PESCUIND AMINTIRI – A cincea parte

PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A CINCEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „LA STRUGURI CLEANUL VIU VOIA”

Să tot fie vreo… mulţi ani de-atuncea. Era de pe vremea când încă nu făcusem cunoştinţă cu domnul Spinning, astfel că de fiecare dată când fugeam pe lacustre maluri o făceam doar pentru a mă întâlni cu tanti Bologneza.

Descoperiserăm noi, de ceva vreme, un loc nou de pescuit şi, un timp, l-am tot călcat şi cercetat în mod repetat. Era nou doar pentru al nostru grup de confraţi şi „sportsmani” acvatici, adică undiţari, deoarece locul era destul de vechi şi foarte cunoscut de multă lume, astfel încât, toată ziua, ciorchini întregi de oameni îi îmbrăcau malurile în căutarea cu precădere a scobarilor cei ciudaţi, peşti care au multe şi nenumărate toane, uneori hrănindu-se foarte intens, iar alteori fiind premianţi grevişti ai foamei.

Abia am ajuns pe malul Sucevei, la Tişăuţi, că m-am şi grăbit să ocup locul care mie îmi plăcea în mod deosebit şi de unde prinsesem cu alte ocazii destui dăltari. Numai că nu mi-a fost dat să am parte de acel loc în ziua respectivă. Cam în acelaşi timp cu mine acolo amerizase şi un foarte gureş şi mai vârstnic pescar de-al zonei. Cu un sonor limbaj de mahala şi folosind un vocabular de care sunt sigur că până şi peniţa mea s-ar ruşina dacă s-ar apuca cumva să îl reproducă, acel … ce-o fi fost el, căci om mi-e foarte greu să cred că a fost, m-a făcut să renunţ la idea de a mai pescui pe locul la care visasem, lăsându-i întreg spaţiul doar lui, iar eu plecând, numai ca să nu îl mai aud cum behăie şi înjură, tocmai la vreo patru-cinci (poate chiar şase) sute de metri mai în amonte, cât mai departe de el. Sunt sigur că toţi cei care citiţi aceste rânduri aţi avut de-a face cu anumiţi localnici, prin anumite zone, care nu s-au sfiit a reclama în gura mare faptul că pe acolo apa e a lor, că locurile sunt ale lor, că…, etc., aşa că scena vă este tuturor cunoscută şi, în consecinţă, eu nu o să mai insist asupra ei.

Locul meu cel nou presupunea buna aderare, a încălțămintei, la betonul dalelor de beton şi păstrarea echilibrului pe un plan destul de înclinat, dar ţinând cont că abia era sfârşit de august, iar vremea ne binecuvânta cu destul de multe grade cu plus, chiar dacă riscam să fac vreo baie nedorită, nu trebuia să mă tem de vreo hipotermie ceva. Doar o bună udătură a hainelor şi, poate, şi a echipamentului, dar nimic mai mult.  

De peşti nu am dat, trebuie să recunosc acest lucru, câteva ore bune. Eram deja plictisit atunci când, mânat de unele înalte presiuni ale fluidelor proprii, am căutat un loc mai retras pentru a putea, liniştit şi ferit de ochii lumii, a reface starea fizică de bine a subsemnatului, adică pentru a pune ordine în lumea vaselor organice comunicante (cu lumea exterioară). Până să dibuiesc eu locul cel mai nimerit pentru activitatea pe care era musai a o întreprinde, am avut norocul să dibuiesc, aruncaţi undeva pe marginea cărării de pe fruntea taluzului, vreo câţiva (trei la număr) ciorchini de struguri (proveniţi, probabil, din oarece galantare, deoarece vremea era încă mult prea crudă pentru coptul bahicelor fructe).

Revenit cu mare uşurare, după… uşurare, la locul de pescuit, am vrut a mă dumiri cât mai rapid dacă găsiţii struguri aveau vreun efect benefic asupra vieţii acvatice, aşa că am armat rapid cârligul cu una dintre acele negre boabe şi am lansat. Prima boabă  – primul clean. Bun şi frumos început! A doua boabă – al doilea clean. Bună şi frumoasă continuare!

Şi tot aşa, mai cu câte o ratare, mai cu câte o aruncare în van, mai cu oarece cleni pofticioşi scoşi pe mal, la raport, timpul a trecut în modul cel mai prietenos şi simpatic cu putinţă. Fiind prins cu frumoasa îndeletnicire pe care o descoperisem, nu am văzut când a apărut în faţa mea, pe malul opus, lătrăul de serviciu din dimineaţa acelei zilei. Stăpânul zonei. Pesemne golise locul său de peşti şi acum îi căuta prin alte părţi.

