UNDIŢARII MEI (IV) – NEA VASILE, GIGI D. si MARCEL

„Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli.” –

Jean de la Bruyere

NEA VASILE

Înţeparea lui peşte

Era în una dintre verile intrate de mult timp în istorie, undeva pe la sfârşit de secol (chiar şi de mileniu) trecut.

Locaţia era prundul Sucevei, în dreptul localităţii Dănila.

Peştii ţintă difereau în funcţie de pescar, inspiraţie şi poate chiar (sau tocmai de aceea) şi de priceperea fiecăruia. Unii dintre noi, printre care şi subsemnatul, doream a prinde cleni, alţii, printre care şi nea Vasile, doreau a face cunoştinţă cu acei peşti mustăcioşi intitulaţi mrene, dar astea toate au fost doar în teorie şi în gândurile care ni s-au perindat prin tărtăcuţe până să ajungem a vedea lucirea de apă. De fapt, ca să relatez mai exact ce am văzut, nu lucire de apă ne-a fost dat a vedea ci murdărie de apă, deoarece aceasta era cam crescută şi curgea aproape maronie cu toate că cerul nu mai plânsese de destul de multă vreme, doar atunci, în acea zi, el desenase pe alocuri pe bolta-i albastră, unele siluete răzleţe de nouri întunecaţi. Probabil tulbureala era de la barajul din amonte, dăduseră drumul tare la porţi. (Teoria aceasta avea să se adeverească mai târziu.)

Cu inimile nu tocmai vesele ne-am apucat până la urmă a căuta ceva interesant de extras dintre unde. Dar ce anume? Urma să vedem dacă vom avea ce vedea.

La un cot mai pronunţat al apei eu am început a căuta totuşi peştii după care venisem: frumoşii cleni sperioşi (deoarece aveam la mine oarece lipitori iar cunoscut este faptul că lipitorile au puterea magică de a atrage peştii indiferent de culoarea apei).

Ceilalţi amici, printre care şi nea Vasile, au început a căuta… ceva… ceva ce va binevoi unda a da, pescuind cu râme şi cu viermi.

Ceasurile au trecut iar apa a curs mereu tânjind uşor-uşor spre scădere şi limpezire, semn că la baraj terminaseră cu evacuarea forţată a apelor, astfel că pe la orele cincisprezece se putea sune că apa deja era „hăt limpede” (ca să folosesc o expresie din partea locului).

Eu prinsesem oarece minunaţi clenoci care au poftit pofta cea mare la lipitorile introduse de către subsemnatul în teritoriul lor acvatic, astfel că juvelnicul meu era destul de bine împroprietărit cu personaje lacustre. (Spre marea mea ruşine în acele vremuri încă sufeream şi eu de boala păcătoasă numită „sacoşă”, iluminarea mea în acest domeniu producându-se undeva în primii ani de după graniţa dintre milenii.)

Dacă în ce mă priveşte aşadar lucrurile arătau mai mult decât acceptabil, ai mei amici nu prea aveau motive de sărbătoare deoarece numai nişte pălmaşe de mrenuţe se lăsaseră atrase de momelile oferite cu toată silinţa şi priceperea disponibilă în bagajul cu cunoştinţe al fiecăruia.

Nea Vasile se cam săturase de pescuit şi-şi abandonase lanseta cu vârful sprijinit de un pietroi în marginea apei, cu momeala trimisă în misiune de adulmecare piscicolă, iar el se ospăta din belşugul de bucatele din rucsac, dorind a se sătura şi de mâncare.

A mâncat omul ce a mâncat, a băut şi o duşcă bună de apă şi când tocmai dorea să se întindă şi el niţel pentru o digestie mai uşoară, numai ce îl vedem că sare / precum „leul în turbare” (ca să îl cităm puţin şi pe marele Eminescu, şi să mai facem şi noi o rimă de umplutură, aşa cum mai fac câteodată „artiştii”, ( ARTÍST, -Ă, artiști, -ste, s. m. și f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; Din fr. artiste, lat. Artista; nu că ar avea vreo legătură cu subsemnatul sau cu povestirea de faţă)),  de la locul său, dând năvală spre mal.

