Scobarul – Chondrostoma Nasus

Cârdurile de scobari care mișună în curent în căutarea hranei reprezintă cea mai mare atracție pentru pescarii de staționar din apele curgătoare colinare. Finețea și dificultatea pescuitului și recompensa peștilor dolofani prinși, unul după altul, sunt atribute care umplu malurile apelor atunci când zvonul că scobarii mușcă bine se răspândește cu iuțeala fulgerului printre împătimiți.

Există șase genuri de scobar în Europa. Toate acestea cuprind specii de apă curgătoare care trăiesc în curent, pe sau în apropierea substratului. Hrana este obținută prin raderea vegetației algale de pe substrat sau prin capturarea nevertebratelor care trăiesc între pietre. Caracteristica tuturor acestor genuri este  o gură plasată inferior, cu o „buză” inferioară cu marginile întărite, chiar prevăzute cu o muchie tăioasă care să îi permită regimul de hrănire descris mai sus. În genul Chondrostoma au fost identificate un număr de 10 specii europene. De departe cea mai răspândită este scobarul cu un areal întins pe mare parte a Europei cu excepția Peninsulelor Balcanice, Italiene și Iberice, a Marii Britanii, a țărilor scandinave, și a țărilor baltice. În România este o prezență obișnuită pe cursul mediu al râurilor medii și mari, dar și în Dunăre în cursul superior al sectorului românesc.

Specia se află în expansiune și, similar avatului, a colonizat mare parte din Franța (cu excepția sud-vestului) prin canalul de legătură dintre Dunăre și Rin, pătrunzând în bazinele Ronului, Loarei și a Senei. De asemenea, a fost introdusă în bazinul râului Soca (Italia și Slovenia). În bazinul Ronului specia a intrat în contact cu altă specie de scobar (Parachondrostoma toxostoma) pe care o domină și chiar o elimină și cu care produce numeroși hibrizi. Aceeași situație în cazul speciei Protochondrostoma genei din bazinul râului Soca. Astfel aceste specii care s-au diversificat prin izolare geografică riscă să fie eliminate de specia majoritară care este în ofensivă în habitatele comune.

Biologie
Habitatul său este reprezentat de râuri cu curgere rapidă, de dimensiuni medii- mari cu substrat pietros și bolovănos. Depunerea are loc în curent puternic, pe pat de pietriș, în zone cu adâncime redusă a apei. Poate depune adesea în mici afluenți. Poate prezenta o distribuție longitudinală pe râuri, direct proporțională cu talia lor, astfel exemplarele mai mari plasându-se mai în amonte.
Trăiește până la 12 ani și depune pentru prima dată la vârsta de 3-5 ani. Poate migra câteva zeci de kilometri până la locurile de reproducere, care sunt plasate de multe ori în afluenții râului principal, unde peștele nu rămâne pe parcursul verii.
Depunerea are loc în perioada martie–mai când temperatura apei ajunge la 12°C. Masculii formează grupuri mari, fiecare mascul apărând un teritoriu mic. Femelele depun doar o singură dată pe an și în anumite populații pe o perioadă foarte scurtă (3–5 zile/an). Femela depune icrele lipicioase în mici gropi săpate în pietriș. Puietul în primele stadii de hrănire activă se menține pe lângă maluri, în treimea superioară a apei. Juvenilii devin bentonici și se mențin, de asemenea, în ape puțin adânci de pe lângă maluri. După ce mai cresc, părăsesc zona malurilor și ajung în zonele cu un curent intens. Supraviețuirea puilor depinde de temperaturi, au nevoie de temperaturi ridicate pe durata primăverii, de absența viiturilor și prezența habitatelor cu ape puțin adânci, pe lângă maluri. Juvenilii iernează în ape cu un curent foarte redus sau în adăposturi de-a lungul malurilor. Adulții formează cârduri compacte pe perioada iernii în cursul inferior al râurilor. Larvele și juvenilii mici, care au gura plasată superior se hrănesc cu micro-nevertebrate. Juvenilii mari și adulții care au gura plasată inferior trec la o hrană bentonică formată din diatomee (alge) și detritus preluate prin răzuire de pe substrat dur (bolovani) în curent puternic.
Specia este vulnerabilă la amenajări de baraje, care împiedică migrațiile de reproducere pe afluenți, la distrugerea locurilor de reproducere și la poluare. Însă precum se vede în habitatele pe care le-a colonizat recent, poate fi un pericol pentru speciile native de scobari locali. Paradoxal deși amenajarea de lacuri de acumulare pe cursul apelor curgătoare îi împiedică migrațiile de reproducere specia s-a adaptat și a proliferat în lacurile de acumulare, unde găsește hrană abundentă (perifiton) pe lângă malurile betonate și lipsite de umbră.


Morfologia
Corp fuziform cu cap comprimat median și botul alungit. Mandibula este mai lungă decât maxilarul, care determină o gură cu deschidere inferioară. De altfel, forma particulară a capului și botului îl face de neconfundat printre celelalte ciprinide.
Pigmentația corpului este verde-măsliniu cu reflexe aurii pe spate, cenușiu-argintiu pe flancuri și argintiu pe abdomen. Înotătoarele sunt roșii-sângerii cu excepția dorsalei care este cenușie. Buzele întărite, cornoase și cu margini tăioase și dinții faringieni puternici constituie adaptări perfecte pentru un regim de hrană puțin utilizat de alte specii, ceea ce i-a asigurat un succes adaptativ remarcabil.
Peritoneul (membrana care tapetează peretele abdominal) este negru, fapt care i-a atras denumirea populară de „mațe negre”.
Lungimea medie este de 25–35 cm cu greutatea cuprinsă între 200 și 600 g, exemplarele de talie mare ajungând la 45–50 cm și 1,5 chiar 2 kg. Vârsta maximă raportată a fost de 15 ani.

Pescuitul
Peștele este activ încă de la începutul primăverii, dar în condiții propice se prinde și în sezonul rece. Cel mai bun sezon pentru scobar rămâne, însă, vara și toamna. Cârdurile de scobari își fac simțită prezența, similar obleților, prin sclipirile produse de expunerea flancurilor argintii la soare, mai ales în condiții de apă limpede.
Pentru a ține cârdurile de scobari la locul de pescuit, pescarii nădesc abundent cu arpacaș, cânepă, praf de sânge, organe, pâine și viermuși, sau folosesc nadele speciale de scobar intrate în ultimii ani pe piața noastră. În general se preferă nadele cu granulație mai mare, care se amestecă cu viermuși și pământ argilos, pentru îngreunarea și fixarea nadei.
Liniile pentru scobar sunt fine, iar momelile sunt foarte variate: pâine, cuș-cuș, arpacaș, mazăre, viermuși, râme, larve de chironomide, larve de trichoptere, porumb, mămăligă. Mușcătura scobarului este foarte fină, linia în mișcare fiind stopată scurt, similar unei agățături. Reflexul de înțepare trebuie să fie rapid, pentru că peștele expulzează imediat momeala în cazul în care simte greutatea lestului.
Prin finețea și tehnicitatea pescuitului și prin abundența cârdurilor care în multe segmente de râu poate depăși 60–70% din totalul populației piscicole și talia exemplarelor, scobarul este, fără doar și poate, peștele de căpătâi al pescarului de staționar din apele curgătoare.

Articol preluat de la www.superpescar.ro
Autor: Adrian Ionașcu

F&H - cele mai bune articole de pescuit si vanatoare, scrise de oameni specializati. Tehnica, strategie, nade, scule de pescuit, echipament de vanatoare, toate sub un singur nume The Fishing & Hunting Channel

12 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.