Mare şi minunată bucurie am simţit atunci când cei mai mari patru cleni ai zilei, acompaniaţi îndeaproape de două minunate mrene şi de un capital dăltar (singurul scobar prins de mine cu struguri până atunci, dar şi de atunci) au ţinut musai a-mi încovoia nemilos lanseta sub ochii dezolaţi ai zonalului individ.

Nu a mai scos nici un cuvânt, nu a mai lătrat, nu a mai behăit. Doar a privit, a privit şi a înghiţit în sec, cu inima probabil neagră şi zdrobită, la fel cum tot zdrobite sunt şi acele boabe de struguri care au ales a porni pe ameţitoarea dulce cale a vinului.

Era vina lui, până la urma urmei. Dacă rămâneam să pescuiesc lângă dânsul de dimineaţă, nu ştiu ce (sau dacă) aş fi prins. Indirect, el mă trimisese în calea peştilor acelora, aşadar, acum trebuia să suporte consecinţele.

„Avarus ipse miseriae causa est suae.” („Avarul este cauza propriei lui mizerii”).

Episodul 2. = „EVADARE ÎN ABSOLUT”

Ziua în sine fusese una obositoare şi destul de stresantă, cu multă treabă, cu multe pregătiri. Evenimentul la care lucram se apropia. În fapt, urma să înceapă chiar în ziua următoare. Dar el nu face, nici pe departe, subiectul acestor rânduri, aşa că îl voi ignora în totalitate.

Mai era cam oră şi jumătate, maxim două, cu mare îngăduinţă, până ce toate cele lumeşti urmau să se prăpădească în noapte. În ciuda oboselii pe care o resimţeam nu am renunţat la ideea de a-mi încerca puţin norocul cu băţul în mână. Nu mai pescuisem niciodată în viaţa mea în vreun lac de munte, dar iată că venise vremea să fac şi acel lucru.

Nivelul apei era extrem de crescut, astfel încât cu greu mă puteam strecura printre riveranii arbori, darămite a mai şi extrage peşti din apele marelui lac montan. Până la urmă, însă, am găsit eu un loc destul de accesibil şi mi-am desfăcut lanseta.

Dar cu ce să încep? Cu ce nălucă să dau?

Am optat pentru gume. Dar… cu care? Ce model şi ce culoare?

Ţinând cont că la ultimele pescuieli de pe Siret prinsesem sensibil mai bine pe o anumită gumă, tot cu ea am început şi atunci.

Munţii mari mă priveau tăcuţi de peste tot roată, iar din ape, alţi munţi, răsturnaţi, tot tăcuţi se uitau atunci la mine. Norii începeau a se colora de culcare, iar soarele a se zvârli tot mai mult în gol, spre orizont.

Eram oarecum emoţionat, dorind să văd dacă sunt capabil a prinde peşti dintr-o apă nouă (nouă, pentru mine) încă de la prima ieşire.

Nu mult am avut a aştepta şi emoţiile mi s-au disipat precum ceţurile matinale pe deasupra undelor atunci când simt sărutul fierbinte, dar fatal, al soarelui ce peste lumi se ridică.

Lovitură în nălucă, zvâcnet în fir, peşte pe mal. Un biban. Mă felicitam în sinea mea că fusesem inspirat cu alegerea nălucii, mai ales că au urmat, imediat, câţiva bibani aproape la rând. Ritmul era minunat. Trăsătură după trăsătură, atac după atac, dril după dril.

Apoi mi-a venit un gând. O idee. (Mai am uneori şi astfel de momente, chiar dacă ştiu că mulţi dintre dumneavoastră vă cam îndoiţi că ar fi posibil aşa ceva). Ia să schimb guma! Să văd ce se întâmplă! Am schimbat eu guma, dar în ape nu s-a schimbat nimic. Ritmul a rămas nebun. A venit apoi vremea şi pentru guma numărul trei. Festinul a continuat nestingherit. La fiecare doi ˗ trei peşti pescuiţi cu o gumă, o schimbam cu mereu cu o alta, de o altă culoare, sau chiar de un alt model. S-a dovedit, până la urmă, faptul că nu conta cu ce dădeam. Nu conta ce le propuneam, nu conta cu ce-i serveam. Ospăţul era ospăţ, iar dezmăţul dezmăţ.

Nimerisem în paradisul pescarilor!