Fugea nea Vasile ce fugea dar lanseta fugea mai repede decât dânsul astfel că aceasta dispăru între unde în doi timpi şi trei mişcări (cam aproximativă este treaba asta cu timpii şi cu mişcările implicite, nu vi se pare?), dar nea Vasile nu pregetă şi se aventură după dânsa. A intrat în apa care acum avea „certe certitudini” de limpezire căutând a descoperi prin ea lanseta subtilizată de către peştele bandit. A găsit-o la un moment dat şi a scos-o din apă. Apoi s-a produs spectacolul. S-a încordat nea Vasile cu tot trupul său mare, s-a ondulat precum „ondulina” cea mai ondulată, iar apoi, din străfundul străfundurilor puterilor sale, a înţepat în cel mai pur stil Herculian cu putinţă, lăsându-se în mod aproape periculos chiar, aş spune, pe spate, sfidând grav legile echilibrului (oricât de precare, sau nu, ar fi acestea). De granit să fi avut un peşte şi tot i-ar fi rupt gura cu o aşa grozavă înţepătură, nu tocmai acelui încăpăţânat delapidator de lansete care era alcătuit şi el sărmanul din ţesuturi organice moi aidoma tuturor confraţilor săi solzoşi. Dar până la urmă inevitabilul se produse şi legile universale ale echilibrului învinseră, căci din prea mare inerţie şi din lipsă totală de oponenţă (aşteptată) din partea peştelui, nea Vasile a anunţat aproape imediat la rubrica „obiecte pierdute” pierderea propriei stabilităţi bipede iar valuri mari s-au ridicat în momentul impactului dintre impetuoasa statură a vajnicului pescar şi undele râului cel veşnic curgător.

 Aşa ceva mai rar ai ocazia să vezi, iar de atunci când unul dintre noi înţeapă mai „viril” decât prevăd toate pravilele pescăreşti, mereu este luat peste picior de către ceilalţi: „Ai înţepat ca Putneanu!”. „Putneanu’”, aţi ghicit, este el, nea Vasile, al nostru amic şi coleg de pescuit, cel născut, crescut şi care vieţuieşte de o viaţă în minunata localitate montană Putna, sălaş etern al marelui Ştefan.

 Prutuleţ cu floricele / Ce te-ar bea buzele mele

(Alegorie Bahică)

Tot vorbeşti de băutură
Ca pescarul despre lotcă,
Dar nu face-ncurcătură:
Una-i Vodă, alta-i… votcă.

(Tudor Muşatescu)

          Când vine vorba despre Nea Vasile (zis Putneanu’, dar asta doar în cercul nostru de buni prieteni undiţo-minciogari fruntaşi ce suntem, iar pentru restul diversificat al clasei Homo-sapiens el este de-a pururi „doar” (ori „numai şi numai”, sau „only the lonely” după cum ritmat ar zice Roy Orbison): domnul Vasile A. ) îţi vin în minte două lucruri, de fapt trei (cu iertare să-mi fie!).

          Primo, ar fi acela că atunci când mergi la pescuit în compania sa de la sine se înţelege că pescuiala respectivă nu are cum să fie una ratată deoarece nea Vasile este un vorbăreţ şi jumătate şi are dumnealui un repertoriu atât de bogat de glume, bancuri, poezii şi cântecele (multe dintre ele mustind de conotaţii vădit „carnale” (pentru că nu pot să le spun exact aşa cum se zice pe româneşte)) astfel încât indiferent de apetitul, sila, dorinţa, inhibiţia, bunăvoinţa sau totalul dezacord de care ar da dovadă peştii, nu ai cum să te plictiseşti, nu ai cum să nu râzi, nu ai cum să nu te întorci mai mult decât binedispus acasă. Este ca o rază de soare ce luminează şi în cea mai neagră noapte, e ca un fagure de miere rătăcit în câmpul cu pelin.

          Secundo, după cum v-aţi dat deja seama nea Vasile este un om de viaţă foarte spiritual, ori tocmai pentru a ridica valoarea spiritualităţii sale pe culmi cât mai înalte, uneori (de cele mai multe ori) este nevoie de multă inspiraţie. Locul în care dumnealui îşi caută inspiraţia în marea majoritate a cazurilor este prezentat opiniei publice şi ca atare este acceptat în accepţiunea unanimă ca fiind sub forma unui recipient (de-ar fi doar unul…!) lunguieţ, cu gârlici, cu dop, uneori şi cu etichetă (dar nu-i musai) şi cu un conţinut distilat, fermentat, pasteurizat, etc. (asta în funcţie de caz, şi de ora din zi sau din noapte, de cele mai multe ori). Dar cum prietenii la nevoie se cunosc, nu de puţine ori am încercat atât eu cât şi toţi ceilalţi care mai erau cu noi să ne ridicăm nivelul de spiritualitate alături de nea Vasile, să ne inspirăm şi noi aidoma lui, încât de prea multe ori poate chiar am ajuns a ne crede neamuri de Emineşti, Argheji, Sadoveni, sau mai ştiu eu de care.

