NOCTURNĂ

“O viaţă în armonie cu Natura, iubirea adevărului şi virtutea îţi vor curăţa ochii astfel ca să înţelegi textul ei.”

 Ralph Waldo Emerson

*

Lumea obosită îşi lingea rănile de peste zi, la lumina tihnită a unui soare sângeriu ce tocmai cădea spre locul de hodină, dincolo de linia pământului, dincolo de cuprinsul tuturor celor văzute, dincolo de toate frământările diurne. Pleca obosit spre repausul nocturn, lăsând lunii liber cerul, molcomind mâniile, amăgind deşertăciunea, ostoind aşadar, vremelnic, vanitatea.

Din celălalt capăt al firii, din negrul de smoală al nopţii, apăru, mai apoi, cu luciri metalice, luna. Urca uşor, crescând pe bolta cerească, trăgând şi mişcând încet licurii tremuraţi ai miriadelor de stele, mutând şi schimbând harta celestă, zămislind efemere speranţe şi vise, născând iubiri şi idile născând, oniric lumea de zbucium salvând.

Pe cerul înalt al vieţilor noastre, aidoma lor suntem şi noi, suntem şi soare, suntem şi lună, suntem şi stele, suntem şi nori. Frământări nesfârşite mereu ne pândesc, ni se strecoară în suflet, în minte şi-n gând, ne sfarmă hodina, ne macină trăirea, ne tulbură somnul, în ale noastre inimi să-şi facă sălaşul într-una cercând.

*

Cuprins de diverse trăiri şi cugetări induse, oarecum, şi de mareţia, dar, mai ales, de minunăţia tabloului lumii nocturne, pescarul sta cufundat printre tufele malului, pe scaunul său stravechi, tresarind doar arareori, atunci când jarul mocnit al focului adormit din apropierea sa, din cine ştie ce pricini ascunse, pocnea scurt, stropind efemer spre fire cu amăgiri aleatorii de luciri ale unor crâmpeie de scântei mai mult imaginare, mâncate de întuneric aproape chiar de dinainte de a se isca, aşa după cum, de multe ori, şi în noi oamenii, visurile se spulberă, nădejdile mor şi speranţele se dizolvă şi dispar în marea neputinţei, în faţa greutătilor vieţii, chiar înainte de a prinde cu adevărat, vreodată, contur. Căci, ce alta e omul, decât un biet suflet supus năzuinţei?

*

          Un arin, pe jumătate viu, sta-n cumpănă vremelnică, iţindu-şi printre ferigi o parte din rădăcini, iar partea ne-nverzită a trunchiului său întinzând-o, ca pe un braţ mort, deasupra lucirii umede a lacului ascuns între dealurile înalte. Luna lumina rece prin noapte, născând prelungi umbre lumii de jos. Un ghem de pene se desena, destul de clar, pe braţul acela fără de viaţă al arinului ce deocamdată-şi mai amâna, iluzoriu, o vreme, căderea. Era o ciovică, venită în lume mânată de noapte. Sta ca-ngheţată pe cracă, pierdută se pare-n ursuzenia sa. Nălucă a nopţii cu glas plângător.

*

          Pe lângă focul aflat în grea agonie, şi de a cărui măreţie mai aminteau doar cele câteva capete, încă nearse, ale unor crengi mai groase, aflate în jurul vetrei sale, se produse timidă mişcare. O minge de ace ce căra, fără să vrea, se pare, veştede frunze pe spate, se strecura aproape de nimeni simţit. Doar ciovica păru să tresară, iar ghemul, deodată, pădure de ţepi se făcu, rămânând în grea nemişcare. Fiinţă bizară în lume locu-şi cătând.

*

          Dinspre nuferii din mijlocul lacului, porni undulat, plutind cu mişcări regulate, panglica subţire a şarpelui de apă. Cu privirile-i iscoditoare căta înspre maluri, alegând un loc pe unde să iasă. Nici urmă de strop, nici urmă de zgomot, doar unduire vicleană pe luciul, ca de topit argint, al bălţii. Misterios şi tăcut ucigaş, din umedul lumii ieşit. Şi totuşi arinul îi deveni duşman dintr-o dată. Cu ochii săi ageri, cu zboru-i de mătase şi ghearele lungi-ascuţite, ciovica o porni spre cuibu-i ascuns, cărând în ciocu-i puternic zbaterea necontrolată a panglicii celei vii culeasă din unde.