Trebuie să vă mărturisesc acum, în modul cel mai sincer, faptul că sufăr de o anumită boală. Crescând de mic copil în lumea cifrelor (şi a matematicii în general) m-am pricopsit cu anumite (probabil) proaste obiceiuri. Îmi place mereu să număr, să contabilizez, să ţin evidenţe, să cuantific, să… etc.… şi iar etc. Năravuri grele, deprinse în timp. De data aceea, însă, tocmai datorită faptului că aproape în mod involuntar am ţinut evidenţa tuturor capturilor, atunci când am tras linie, adică atunci am oprit pescuitul din cauză că neagra coborâse de tot peste lac şi păduri, am constatat faptul că în cele două ore (fără trei minute), atât cât pescuisem, de la prima şi până după ultima lansare, dacă aş mai fi prins încă zece bibani aş fi avut un număr bibani egal cu jumătatea dublului numărului de minute ale zilei dedicate propriei mele desfătări pescăreşti. Scăzând din totalul acestora (al minutelor) pe acelea în care am (tot) schimbat gumele, pot spune, cu o mare satisfacţie, că în seara aceea am avut parte de cel mai incredibil ritm de pescuit din toată viaţa mea de până acum şi, tocmai de aceea, nu voi uita, probabil, niciodată acea serală evadare a pescarului din mine pe respectivele limanuri montane.

Episodul 3. = „PRINTRE PROVERBE ŞI CLENI”

Revenind iar la sertarul cu amintiri din era Pre-spinningo-zoică (adică din perioada când eram fanul numărul unul doar al pescuitului la bolo) o să vă relatez, în câteva cuvinte, despre o zi de pescuit la clean (cu boabe de porumb), pescuială petrecută pe malul râului Suceava, la Dănila (zonă care atunci efectiv abunda de aceşti frumoşi peşti).

Veniserăm cu trenul, eu şi tatăl meu, într-o foarte matinală duminică cu gust accentuat de lună a lui gustar, pe malul Sucevei (pe atunci limpede şi frumoasă încă) în căutarea clenilor cei fricoşi şi sperioşi, dar totuşi extrem de pofticioşi.

Ajunşi la apă, şi desfăcând bagajul, am observat că îmi lipseşte tocmai unul dintre cele mai esenţiale lucruri. Costumul impermeabil. Îl uitasem acasă. Ştiam de alte dăţi, de la alte păcate halieutice pe care le comisesem prin zona respectivă, un loc foarte bun de pescuit, dar care, prin conformaţia sa, lăţime exagerată, presupunea (pentru a putea pescui corect şi cu succes) să stai în apă până peste brâu. Soarele abia ce se trezise din somnul său profund aşa că până atunci când va avea el suficientă putere ca să încălzească şi apele lumii, nu numai lumea de deasupra apelor, urma să mai treacă ceva timp. Nu puteam să aştept atât, dar nici nu m-am încumetat a mă băga în apă. Am ales să caut un alt loc.

Tatăl meu s-a oprit să se joace cu mrenuţele şi scobarii zonei, peşti pe care îi plăcea nespus de mult ca să îi pescuiască, iar eu am plecat în prospectare spre unele zone unde nu mai pescuisem până atunci.

Nu am avut „a umbla mult, prost şi fără rost”, după cum se zice, deoarece, chiar de la primul loc luat la întrebări prin intermediul cârligului am primit cele mai frumoase şi categorice răspunsuri pozitive.

Forţat de împrejurări să caut locuri noi, iată că în ziua aceea le-am găsit, şi chiar cu deplin succes. Nu multe, numai trei (toată ziua), dar asta nu pentru că ele nu ar fi existat, ci datorită faptului că peştii m-au tot ţinut pe loc, nedându-mi motive a mă mişca prea mult. „Bate fierul cât e cald!” este îndemnul cel înţelept, nu? Iar eu l-am tot bătut atunci, cu mare prisosinţă, căci mulţi şi capitali cleni am mai pescuit, multe şi mândre driluri am mai confecţionat împreună cu dânşii şi cu a mea lansetă. Este o amintire care chiar ar fi păcat să se piardă printre negurile neaducerilor aminte şi, de aceea, am ales a o înfăţişa acum pe hârtie.

A fost cea mai frumoasă pescuială din tot anul acela, dar şi din toată viaţa mea de pescar la bologneză de până atunci.

Iată că de acea dată nu s-a mai adeverit vorba din vechime care ne aminteşte că „unde nu-i cap, vai de picioare”, dar asta nu înseamnă că nu e aşa, deoarece au fost alte destule cazuri în care proverbul s-a adeverit pe deplin pentru mine.

Desigur că una dintre concluziile care se poate desprinde din paragraful anterior este aceea că, eu unul, fie nu am cap, fie nu ştiu a-l folosi în mod corespunzător (la cel de pe umeri mă refer), dar… peşti să fie… că… şi aşa… pescar cu toate olanele pe casă nu s-a pomenit nicicând a exista, iar cine stă oare să măsoare care exact gradul de sănătate al tuturor cutiilor craniene ataşate de toţi pescarii lumii. Nimeni! Aşa că: ”FIR ÎNTINS” tuturor celor care sunteţi precum „moi”!

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.