus, uneori chiar de foarte sus… comenzile respective. ne lămuriră ei plini de afabilitate, vorbind rar, apăsat şi răspicat, pentru a putea şi noi, retardaţii zonei, a pătrunde adânc şi temeinic puterea informaţiei.

Am mai discutat apoi şi despre altele, nu numai despre peşti, pescari, setcari, iar la despărţire, după cele două cafele regulamentare (de fiecare caraulă în parte) servite cu deplin succes, unul dintre ei ne-a spus, dându-ne un petic de hârtie cu un număr de telefon mâzgălit într-un colţ:

– Dacă până la plecarea acasă nu prindeţi ce vreţi şi cât vreţi… şi dacă mai consideraţi că vreţi, am eu un amic care vă poate ajuta. Crap şi şalău, în special. Crapul cam la doua kile bucata, iar şalăii cam între unu şi, cel mult, trei.

– Dar cum îl cheamă pe amicul ăsta? Şi unde locuieşte?

– Nu contează, nu importă. Sunaţi şi spuneţi ce vreţi. Doar atât. Crap găsiţi cam oricând, dar şalău… nu tocmai. Trebuie să faceţi comanda cu o zi înainte. Aţi înţeles?

– Înţeles, să trăiţi! Putem comanda cât vrem? Nu contează câte kile?

– Amicul meu e tare descurcăreţ, chiar dacă nu are pe moment cantitatea solicitată, face el rost cumva de ea, aşadar, nu e nici o problemă. Voi sunaţi-l pe numărul ăla şi totul se rezolvă!

– Noi stăm până vineri. Dacă îl sunăm vineri… îl găsim, oare?

– Sigur. Vineri e numai bine. Mă găsiţi, că nu sunt de serviciu.

Brav de tot oşteanul acela, nu? Căci, cel puţin pe tura lui, nici măcar peştii nu mai au voie să treacă în mod ilegal graniţa. El este mereu la pândă, mereu la post, îi urmăreşte, îi veghează, îi prinde şi îi (vinde)arestează.

Emoţionant! Până la lacrimi. Vorba cântecului acela:

“Mândră ţară, tânăr colţ de rai,

Noi veghem să n-ai…”