PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ȘAPTEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = FIIND COPIL PE PRUNDURI  PESCUIAM

Era pe vremea când frecventam în mod regulat băncile şi cursurile şcolare. Pe cele gimnaziale chiar. Dar, totuşi, era în acea perioadă din an când vizitele la locurile centralizate de învăţare nu erau obligatorii, ele nefiind nici măcar opţionale. Mai concret, era într-o zi de toamnă-vară, într-o zi din vacanţa dintre doi ani şcolari (clasa a şasea şi a şaptea, în cazul meu de atunci).

Excelam în vremurile acelea în pescuitul la plumbişor cu lanseta din bambus, din două tronsoane, lansetă dotată cu inele şi mandrină încă de la achiziţionare (la care ataşasem o mulinetă veritabilă, din magazin) nefiind nevoit, aşadar, a mai interveni eu în mod tehnic asupra ei, aşa cum făcusem mult timp cu beţele din alun pe care le folosisem înainte vreme şi cărora le ataşam, aşa cum mă ducea pe mine mintea şi priceperea de atunci, inele din sârmă pe care le prindeam de beţe cu bandă izolatoare, iar pe post de mulinete le puneam câte o rolă veche de fir pescăresc prinsă cu câte un cui.

Acum regret că nu m-am ţinut serios de meserie, căci cine ştie ce mare făcător de lansete eram eu azi! (Dinu – Custom Rods… sună şmecherie, nu?) Dar… asta e… timpul nu se mai întoarce, lucrurile nu se mai schimbă.

Desigur că am glumit deoarece nu am nici cea mai mică aplecare înspre universul tehnic, poate doar atunci când sunt total forţat de împrejurări mă mai implic, de nevoie, în acte de acest gen („tecnicologice”, dacă cum spune cineva, un cunoscut de-al meu, cunoscut necunoscut însă  dumneavoastră).

Deci, posesor de lansetă eram, iar posesor de mulinetă, aşijderea. Şi să nu mai zic că aveam chiar şi permis de pescuit! Nu mai lipsea decât să pescuiesc. Şi chiar pescuiam. Şi ce mai pescuiam! Adică îmi petreceam o foarte mare parte a timpului pe prunduri, încercând a face cunoştinţă cu cât mai mulţi peşti: mrenuţe, clenuţi, scobărei şi alte cele. Aaa… să nu uit nici de frumoasele întâlniri pe care mi le propuneau destul de des minunaţii şi indigenii păstrăvi ai zonei! Amintiri rămase în suflet ca un vis frumos, amintiri imposibil de a se mai repeta acum, în realitatea dezolantă şi de coşmar a zilelor noastre.

Mă aflam, aşadar, într-o zi de început de septembrie (aproape fiind deci de malul terminal al vacanţei celei mari) pe malul frumos pe atunci al râului Suceava. Era o după-amiază plăcută, caldă şi tihnită. La un cot al apei făceam ceea ce ştiam eu mai bine a face. Cu mici râme ademeneam spre mine diverşi şi harnici peşti iar, puţin mai la vale, în mijloc de plisă chiar, erau doi pescari străini de acele locuri, pe care nu îi cunoşteam, şi care pescuiau la plută, prinzând peşti în mod regulat. Nefiind mai deloc instruit în acel tip de pescuit la frageda vârstă cu care mă prezentam eu lumii pe atunci (pescuisem cu plută doar când fusesem şi mai mic, şi doar cu plute din strujan de porumb, undind la boişteni şi porcuşori), am decis că ar fi cazul să urmăresc evenimentele mai îndeaproape. M-am apropiat de domnii respectivi, i-am salutat şi i-am întrebat foarte politicos dacă mă lasă să stau ca să mă uit la ei cum pescuiesc. Oamenii, buni la suflet, mi-au răspuns pozitiv, aşa că până seara am stat şi i-am urmărit fascinat cum prindeau, şi tot prindeau, cleni frumoşi şi mari, cu boabe de porumb.

În noaptea următoare, aproape că nu am putut să dorm. Ardeam de nerăbdare să încerc şi eu acel mod de a pescui. A doua zi, cu noaptea în cap şi cu neliniştea în suflet, mi-am făurit montura de rigoare (pe care o văzusem la pescarii din seara trecută), am pus o plută străveche din trusa tatălui meu, şi m-am grăbit spre malul apei, dornic fiind a porni pe acel inedit pentru mine drum pescăresc, drum pe care, apoi, m-am tot plimbat zeci de ani (şi, ocazional, încă mă mai plimb şi acum) deoarece, descoperind în acea zi minunile şi binefacerile (pentru suflet) ale pescuitului cu pluta pe râu, am dat dovadă de o reală adicţie pentru modalitatea aceea de a pescui, modalitate care merită cu adevărat (şi pe deplin) a fi cercetată de către cine este interesat.