Tertio, este faptul că nea Vasile are o rudă de sânge (o soră) care locuieşte pe malul Prutului în localitatea intitulată (indiferent de harta pe care cauţi) Ripiceni, soră ce nu de puţine ori ne-a primit, găzduit şi hrănit pe noi toţi, vrednicii confraţi ai fratelui dânsei.

          În una dintre toamnele (nu chiar exagerat de mult timp) trecute, trecută fiind şi ea bine de junime, poate chiar şi de maturitate (toamna respectivă, se înţelege de la sine cred) am ajuns cinci cavaleri ai ordinului „Lanseta încovoiată” devenit ulterior „Sticla destupată” pe mal de ţară, de Prut, de Ripiceni, la ceas de seară, de visare şi implicită contemplare, la casa (din margine de sat) a doamnei Doina Vara, sora inestimabilă a şi mai inestimabilului nostru nea Vasile.

           Bucuria a fost sinceră (cea a revederii, mai ales cea dintre frate şi soră), descărcatul însă a fost ceva mai greu (descărcatul lemnelor de fag pe care colegul Marcel i le adusese doamnei Doina pentru preschimbare ulterioară în ceva produse cu gust de bordo, cabernet, fetească, ischie, muscat, pinot, sauvignon, şampanie, tokai, vinasă, vinaț, molan, molete, etc., sau de oricare ar fi fost, numai din ăla „naturel” sută de procente să fie.

          După ce am terminat de descărcat lemnele şi bagajele, ne-am instalat comozi în camerele puse la dispoziţie cu mare amabilitate de către gazda noastră primitoare iar şi mai apoi ne-am instalat (chiar foarte comozi) în jurul mesei. Cu mâncarea ne-am descurcat de la bine în sus fiecare după pofta pe care o poftea la acele ceasuri ale înserării pruteşti, dar atunci când a venit vorba despre „beutură” cu toţii am fost de comun acord că trebuie musai să încercăm (spre a face un top, clasament sau cum vreţi să îi ziceţi) şi ţuica de prune, şi pe cea de mere, şi cireşata, şi caisata, şi … cum numai pe cele din anul ăsta?… ţi-ai găsit!.. numaidecât trebuiau verificate şi cele de anul trecut. Logic, nu? Dar tulburelul ce abia se odihnea? Ai? Credeţi că am uitat de el? Nu. Vă asigur. Dar rozaliul de astă-toamnă, sau poate frăguţa de acu doi ani, sau… vai câtă impertinenţă!… tocmai de rachiul abia tras de pe boască să uităm (RDV-ul cum i se spunea pe vremuri)!?!

          Cum a trecut timpul, care dintre licori a câştigat măreţul nostru concurs închipuit, care dintre noi a rezistat cel mai mult la „marea pileală”, care a căzut primul, etc…etc…nu mai ştiu. Nu îmi mai amintesc mai nimic (chiar nimic, de fapt). Ba da, ceva, ceva tot îmi amintesc. Era ora… noaptea, lunile luceau amândouă pe bolţile cereşti, iar eu abia ţinându-mă de balustrada (asta la singular) balconului (ăsta tot la singular şi el) hrăneam bobocii doamnei Doina. Apoi, ca prin vis, nu-s tocmai sigur de asta, dar parcă îl văd totuşi pe Marcel pe pragul spre care îmi exprimam eu de la înălţimea balconului în care mă aflam lăuntricele mele „sentimente” şi spre care îmi intonam serenadele nocturne, chircit şi el, dar nu ştiu sigur ce făcea. Ştergea oare (din respect profund pentru gazda noastră şi din civilizaţie autentică) conţinutul care fusese până nu de mult al stomacului meu, făcând curat, ori din contră şi el tot un rol din domeniul regurgitărilor saturaţiilor etilice interpreta. Nu ştiu nici acum (mi-a fost jenă să-l întreb).

