GLORIA

 “Învaţă din ieri, trăieşte pentru astăzi şi speră pentru ziua de mâine.” 

Albert Einstein

Cu toate că era destul de rece în dimineaţa aceea, iar soarele abia ce apăruse învăluind cu arămiu giulgiu cerul şi apa deopotrivă, nici cea mai mică urmă de ceaţă nu se zărea levitând peste întinderea netedă a lacului.

         Nu era încă necesară folosirea ancorei, căci vântul dormita leneş în culcuşul său, lăsând deocamdată lumea în tihnă şi calm.

         Cei doi amici pescari se pregăteau de primele lanseuri ale zilei, iar barca  lor se odihnea cuminte pe val.

*

– Poate fi-va cu noroc, măcar astăzi, căci anul acesta, până acum, a fost unul de tristă amintire în ceea ce priveşte pescuitul. Mai precis spus în ceea ce priveşte rezultatele pescuitului. Cel puţin pentru mine.

– De parcă pentru mine a fost altfel! Tot aşa şi eu. Poţi număra pe primele trei degete de la o mână câte pescuieli cu adevărat bune am avut anul ăsta…

– Aha, le-ai şi numărat deci…

– De parcă ar fi fost aşa de greu…. Offf! De când pescuiesc eu nu am mai avut parte de un aşa an de dificil, ca să nu spun altfel. Deci, e cel mai slab an din ultimii patruzeci şi cinci, cel puţin… căci ştii că eu încă nu sunt sigur dacă m-am născut înainte sau după ce am învăţat să pescuiesc…

– Ooo! Asta chiar nu o ştiam! Văd că uneori ai tendinţa de a te cam lăuda amice… !

– Ştii cum se zice: „Vrei să-ţi dau o lecţie de viaţă, gratuită?”. Află, aşadar, că „ceea ce este adevărat, niciodată nu este o laudă, ci este pur şi simplu adevăr”. Nu ai cum să îl schimbi, fie că-ţi place, fie că nu. Dar, să revenim la ziua de azi! Spune drept, ce sentimente ai? Va fi bine, ori nu vom avea ce bifa pe lista realizărilor halieutice, nici azi?

– Domnul cu mila amice! Nu am nici un presentiment în privinţa asta. Dar tu?

– Eu…!? Eu…. am! Ce pot să zic? Ia minciogul, că-l ridic!

         

Lanseta se încovoiase puternic sub acţiunea hoţului de gume submerse, iar pescarul era mai mult decât încântat că, încă de la primele lanseuri, reuşise să ia legătura cu un reprezentant al neamului Pesca. După destul de multe şi eroice evadări şi zbateri iluzorii, un biban mai mult decât bine crescut şi mai mult decât bine îmbrăcat, se prezentă pentru a-i saluta pe cei doi pescari.

– Prefer mingile astea dungate în locul mârliților!

– Te cred şi eu! Aşa biban….!

– Ei, aşa biban… aşa pescar…. Nu?

– Măi…tu iar începi cu laudele?

– Nu. Eu doar mă gândeam că dacă Napoleon spunea că războiul este doar pentru bărbaţi, eu pot zic că pescuitul este doar pentru pescari…

– Şi cu toate acestea tu vii destul de des pe baltă….

– Da măi, dar eu mai şi prind. Uneori.

– Rareori.

– Rareori au ba… cert este că tre’ să pui iar mâna pe minciog!

         Alte zbateri, alte evadări, alte curbări ale lansetei, alt biban de prima mână ieşit dintre ape.

– Cine se scoală de noapte…. ia bibanii la rapoarte….

– Laudă-te gură….!

– Foaie verde lemn de soc, pune mâna pe minciog!

         Părea că în sfârşit dezlegase misterul bibănoilor anul acesta, că în sfârşit le dibuise casa şi le aflase foamea, căci deja al treilea „biban dă biban” tocmai ce se iţise nervos dintre valurile ce prindeau uşor a încreţi lacul, obligând pescarii a da drumul ancorei pentru a ţine barca pe loc.

        

Nu dură mult şi lanseta prinse, din nou, a căta cu vârful spre unda cea rece, iar firul subţire deveni iarăşi tăios. Alt golan, alt biban.

         Şi tot aşa drilui, o bucată de vreme,  biban după biban, încât, puţin iritat, la un moment dat, amicul său spuse:

– Alo! Domnu’ pescaru’ mondialu’, zi şi la muritoru’ de rându’ cu ce „suma lui Hector” dai!

