PRIMUL PESCAR

„Părinţii sunt slava copiilor lor” – SOLOMON

Ȋn viaţa fiecăruia dintre noi, cercetătorii ȋn val, purtătorii de undiţă iscoditori ai lumii apelor, există, sau cel puţin a existat cândva, acel prim pescar care ne-a determinat să devenim discipoli ai lui Ebisu (zeul pescarilor din mitologia japoneză), acea primă persoană care ne-a ȋnvăţat, ne-a ajutat sau măcar ne-a insiprat să alegem drumul ȋntortocheat al descifrării acestei atât de minunate lumi care este lumea pescuitului.

Unii dintre noi pescuiesc din fragedă pruncie (de ȋncă de ȋnainte de a se naşte, cum ȋmi place mie să zic), alţii au devenit pescari mai târziu, primind botezul acestei bresle la un anumit moment dat al vieţii lor, dar, după cum am spus anterior, ȋn viaţa fiecăruia, a existat acel prim pescar fără de care probabil asăzi ei nu ar mai fi fost pescari.

Indiferent că acel prim pescar a fost cineva din familie, dintre prietenii mai apropiaţi sau mai ȋndepărtaţi, dintre cunoştinţele concrete sau nu, realizator de emisiuni TV cu şi despre pescari, publicist de articole despre pescuit, sau mai ştiu eu cine, dar el a existat, cu siguranţă. Dacă fiecare dintre noi facem un exerciţiu de memorie ȋl vom regăsi chiar dacă poate aparent l-am uitat momentan.

Pentru mine lucrurile sunt clare. Primul pescar din viaţa mea a fost tatăl meu. A fost şi va rămâne pururi chiar dacă Dumnezeu prin nemăsurata sa putere şi bunătate l-a chemat la el ȋn urmă nu cu multe zile, curmându-i astfel o suferinţă de peste patru ani, suferinţă care l-a ţinut ţintit la pat, nepermiţându-i astfel să mai iasă pe mal de apă şi să se bucure de plăcerile minunate ale pescuitului ȋn ultima sa parte de viaţă. El a fost mentorul meu ȋn multe lucruri dar ȋn pescuit ȋn principal.

Ultima pescuială pe care am făcut-o ȋmpreună a fost pe iazul de la Negreni din judeţul  Botoşani. Am prins roşioară şi babuşcă. L-am mai chemat apoi să mai vină la o pescuială tot la Negreni dar nu a putut ȋn acea zi, iar apoi boala l-a luat nemiloasă ȋn braţele sale. Printre ultimile discuţii pe care le-am avut cu el, chiar cu câteva zile ȋnainte de a pleca pe drumul cel fără de ȋntoarcere, am discutat şi despre pescuit. Aveam câteva răni superficiale la o mână şi m-a ȋntrebat de unde le am şi i-am spus că sunt de la ştiucile pe care le prinsesem la ultima pescuială. A oftat şi mi-a spus trist dar parcă totuşi cu un glas senin că pe vremuri şi lui i se mai ȋntâmpla să se rănească la degete de la păstrăvii pe care-i prindea pe râul Suceava, păstrăvi rămaşi doar ca amintire ȋn vremurile de acum, cum tot amintire va rămâne şi el pentru mine, şi nu numai, ci şi pentru numeroasele generaţii de elevi cărora le-a descifrat tainele matematicii ȋn cei peste 45 de ani de activitate la catedră. A fost un om iubit şi preţuit de multă lume şi nu o spun doar pentru că a fost tatăl meu ci pentru că aşa a fost cu adevărat.

Eu nici nu ştiu exact când am ȋnceput să pescuiesc, amintirile mele alături de tatăl meu pe mal de apă sunt parcă dintotdeauna. El mi-a pus pentru prima dată undiţa ȋn mână, el m-a ȋnvăţat să lansez, să scot cârligul din gura peştelui, să iubesc şi să preţuiesc natura.

Există o vorbă veche din popor care spune că trebuie să ne respectăm părinţii. Poate pentru unii este ceva lipsit de sens, dar adevărata valoare a acestor cuvinte nu o poţi pricepe decât atunci când aceştia nu mai sunt lângă tine.  Mama a făcut pace cu lumea ȋn urmă cu 25 de ani iar tata ȋn urmă cu câteva zile. Mi-e dor de ei şi ȋmi este teamă că nu i-am respectat ȋndeajuns atunci când au fost ȋn viaţă.

După cum am mai spus toată copilăria, adolescenţa şi o parte din anii maturităţii l-am avut coleg de pescuit pe tatăl meu. El mi-a insuflat dragostea pentru acest minunat meşteşug (cred că pot să-i spun aşa), el a pus primele cărămizi la temelia pescarului care am devenit astăzi.

A avut noroc ȋn anii ȋn care a pescuit intens pe râul Suceava ȋn zona ȋn care acesta curge pe lângă localitatea noastră, că râul era plin de peşte şi nu ȋncăpuse ȋncă pe mâinile balastierelor aşa cum este acum , balastiere care au distrus habitatele peştilor cu care eram ȋnvăţat din copilărie.

A fost cu adevărat binecuvântat că a putut pescui păstrăvi, mrene, cleni şi scobari din belşug. Acum populaţia piscicolă s-a diminuat drastic iar pe viitor, copiii noştri nu se ştie dacă vor mai avea ce pescui, dacă lucrurile (distrugerile naturii) continuă ȋn ritmul acesta.

Aş putea scrie despre el o mulţime de lucruri, aş putea povesti o mulţime de ȋntâmplări pe care le-am trăit ȋmpreună pe mal de apă, dar prefer să mă opresc aici. Mai doresc un singur lucru. Să mă ţină Dumnezeu lucid toată viaţa pe care o mai am de trăit astfel ȋncât şi amintirea tatălui meu să rămână ȋn veci ȋn mintea şi ȋn inima mea.

Dumnezeu să te ierte tată!