Pe scurt, pot să zic că norocul mi-a surâs pe deplin încă de atunci (ajutându-mă desigur şi faptul că locul fusese pre-nădit de către pescarii din ziua anterioară).

Pe vremea aceea de pescuitul “catch in release” nu se ştia nici măcar în filme, darămite în viaţa noastră plină de comunism din acele timpuri, aşa că luam acasă cam tot ceea ce prindeam. La fel ca toată lumea, de altfel.

La prânz deja eram acasă şi așteptam cu mare nerăbdare să vină ai mei părinţi (fie-le ţărâna uşoară!) de la şcoală (profesori fiind amândoi, şi fiind trecut de 1 septembrie, ei începuseră activitatea) ca să le prezint frumoasele şi multele mele capturi din dimineaţa acelei zile.

Îmi aduc aminte că prima a ajuns acasă mama şi, văzând ligheanul acela plin doar cu cleni mari, m-a întrebat oftând:

– Zi-mi drept, cine ţi i-a vândut? Ca să ştiu cui să duc banii…!

Episodul 2. = FIIND COPIL PE PRUND MĂ SPERIAM

Dragii mei, aş dori să vă întreb în continuare dacă v-a fost dat vreodată să trăiţi momente de frică sau chiar de spaimă (din varii motive), atunci când v-ați aflat la pescuit?

Eu unul cu siguranţă că da, şi nu mi-e deloc ruşine să recunosc acest lucru.

Cele dintâi sperieturi şi spaime le-am tras încă din vremea copilăriei mele.

O să vă povestesc şi dumneavoastră câteva dintre acele întâmplări, întâmplări pe care nu le-am uitat deoarece intensitatea sentimentelor trăite de mine în momentele respective a fost atât de puternică încât nu mi-a permis a le arunca în coşul uitării.

Îmi aduc aminte că eram pe un mal înalt, pe prund la noi, pescuind după cleni (cred), atunci când un tăuraş ţicnit, căruia nu ştiu ce anume i se căşunase pe a mea fiinţă, m-a alergat îndeaproape câteva zeci de metri buni prin lunca cea deasă, prin care eu însă parcă zburam în acele momente, chiar şi cu lanseta desfăcută, până să găsesc un loc pe unde să pot coborî la apă ca să o trec apoi dincolo, mai la fereală, tremurând atunci şi sufletul din mine de spaimă.

Tot cu nişte domni masculi bovini am mai avut de-a face eu şi altă dată. Tot copil eram şi atunci, şi tot pe prund la noi. De data aceea au fost mai mulţi, vreo cinci – şase parcă, fiind însoţiţi şi de câteva molfăitoare doamne vaci. Mi-au ţinut companie lângă pomul (arinul, singurul din zonă) în care reuşisem ca să mă caţăr, de frica turbatelor lor mugete baritonale cu care şi-au anunţat apropierea, cred că vreo trei ore, timp în care au păscut iarba malului, s-au tologit prin nisip şi chiar s-au şi scărpinat cu mare ardoare de trunchiul arborelui care îmi era mie pavăză şi scut în acele momente.

În altă seară târzie a copilăriei mele, atent fiind eu doar la firul de apă din faţa mea şi la lansetă, m-am trezit, deodată, şi pe nepusă masă, împuns destul de brutal în spate de către un căprior foarte irascibil. Mi-a îngheţat sângele în vene pe moment, dar apoi am început speriat a ţipa în gura mare. Speriat de sperietura mea, ţapul acela sălbatic s-a dat cu repezeală câţiva paşi înapoi, fornăind extrem de tare pe nări, s-a încordat puternic şi, cu un salt mai mult decât dezinvolt, a pus imediat o bună bucată de prund între noi, pierzându-se în cele din urmă în negură şi depărtări.