          Apoi iar vine o pauză de memorie, apoi se făcea că era ora 5 A.M. şi sticla plină ne îndemna spre tocmire (mâncarea devenise deja fudulie, noroc că aveam muuuultă temelie), apoi doar episoade trecătoare de pe mal de apă, apoi vreo câţiva ochi de peşte (totuşi), apoi pe nea Vasile care cu toată suta şi hăăăt peste de kilograme din dotare, suprasaturate şi ele de „atâta vin şi ţuică şi lichior” (zi-i maestre… zi-i, că bine le mai zici!) stând pe scaun gânditor, poate mai gânditor decât fusese persoana aceea de la Hamangia despre care tot vorbeşte atâta lumea, cu băţul în mână şi cu ochii deschişi dar sforăind îngrozitor, apoi nişte flah-uri din maşină, pe drumul de întoarcere când (asta îmi amintesc) am avut grijă să ucid cu sânge rece un bidonaş de două ocă de vinuţ dulcuţ iar mai apoi îmi amintesc de ziua de miercuri, cea care vine înainte de cea de joi dar şi după zilele de luni şi de marţi, zile despre care nu ştiu dacă, când sau cum au trecut.

          Anii s-au scurs de atunci dar nici unul dintre noi (cu excepţia lui nea Vasile fireşte) nu am mai cutezat a-i călca pragul d-nei Doina, deoarece atunci am făcut după cum zice românul cel mai neinspirat troc din viaţa noastră: „am dat cinstea pe ruşine”, răspunzând deloc civilizat şi creştineşte bunei primiri, găzduiri şi minunatei ospitalităţi a gazdei noastre. Din păcate!

          Posibil ca nici dânsa, doamna Doina, să nu mai fi vrut să ne aibă ca oaspeţi după ebrietatea în masă de care dăduserăm dovadă atunci.

          După cum am spus, posibil dar cred că şi mai mult decât PROBABIL!

GIGI D.

Blowin’ in the Wind

Gigi D. este singurul pescar dintre cei cu care ies în mod regulat la pescuit care s-a gândit că ar fi mai bine să se nască după a mea apariţie pe lume. Dacă în general eu sunt mezinul (chiar şi la anii pe care din păcate am ajuns deja să îi posed), atunci când ies cu Gigi la pescuit (de cele mai multe ori ieşim doar în doi) mă transform deodată în senior. Nu asta e ideea acestor rânduri dar am spus-o doar aşa ca să mă simt şi eu puţin „superior”, cronologic vorbind.

Deci, după cum am zis deja, marea majoritate a pescuielilor pe care le fac cu  Gigi sunt în general nişte pescuieli în care sunt implicate doar două persoane: a mea şi a sa, sau a sa şi a mea…după cum doriţi sau nu dumneavoastră.

Aşa era şi în acea zi în care maşina ne transporta spre idilicul (cândva) iaz de la îndepărtatul Negreni (cel de Botoşani).

Ne-a transportat ea cu toată bunăvoinţa sa până la un anumit punct. Deodată a spus „PAS” şi l-a invitat pe al său stăpân, Gigi, să îi schimbe unul dintre pneuri pentru că tocmai colecţionase fără voia ei un oarecare obiect ascuţit care nu s-a sfiit în a se înfipta temeinic în respectivul pneu. 

După acest mic-mare incident toate au mers uşor ca vântul, vânt care numai vânt nu a fost, ci a fost o adevărată vijelie în toată regulă regulamentară şi care a făcut imposibil pescuitul în acea zi, pescuit ale cărui rezultate erau şi aşa destul de improbabile privind data din calendar.

Aşadar, numai maşina lui Gigi s-a ales cu ceva concret până la urmă de la acea partidă de pescuit (cu un nou cauciuc), noi alegându-ne doar cu plimbarea.

Cobâla Lake

Dacă tot am amintit de maşina lui Gigi trebuie spus că tot ea a fost personajul principal şi de la o altă ieşire la pescuit.