– Cu gumiţe… cu gume… din alea bune! „Ia de-acia şi matale, dacă domnu’ n-are!”

         Mergeau cu adevărat bine gumele acelea în acea zi, căci imediat după ce îşi puse şi el una, în nici un sfertar de ceas, pescarul aduse la barcă nu mai puţin de trei esox-iste nervoase. 

– Drept am acum a mă lăuda puţin şi eu, nu crezi? Tu încă nu ai prins nici o ştiucă… şi eu am deja trei….

– Corect spus… încă nu am prins. Dar… păzea, că vine!

         De data aceasta se vedea clar faptul că hoţomanul lacustru nu mai era un biban. Lanseta gemea greu, sacadat, sub impulsurile primite iar îndârjirea peştelui era mult mai mare faţă de cea a predecesorilor săi.

         Şi au urmat şi alte ştiuci. Şi mai mici şi mai mărişoare, dar, absolut toate, foarte nervoase.

         La un moment dat, atunci când episoadele din serialul „Esox Avarum” se derulau cu regularitate în imensa sală de cinema în aer liber propusă de către lacul agitat din cauza vântului care devenea din ce în ce mai neliniştit, o altă barcă îşi făcu apariţia în zona în care cei doi amici se bucurau de una dintre puţinele pescuieli reuşite din acel an. Îl cunoşteau. Era un pescar, mai mult singuratic de felul său, care ieşea destul de des în căutare de aventuri halieutice.

         „Ce fel de gumă? Ce culoare? Ce mărime? Câte grame jigul?” Trebuiră să răspundă la toate acele întrebări pe care noul venit le adresase imediat ce barca i se stabiliză în ancoră.

         Au mai urmat câteva flămânde ştiuci şi chiar şi un magician-biban, dar, la un moment dat, dintre undele reci a apărut un peşte inedit pentru acea zi. O roşioară hulpavă se lăsase ademenită de gumiţa cea obraznică ce dănţuia la capătul firului unuia dintre cei doi pescari.

         Acel nevinovat peşte deveni însă izvorul unei noi perioade de glorie pentru amicul celui ce prinsese ciprinidul. Avea la el şi bologenza, avea şi boabe de porumb, avea şi dorinţă de a prinde peşte. Şi a prins. Şi mult, şi mare. Şi babuşcă, şi roşioară.

         Minunată zi de pescuit! Din multe puncte de vedere.

„GLORIA HODIE”

*

              Pe cerul albastru, fără urmă de umbră de nor, soarele se trăgea încet dinspre crucea amiezii, lunecând, parcă stingher, pe bolta senină.

Prin apa adâncă şi rece, peştele se lăsa, cu greu, tras încet spre minciog, iar în barca alăturată de cea înspre care era tractat Domnul Pesca, pescarul, cu glas încet, mesteca sudalme. Din nou. Alta nu se pricepuse a face în acea zi. Nici un locuitor lacustru nu dorise a i se înfăţişa, nici cel mai mic fior de dril nu-l deranjase. Privea înciudat spre megieșii de conjunctură din barca alăturată, cum,  pentru…. a câta oară,  oare?!… driluiau. Priveliştea era greu de privit iar situaţia, în sine, era greu de suportat şi poate şi mai greu de acceptat, deoarece îi cunoştea pe amândoi acei pescari şi îi plăcea lui să creadă că le este net superior în ceea ce priveşte pescuitul, şi mai ales spinningul.

„Sutor, ne ultra crepidam”, spuneau latinii, aşadar, în acele momente de totală umilinţă a orgoliului său pescăresc era cazul să îşi recunoască înfrângerea, să îşi reevalueze calităţile, să îşi revizuiască clasamentele şi, cel mai important dintre toate, să plece cât mai repede acasă. Câteva pahare de coniac vor avea un efect benefic asupra sa şi-l vor împăca din nou cu lumea. Aşa şi făcu. Îi lăsă în plata peştilor pe cei doi pescari iar el porni spre mal, simţind deja gustul coniacului lunecând izbăvitor pe gâtlejul său, urcându-i apoi, uşor, spre creier, deconectându-l de la realitate, conducându-l, încet, dar foarte concret, spre amorţirea simţurilor, spre uitarea supărărilor, spre amnezia indusă şi dorită. Un fior de plăcere îi scutură aprioric trupul iar barca sa ieşi, în curând, din câmpul vizual al celor doi prieteni pescari. 

„GLORIA VICTIS!”

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *