LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Potiunea magica din Delta cu trei iezi

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: Expresul de la ora 19

***

Poţiunea magică

Cu toate că nu era zi de sărbătoare, Alexandru avea impresia că auzea grave şi dăngănitoare clopote bătând pretutindeni. Capul îi era deosebit de greu şi de dureros iar o senzaţie nu tocmai revigorantă i se ridicase dinspre stomac până în gât atunci când încercase, fără succes însă, a se ridica de pe banca unde dormise. Cu greu reuşea să îşi ţină ochii deschişi iar o stare vecină cu leşinul îi bântuia întregul trup, dându-i constant şi permanent târcoale. Îşi simţea gura deosebit de uscată şi cuptorul crunt al setei îl mistuia pe dinăuntrul fiinţei sale. Din curte el percepu diferite zgomote şi glasuri. Erau amicii săi. Se treziseră, aşadar! Se puteau mişca şi puteau vorbi! Ce binecuvântare pentru dânşii! Doar el era singurul care suferea la acele ceasuri. Era clar că nu avea antrenament, că nu era un consumator de cursă lungă. Seara trecută plouase torenţial iar el se plimbase prin noianul de şiroaie de rachiu fără umbrelă, fără pelerină, cu gura larg deschisă, cu limba scoasă, ca un căţeluş din acela ce caută a prinde fluturi, uitând de sine, uitând de limite, uitând de cumpătare. Acum trăgea ponoasele. Îşi închise iar ochii, stând pe spate, drept întins, cu mâinile pe piept, aşteptând, şi chiar dorindu-şi în acele momente, să moară. La un moment dat, simţi pe frunte ceva rece. Rece… o, dar ce senzaţie plăcută…! Şi, brusc, parcă nu-şi mai dori moartea. Merita să mai încerce a trăi. Stătea nemişcat, bucurându-se, atât pe cât putea, de senzaţia aceea de bine pe care i-o inducea compresa rece de pe frunte.

˗ Nenea tata lu’ şalăii! auzi o voce, timidă, apelându-l. Alo! Domnu’ orizontalu’! insistă vocea.

Cu mari eforturi, Alexandru reuşi până la urmă să deschidă iar ochii şi să întoarcă încet capul înspre sursa apelantelor vocabule. Era Marin, meşterul culinar numărul unu al deltei. Când îl văzu că deschide ochii, bucătarul prinse a zâmbi la el şi, cu o voce aproape exagerat de blândă, îi spuse, în timp ce îi întindea un pahar ce conţinea un lichid roşu ca sângele:

˗ Mărite meştere şi maestre pescar, mărite zeu, aşa după cum te-a numit aseară, şi pe bună dreptate, conţăranul meu, Vasili,  permite nevinovatei mele făpturi a îţi oferi ăst pocal ce conţine magica poţiune de viaţă dătătoare şi de greţuri izbăvitoare! Este făcută după o reţetă unică şi secretoasă, reţetă care sălășluiește doar în materialele mele cenuşii şi pe care nu o preparez şi nu o prezentez la orișicare, ci doar la persoane, personaje şi personalităţi foarte, foarte importante şi cu totul deosebite, aşa cum tocmai este şi mătăluţă.

          Alexandru îl privea curios şi totodată cu neîncredere.

˗ Haide, bea! Bea fără frică, şi te-i întrema numaidecât! mai spuse druidul deltaic întinzându-i până sub nas paharul cu lichidul acela de un roşu Tițian.

          Un miros greu şi neplăcut prinse a gâdila nările sensibile în acele momente ale veneticului care se strâmbă numaidecât.

˗ Rău cu rău se scoate, stimabile domn străinez! Nu te lăsa păcălit de miros sau de gust, căci ceea ce importă cu adevărat la licoarea aiasta e efectul pe care-l are şi nu aspectele sale comerciante. Hai! Bea! Îndrăzneşte, dacă vrei să te ridici cât mai repejor din lumea drepţilor martirici!