          Tot spre Negreni ne îndreptam şi atunci numai că maşina nu se grăbea să ne îndeplinească dorinţele. La un salt puţin mai nervos peste o mirifică deformare a şoselei (vedeţi ce frumos m-am exprimat cu privire la acea denivelare nenorocită din mijlocul drumului?) baia de ulei a maşinii nu a mai rezistat şi a dat pe dinafară, la propriu. Până la Negreni era încă lungă cale iar cu maşina defectă nici gând măcar de a  gândi că am putea ajunge. După un timp de profundă chibzuială, printre norii fumului ţigărilor nervos pufăite, Gigi a luat o decizie. L-a sunat pe socrul său, dl. Gică B., ca să vină şi să-i aducă anumite chestii care să ne ajute să ieşim din impas iar el a tras o fugă (cu „ia-mă nene!”) până la Dorohoi spre a cumpăra nişte ulei nou-nouţ spre indubitabila înlocuire al celui care decora atât de frumos şoseaua. Toate s-au petrecut relativ repede până s-a ajuns la constatarea că maşina era din nou funcţională, cam vreo… câteva ore doar. La Negreni nici nu se mai punea problema de a merge aşa că am căutat un alt luciu de apă de prin apropiere. Până la urmă l-am găsit. Lacul Cobâla, care chiar dacă în acea primă zi nu a fost prea binevoitor cu noi oferindu-ne spre satisfacţie halieutică doar nişte  caraşi, cu alte ocazii (ulterioare) s-a dovedit însă a fi un loc destul de plăcut şi de bine împroprietărit cu locuitori subacvatici doritori de a pune la dispoziţia undiţarilor aventuri pescăreşti frumoase.

          Deci: „Noroc de maşina lui Gigi!” căci doar datorită ei am găsit acel lac.

Operaţiunea: „Extragerea”

Apa era de o culoare mai mult decât îndoielnică în acea zi de început de vară, de început de nou sezon de pescuit. Peştii erau mai mult decât inexistenţi sau, mă rog, mai mult decât neinteresaţi de nălucile noastre, doar răgăliile fiind singurele atrase de ancorele acestora.

          Au! (tocmai mi-a tras Gigi un bobârnac. „- Vorbeşte în numele tău!” mi-a spus el uşor ofensat.) Are dreptate deoarece el se războise câteva zeci de secunde cu o ştiucă totuşi. Uitasem să pomenesc acest lucru (sau poate că nu uitasem dar nu pomenisem de el pentru a nu arăta lumii că eu devenisem pescarul numărul doi al tandemului).

          Dar nu ştiuca avea să fie peştele din rolul principal al acelei zile. Cu vânătoarea sa începusem dar după ce ne-am săturat de driluit buruieni am lăsat spining-ul să se odihnească la loc de unde a fugit „toată durerea, întristarea şi suspinarea” şi am luat spre cercetare străfundul apei prin intermediul boabelor de porumb temeinic înfipte în cârligele bolognezelor.

          Nu mult a trebuit a umbla în cercetare deoarece în margine de stuf am şi descoperit Sfântul Graal al pescarilor.

          În barca ancorată temeinic a venit în ritm ameţitor o ploaie de babuşte şi roşioare pofticioase. Plutele abia atingeau apa că peştii erau deja în cârlige.

„- Păi acesta nu e pescuit, zise Gigi la un moment dat. Se rezumă doar la o extragere continuă a peştilor din apă”.

          Corect punctat Gigi, dar oare câte astfel de ocazii se ivesc în vieţile noastre de pescari?

MARCEL

Darea de interes

De mâine se anunţă schimbări de vreme, de aceea astăzi trebuie să ne dăm interesul cel mai mult ca să pescuim! Mâine nu se ştie dacă vom mai putea! Azi, în prima zi, trebuie să dăm lovitura!

          Aşa ne-a bombardat la cap tot drumul până la Sadoveniul Prutului, pe mine şi pe Nelu, inestimabilul nostru coleg şi prieten Marcel, în timp ce tot învârtea covrigul ataşat de bordul maşinii sale. Mereu el ne-a ţinut în priză ca să fim pregătiţi de marea lovitură halieutică pe care era musai să o dăm în acea primă zi de pescuit.

          Ajunşi la locul vizat am şi început „vânătoarea”. Fiecare urmărea însă ceea ce putea prinde mai cu uşurinţă deoarece peştii nu prea erau dornici de cooperare la acel ceas târziu de toamnă iar Marcel se dovedi cel mai priceput dintre noi toţi la prinderea etilicului.

A tot driluit el din sticla de ţuică până când probabil s-a plictisit şi din prea multă plictiseală a hotărât că cel mai nimerit era a încălzi malul rece al râului. Bun la suflet e Marcel ăsta căci nu s-a lăsat până nu l-a încălzit bine de tot revenind pe poziţie verticală abia după vreo două ore de somn profund, somn care totuşi nu avea nici o legătură de rudenie cu somnii cei mustăcioşi care sălăşluiau în afundurile apelor.

          A doua zi vremea s-a stricat rău de tot şi a trebuit să plecăm spre casă.

Noroc că Marcel îşi dăduse interesul în prima zi, căci altfel…!

Noroc… Marcel!