CUMVA… PESCARI

“Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.”

Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț

Într-o lume în care timpul ne alunecă, asemenea apei, printre degete, noi, purtătorii de undițe, ne întrebăm adesea cine suntem și ce căutăm pe maluri, deoarece pentru noi pescuitul nu este doar o îndeletnicire, ci și un simbol al așteptării și al tăcerii care ascunde gânduri adânci. O artă de a spera, de a sta nemișcat și de a asculta imnul naturii. Și ce este cu adevărat un pescar, dacă nu un om care, în ciuda forfotei și a zgomotului lumii, alege să se încreadă în liniștea și în odihna naturii și a valurilor?

Din zori timpurii, atunci când ceața încă îmbrățișează lumea, pescarii nu fug de tăcere, ci o caută. Ei adesea sunt frați cu răsăritul și cu reflexia cerului în ape. Ei nu au nevoie de cuvinte, ci doar de natură, de undiță și de o clipă ce levitează etern, fiind suspendată undeva între speranță și realitate.

El, pescarul, este probabil cel care vorbește cel mai ades cu natura. Dar nu o face cu vocea, ci o face cu mintea și cu gândul, prin prezența sa calmă în mijlocul acesteia. Își întinde firele undițelor sale nu doar în calea peștilor din adâncuri, ci și spre ceva mai profund: un adevăr, o emoție, o amintire. În acele momente, peștii nu mai sunt doar adversari de întrecere, ci sunt alegeri care primesc concrete răspunsuri, sunt gânduri care ies libere la suprafață, sunt lecții bine făcute, sunt încununarea experienței acumulate în timp.

Și, uite așa, extrapolând ideea, omul nu este doar spectator, ci, atât eu, cât poate și tu, și chiar noi cu toții la un loc, purtători sau nu de lansete, suntem, într-un fel sau altul, pescari. Căutând mereu răspunsuri, ne lăsăm adesea ghidați de intuiție sau de experiență, luptându-ne cu tăcerile, cu frământările și cu apele neliniștite ale vieții noastre. Uneori reușim, alteori suntem înfrânți. Dar continuăm. Fiecare cu viața lui, fiecare cu visul lui, cu undița lui. Ne agățăm sufletul în cârlige, sperând că în marea vieții soarta ne va răsplăti cu ceva prețios, cu ceva de folos, cu ceva pe măsura valorii noastre interioare și a aspirațiilor înspre virtute pe care noi le nutrim și le trăim.

Fie că stăm pe malul unui râu sau pe marginea unei decizii importante, fie că așteptăm un pește, un răspuns sau visăm în taină… cu toții aruncăm, din când în când, câte un fir înspre necunoscut. Și sperăm.

Astfel, în tăcerea sfântă a amurgului care rămâne după ce am lăsat undița existențială să cadă în adâncul visurilor noastre cele mai arzătoare, începem să înțelegem adevăratul sens al lucrurilor, apropiindu-ne cu pas încet, dar sigur, de marele adevăr: Pescuitul nu este doar despre captură, ci, în primul rând, despre drum. Nu este doar despre apă, ci și despre ochii care o admiră și despre sufletul care o înțelege. Nu este doar despre pești, ci și despre ce sperăm să descoperim în noi, prin fiecare val care ne lovește cu întrebările sale rostite sau nerostite, cu întrebările sale înțelese sau nu.

Uneori, în marea piescuială a vieții noastre, prindem iubire, alteori prindem necazuri, uneori bucurii, alteori tristeți, uneori succes și reușite, alteori doar decepții și amare frustrări. Mereu înotăm și pescuim într-un imens ocean de clipe suspendate între ceea ce suntem și ce am vrea să devenim, între ceea ce visăm și crunta realitate. Și chiar dacă malul este departe, chiar dacă valurile ne încurcă adesea, noi rămânem acolo – cu inima încinsă, cu sufletul încordat, cu privirea ageră fixată pururi spre larg, pentru că a fi pescar nu înseamnă doar să prinzi…, ci și să cauți. Și, poate cel mai important dintre toate, a fi pescar înseamnă să crezi necontenit în tine și în priceperea ta, căci doar astfel vei avea puterea să revii mereu și mereu pe malurile de ape și pe limanurile întortocheate ale vieții, chiar și atunci când știi sigur că nimeni nu te mai așteaptă acolo.

Deci, da, cu toții suntem… cumva… pescari.