          Amintindu-şi de faptul că Marin preparase în seara trecută un minunat festin culinar, fapt care îi atesta pe deplin calităţile şi priceperea sa în domeniul gastronomiei, şi gândindu-se că mai rău decât se simţea în acele momente nu putea să îi fie, Alexandru se hotărî, în cele din urmă, ca să încerce a bea ceea ce îi oferea omul deltei, aşa că, făcându-şi curaj, reuşi a se ridica uşor într-o rână, întinzând o mână tremurătoare înspre pocalul minune. Cu mari eforturi reuşi să bea conţinutul paharului acela, eforturi datorate atât stării sale de slăbiciune şi de tremur cât şi datorate mirosului precum şi a gustului deloc îmbietoare pe care le etala din belşug respectivul lichid.

          După ce şi ultima picătură fu asimilată de interiorul Alexandrinului vizitator al deltei, vraciul de conjunctură, Marin, spuse:

˗ Acum întinde-te iar, întinde-te şi numără până la trei sute, dar nu din sută în sută, sau din zece în zece, ci temeinic, fir cu fir, pai cu pai, număr cu cifră şi cifră cu număr! Eu am pregătit ciomăgetele ăsta greu din stejar pe care îl las lângă domniile dumitale. După ce-i termina cu număratul, pune mâna pe ciomag şi, dacă nu te-i fi vindecat, poţi să te atentezi, chiar şi fără cea mai mică reţinere, asupra umilei mele personalităţi care va aştepta cuminte şi resemnată pedeapsa pe care o merită, iar dacă te-i fi simţi vindecat, o să te las ca să mă strângi în braţe şi chiar să mă şi pupi, dacă îi vrea, iar după asta e musai să trimiţi spre nefiinţare lumească un ţoi zdravăn de răchie, că numai aşa are efect complet şi deplin licoarea mea. E aşa, ca un vaccin în două etape, înţelegi matale!

          Alexandru se supuse docil, ascultând de Marin aşa cum un căţel cuminte şi bine dresat ascultă de dresorul său. Se lăsă, aşadar, încet pe spate şi se puse pe numărat. Ajuns la mirificul număr trei sute se opri cu numărătoarea, deschide ochii, îşi mişcă uşor capul, îşi întinse lateral braţul drept, care nu îi mai tremura, îl roti de câteva ori pentru a se convinge că este funcţional pe deplin, apoi, cu o agilitate şi cu o uşurinţă de neimaginat în urmă cu fix cinci minute, se ridică dintr-un salt în picioare şi, constatând că nu avea nici cea mai mică problemă cu echilibrul, că nu îl mai durea absolut deloc capul şi că murise clopotarul, se repezi entuziasmat spre făuritorul poţiunii aceleia de viaţă dătătoare şi de greţuri alungătoare, îl cuprinse în braţe, îl strânse cu putere, îl ridică, îl scutură, îl zgâlţâi şi apoi îl pupă zgomotos pe amândoi obrajii.

­˗ Adevărate minuni faci tu, Marine!

­˗ Doar ţi-am zis aseară, Alescuţule, că băiatul e plin de multe şi ascunse talente. interveni în vorbă şi moşul Calistrat care se bucura sincer văzându-l pe oaspetele său revenit dintre morţi şi având din plin chef de viaţă. Acu’ bagă fuguţa doza a doua! mai spuse şi îi întinse tânărului pescar un borcănel destul de voluminos, plin ochi cu rachiu. Până la fund, dintr-o singură duşcă! Numai aşa funcţionează toată jmecheria asta magică a lui Marin.

          După ce goli, pe nerăsuflate, borcănelul, Alexandru se scutură energic şi, ştergându-se cu dosul palmei pe la gură, spuse:

­­˗ Curat magică!

Delta cu trei iezi

Redevenit funcţional, Alexandru se alătură celorlalți prieteni ai săi care se aşezaseră deja la masă. După o nouă orgie gastronomică oferită de meşterul Şef Sandra şi la care participaseră în cea mai mare linişte, preocupaţi fiind doar la tăvălirea mămăligii prin castroane, la băgarea la întuneric a minunatelor alimente dar şi la lingerea degetelor, pe masă îşi făcu apariţia, din bagajul lui Alexandru, o nouă sticlă cu ţuică din prune şi după ce o consultară cu toţii de foarte aproape, golind-o de conţinut într-un timp record, începură a se sfătui şi a face planuri despre ce anume aveau să facă în ziua aceea al cărei prânz tocmai ce îl serviseră.