*

          O broască, de somn părăsită, privea spre ciovica ce între arbori curând dispăru. Dispăru cu dânsa şi-acel şarpe de apă, menit a se preface, deodată-n ospăţ culinar pentru puii neamului celui mai mic al buhii, ce-n cuib aşteptau de foame lihniţi. O scăpase aripata pe broască de unul din vrăjmaşii săi de temut, de unul din ucigaşii cu sânge rece pentru care neamul broscărimii repreznintă, nimic alta, decât un foarte delicios şi consistent festin. Dar, multe din cele ce-n lume trăiesc sunt neprieteni cu broasca, mulţi o pândesc. Ajutorul primit azi, de la ciovica aceea, era, până la urmă, un mult prea mic câştig pentru ea, era o amânare, probabil, a ceasului fatalităţii, o împingere, puţin înainte, a vieţii, o nouă şansă pribeagă dată altor câteva orăcăieli matinale.

          Între nuferii şi brădişul din apă, lumina lunii pătrundea discret, aruncând şi formând umbre şi jocuri de luciri ciudate, mister mare în umed nascând.

          Printre firele de buruieni submerse, un peşte molcom trecea. Se oprea, adeseori, scormonind cu botul spre aflarea mâncării, iscând astfel nestatornici mici nori tulburi de mâl. Era el, linul, doctorul apei. Era el, linul, cel pe care pescarul, cufundat în visare pe malul cufundat în noapte al bălţii, îl aştepta.

          Iată că viaţa îi apropiase. Peştele înota prin baltă, nu departe de hotarul apei unde aştepta pescarul, dar, însă, nici unul nu bănuia prezenţa de moment a celuilalt. Pescarul spera ca să facă un lin măcar din momeală să-i guste, dar nu şi-l închipuia pe acela a fi, chiar atunci, atât de aproape. Peştele, însă, era mai liniştit în universul său în care nu existau nici pescari, nici lansete, nade, momeli. Pentru el viaţa era mult mai simplă. Să cauţi mâncare şi izbăvire de rele să caţi.

          Văzu, fără să-şi dea seama de asta, momeala şi-o trase uşor, cu botul întins. Voi întâi s-o înhaţe, dar, ceva îl făcu să renunţe. Ceva născut pur din instinct. Suflă dintre buze mâncarea aceea pornind, mai departe, spre alte cătări.

          Deja se risipiseră şi norii de ceaţă, cei ce-au mâncat unda cât soarele a fost doar un prunc, iar pescarul hotărâ ca să plece acasă.

          Stătuse o noapte cu năzuinţa aprinsă, visând lini celebri jucându-i în linii, jucându-i în dril, visând la izbânzi iluzorii dar, totuşi, natură frumoasă, de noapte, de-aproape-admirând.

Nimic nu-l făcuse spre beţe să aibă pornire, nimic nu-l făcuse să se ridice din loc. Involuntar, doar, la un moment dat, un freamăt uşor l-a cuprins, observând cum, vremelnic, un fir s-a întins, dar însă totul n-a fost decât un crâmpei, o clipită, şi trăsătura aceea şi-acel fior instinctiv. Ca prin vis, şi parcă de nici unde, acelea toate au apărut, dar imediat, tot ca-ntr-o visare, liniştea nemişcării iar lumea în braţe-a cuprins, devenind tirană stăpână din nou.

*

Fiecare ieşire în natură ne face să fim mai profunzi, mai liberi, mai drepţi, aşa că, orice zi, orice clipă care este trăită din plin, adaugă un plus de valoare teluricului nostru trai efemer.

Toţi oamenii au propria auroră boreală, ca o reflecție eterică a celor mai stăruitoare năzuinţe din sufletele lor, ca un punct de reper în momentele crude-ale vieţii, ca un ochi de lumină ce încearcă să străpungă întunericul greu al deznădejdii lumeşti.

„Și ne dorim ca fiecare dintre voi să arate aceeași sârguință până la asigurarea deplină a speranței până la sfârșit.”

(Evrei 6:11 )