Tot de pe un mal înalt al prundului m-am aruncat îmbrăcat în apă (cu tot echipamentul de pescuit la mine) într-o zi atunci când, venind spre casă după o zi de prundăreală, m-au atacat din senin mai multe neprietene viespii, viespii ce-şi aveau, pare-se, cuibul făcut fix pe acele coclauri. Chiar dacă am fost destul de sprintenior, executând “hect-ul” acela forţat imediat ce am simţit primele bâzâitoare roind în jurul meu, câteva zile după aceea am privit lumea doar cu o jumătate de ochi, având în acelaşi timp şi mâinile umflate ca nişe lopeţi.

Cam atât pentru acum, dar poate că în viitor, cu o altă ocazie, o să apelez şi la alte episoade de acest gen din anii mici ai vieţii mele de pescar şi o să vi le împărtăşesc şi dumneavoastră. Poate!

Episodul 3. = EVOLUŢII ŞI INVOLUŢII PISCICOLE

Şi dacă tot am amintit atât de mult în cele două anterioare depănări din caierul amintirilor despre al meu prund şi despre cum era el în vremurile lui bune, cred că ar trebui ca pe scurt, în câteva rânduri doar, să fac o sinteză a speciilor de peşti care şi-au căutat, sau încă-şi mai caută, viaţa cea de toate zilele în apele râului Suceava din zona sa pre-montană.

Vă pot vorbi despre ce şi cum fost, şi despre ce şi cum este, pe prund pe la noi pentru o perioadă de circa patruzeci de ani, perioadă cuprinsă între anii 80 ai secolului trecut şi anii 20 (şi) ai secolului nostru.

De mic undiţar am făcut cunoştinţă îmbelşugată, în primul şi în primul rând, cu neamul boiştenilor. Probabil cei mai numeroşi peşti din perioada anilor 1980-2000. Acum, cu mare greu se mai găsesc boişteni în râu. A devenit o mare raritate acest peşte, o raritate foarte tristă.

Pe locul doi, ca şi număr de peşti, pe vremuri cred că s-au situat porcuşorii, specie de peşti care a rămas şi în zilele noastre foarte numeroasă, fiind acum, cu siguranţă, predominanta zonei.

Tot ca şi număr, urmau apoi mrenuţele vinete. Erau foarte, foarte multe şi ajungeau să crească destul de mărişoare. Numărul lor s-a redus dramatic acum, chiar dacă încă mai sunt, iar dimensiunile lor medii actuale sunt cu mult sub ce era odată.

Clenii întregeau aproape firesc populaţia piscicolă a zonei în anii de sfârşit de veac XX. Erau mulţi, erau mari… erau. Acum, an de an, devin tot mai puţini, pe zona noastră mai rămânând cu precădere doar clenii de talie mică, cei mari nemaigăsind decât pe aiurea câteva locuri cât de cât prielnice pentru vieţuire.

Păstrăvi au existat în număr destul de mare, în mare parte indigeni, arareori şi curcubei. Acum au dispărut. Cel puţin indigenii, în totalitate. Curcubei mai poţi găsi ocazional prin ape, curcubei scăpaţi cumva din câte o păstrăvărie.

Scobarii vieţuiau şi nu prea în anii 80-90 prin zonă. Ei existau, ce-i drept, dar numărul lor nu era unul prea mare, exceptând vremea nuntitului. De pe la jumătatea anilor 90 numărul scobarilor a crescut simţitor, devenind, fără doar şi poate, specia cea mai reprezentativă a faunei piscicole locale până în urmă cu aproximativ trei – patru ani. Uşor, uşor numărul lor a început de atunci să descrească, acum ajungând aproape rarităţi pentru pescari (eu personal, în anul 2021 am prins, în cele aproximativ treizeci de pescuieli pe care le-am făcut pe râul Suceava, în zona Gălăneşti, doar un singur scobar).

Chiar dacă au apărut destul de târziu în arealul despre care vorbesc, morunaşii sunt acum sensibil mai mulţi decât scobarii, dar totuşi nu sunt numeroşi, şi nici prea mari.

Populația de obleţi este cam tot aceeaşi ca şi înainte, doar cea de beldiţă prosperând vizibil.

Trecător, şi total ocazional, s-au mai pescuit pe zonă şi: lipani (cu foarte mult timp în urmă), bibani şi ştiuci, ei nefiind însă peşti endemici zonei.

Cam aceştia au fost, şi sunt, peştii cu care m-am întâlnit, şi încă uneori mă mai întâlnesc şi acum, pe prundul cel mai drag mie dintre toate prundurile lumii, chiar dacă nu mai este aşa cum era el odinioară şi a ajuns în starea deplorabilă de acum.