˗ Măi, monşeri, de avaţi ai auzit dumitale? îl întrebă bătrânul pe Alexandru.

­˗ Ce vorbă-i asta, moşule? Chiar ieri ai spus că nu mă mai iei peste picior…!

­˗ Dar nu te iau, Doamne fereşte, nici peste picior şi nici peste vreun alt organism de-al lui tălică, stai liniştit! Întrebam şi eu aşa, că am mai văzut la viaţa mea destui vacanţieri care să creadă că în deltă nu se mai face şi altceva decât ştiucă, şi nu puţini, crede-mă! Dacă te-am jignit cumva, iertare să-mi fie! Te întrebam de auni pentru că acolo unde om merge noi azi, e posibil, chiar foarte posibil, să te întâlneşti cu oarece reprezentaţi de seamă ai dumnealor.

­˗ Şi unde vrei, matale, să mergem? întrebă Vasili.

­˗ Cum unde? Încă nu te-ai prins, măi Prins? Pe Iedu’, unde boala în altă parte?!

­˗ Dar avaţii nu stau pe Iedu’, stau mai sus, la cotul Broaştei, acolo unde se varsă apele repezi din Cucuvoiaca Mare.

˗ Iecsagt, mon nepot. Dar de acolo, dacă te uiţi la dreapta, pe lungul stufului, unde îţi bate cătarea? Nu pe Iedul, cumva? Chiar dacă nu eşti fiziceşte acolo, cu fascicolul felinarelor frontale poţi spune că e ca şi cum ai fi. Corect?

˗ Corect, dar nu înţeleg de ce… spuse Prins, dar apoi, după un moment mai temeinic de gândire, îşi dădu o palmă, în cel mai teatral mod cu putinţă, peste frunte şi spuse: Da, ai mare dreptate, unchiule, musai trebuie să ajungem azi acolo!

­˗ Se vede treaba că eşti născut, făcut şi făurit din acelaşi aluat ca şi mine! Ai pricepit rapid cum stau mărfurile pe tarabă! Brava, nepoate! zise bătrânul care apoi se întoarse cu faţa către Marin şi îi spuse:

­˗ Meştere bucătare şi bucămoale, noi om merge niţel să vedem care e nivelul apelor Dunării în zonele despre care am pomenit mai devreme.

­˗ Prea bine, moş Calistrat, prea bine! răspunse binevoitor Sandra.

˗ Păi, nu-i chiar aşa de bine! Cu tine am eu o altă daravelă de rezolvat. Nu scapi aşa de uşor! Amu, dacă tot ai intrat în clubul nostru secretos, trebuie să joci cu noi până la capăt! Ai înţeles?

˗ Înţeles, moşule!

˗ Mai întâi şi prima dată, să-mi zici cum te mai înţelegi mătăluţă cu Fefeul?

­˗ Ceruri senine, moş Danilovici, numai ceruri senine şi ape line din direcţia asta! Fără nori şi fără vântoase. Nu avem noi multe lucruri de împărţit şi de aceea nici nu avem de ce să ne sfădim sau să ne învrăjbim, în vreun fel, unul cu altul.

­˗ Bun! Asta îi foarte bun, măi flăcău, măi! Uite, deci, care-i treaba ta! mai spuse bătrânul şi, luându-l cu o mână de după gât pe Marin, se îndepărtă împreună cu acesta spre fundul curţii, în timp ce-i tot şuşotea ceva în mare taină.

– Dar, ce secrete misterioase ai sădit în urechile lu’ bucă-tare, unchiule? întrebă Prins atunci când ajunseră toţi trei la barcă.

– Treburi de oameni mari, nepoate. Am sădit nişte seminţe de mare calitate care au încolţit numaidecât, au crescut şi au şi rodit, dar încă sunt prea verzi fructele lor pentru gustul tău. Când s-or coace, te-oi anunţa eu, stai fără nădejde! Mai bine hai fuguţa spre cotul Broaştei, că şi aşa-i cam târzior!

          Ştiind cât de încăpăţânat este bătrânul Danilovici, Prins nu mai insistă şi, privind mirat spre Alexandru, care ridică şi el nedumerit din umeri, se urcă în barcă apucându-se de aşezat lucrurile în aceasta.

          Vântul se trezise din catalepsia în care zăcuse în ultimele zile şi începuse a se juca cu natura deltei după voia inimii sale, nedându-i totuşi prea mare bătaie de cap, mulțumindu-se doar a o frământa pe alocuri, a o zgâlţâi prin anumite părţi şi a o tulbura pe la maluri.

          Barca luneca grăbită, cu vântul din spate, neîntâmpinând nici un fel de îndârjire din partea valurilor care se grăbeau şi ele în aceeaşi direcţie de mers.

          Prin dosuri, stufurile încă reuşeau a şede drepte, frământate doar de un uşor zăngănit, dar prin zonele dezgolite palele răcoroase ale vântului răsculat le frângeau, culcându-le, învârtindu-le, amestecându-le. Totuşi, încă era bine! Nu se putea spune nici pe departe că era, cumva, furtună.

          Mânaţi aşa, de la spate, ajunseră nesperat de repede la locul de revărsare al apelor repezi din Cucuvoaica Mare, la locul numit de popor „Cotul Broaştei”. După ce traseră cu băgare de seamă barca într-un loc mai ferit de unde pescarul să poată lansa fără opreliştile venite din partea vântului înspre curentul apei, spre undirea avaţilor, o ancorară temeinic, iar bătrânul, destupând o sticlă de vodcă din traista sa cea parcă fără fund, zise calm:

– Ei, de-amu dragilor, ne-om cam da la aşteptat! Tu avaţii, noi cornuţii!

– Eu m-oi da la căutat, nu la aşteptat, bădie!

– Asta e impresia ta şi părerea dumitale. Eu tot la ale mele vorbe rămân. Până nu te-or căuta ei pe la cârlige, tălică nu o să-i poţi prinde. Tu zici că îi cauţi, sau cel puţin aşa crezi şi chiar îţi închipui dar, de fapt şi de drept, uneori chiar şi de stâng, tu alta nu faci decât să aștepți ca ei să tragă. Deci, aşteptare plăcută… monşeri!

          Lucrurile au început a decurge în acea zi cam ca şi în precedentele două, cu Alexandru probând de zor nălucile iar cu unchiul şi nepotul probând, şi mai de zor, sticlele de vodcă. Doar vântul era singurul care se interpunea, ca element de noutate, în peisaj, în rest se conturase cam acelaşi tablou deja cunoscut, deja povestit şi descris.

          Priceperea lui Alexandru de a amăgi cu nălucile şi tehnicile sale şi alţi peşti dintre cei care se fac prin deltă, după cum se exprimase moş Calistrat, fusese din plin ilustrată încă din ziua precedentă atunci când pescarul se războise victorios cu regimente întregi de bibani belicoşi şi răpusese, după o luptă lungă, dar deosebit de frumoasă, chiar pe generalul şalăilor, aşadar, astăzi el mai trebuia doar să exemplifice lumii faptul că se pricepe şi la undirea acelor peşti de argint care sparg nebuni unda şi zdruncină sufletul pescarului prin atacurile lor zălude, adică al avaţilor.

          A tot încercat pescarul, şi ici, şi colo, a tot schimbat nălucile, a tot schimbat modul de recuperare a acestora, a dat mai spre substrat, a dat mai spre peliculă, apoi între ape, dar degeaba. Cu toate că, adeseori, printre valurile iscate de vântul ce nu părea a da semne de oboseală se puteau distinge, destul de clar, salturile lucitorilor avaţi, avaţi care păreau de o de talie mai mult decât cumsecade, aceştia nu păreau a fi însă interesaţi de amăgirile din capătul liniei veneticului. Îşi făceau jocurile lor obişnuite, îşi urmăreau prada lor naturală, se azvârleau asupra ei rupând valul, se prăvăleau, mai apoi, cu zgomot mare, şi se întreceau între dânşii parcă, ignorând pescarul şi momelile sale artificiale în modul cel mai categoric şi în mai dureros pentru inima acestuia.

          Timpul a trecut, vântul a tot curs nervos peste ape, încâlcind şi turtind stufărişurile, iar peştii au continuat a nu colabora cu lansetistul, lunecând nervoşi printre unde, încâlcind sentimentele lui Alexandru, turtind tot mai mult orgoliul său de pescar.

          Deja puterea astrului zilei, dar şi ceea a vântului, scăzuseră simţitor atunci când, totuşi, minunea se produse şi pescarul resimţi, până în străfundurile simţirilor sale, tot avântul, toată nebunia, toată foamea şi frenezia de care dăduse dovadă avatul acela care se aventurase înspre nălucă.

– Ho, ho, ho! Şi… ha, ha, ha! Iaca şi aunu’, da! exclamă bătrânul Danilovici, observând curbarea grozavă a lansetei. Era şi vremea, măi copchile! 

Lupta, deosebit de intensă la început, prinse a se mai ostoi odată cu trecerea timpului, iar avatul pe care minciogul îl cuprinse în cele din urmă în plasa sa, extrăgându-l dintre unde, se dovedi a fi unul dintre reprezentanţii de marcă ai familiei sale, nu exagerat de mare, dar având totuşi o talie care ar fi fost mai mult decât apreciată de către orice pescar. Şi acela avea să fie doar începutul.

Ca hipnotizaţi începură a veni mai apoi avaţii înspre nălucă, înspre barcă, înspre undiţar, încât acesta cu greu mai făcea faţă atacurilor şi drilurilor. Încet, încet, îl cuprindea oboseala, dar era o oboseală extrem de plăcută, o oboseală care era exact pe gustul lui Alexandru, tot aşa după cum vodca era pe gustul lui moş Calistrat.

Lucrurile mergeau deci chiar nesperat de bine pentru cel venit în căutare de aventuri halieutice tocmai în lumea dintre nuferi, atunci când bătrânul om al deltei exclamă din nou:

– Ho, ho, ho! Şi… ha, ha, ha! Iaca şi ieduţii, da! Toţi trei! Exact cum bănuiam!

„Hielău!”, bătrâne vestitor de veşti lumeşti! Ce capre verzi pe pereţi vezi matale? Şi ce iezi cucu – şi – pupăza – ieţi ţi se năzar? Îţi bat farurile aiurea, cumva, sau îţi scârțâie piuliţele pe la mansardă?

– Prea blegul şi tonontomanul meu nepoţel şi nepurcel! Ia nu mai guiţa tu a pagubă şi execută o rotire a cutiei craniului ce-l porţi cam fără rost, mătălică, pe umeri, înspre direcţia dindărăptul fiinţei tale! Adică, schimbă-ţi faţa cu dosul, sau invers, dosul cu faţa, dar la frumuseţea pe care o debordezi tu, cam tot aia e, nimeni nu ar face diferenţa care-i una şi care-i alta…

– Te-ai îmbeţivit, cumva, unchiaşule?! De ce jigneşti artiştii! Şi ce palavre fără sens tot îndrugi dumitale acolo? Fii, deci, mai clar şi explicitar! Nu mai fii aşa de lampadar în exprimările împrăştiate asupra lumii înconjurăreţe!

– Bre, fratele lui Ştrulă! Întoarce capul şi uită-te vertical şi drept înainte, în lungul canalului aista lung!

Întorcându-se, Prins văzu, la o oarecare depărtare, o barcă. În barca respectivă erau doi oameni. Vasili îi recunoscu imediat.

– Aici eraţi deci, măi cormoranilor! Auuu, moşule, dar ce i-ai fript! Exact de cornuţi au picat! Ha! Ha!

– Puteam să mă juruiesc că au muşcat momeala mea de aseară! Uite la fraţii ăia doi, coane Alexandru, la cânii ăia de oameni, de acolo! Ei sunt ăi mai mari braconieri din toată delta. Oameni fără omenie, oameni fără scrupule, oameni care toată viaţa lor nu au făcut nimic alta decât au braconat şi au furat. Anume am spus aseară că ai prins şalăii pe Iedul, şi anumit am venit astăzi aici, taman ca să văd cine a pus botul şi cine e mai hrăpăreţ şi mai dornic de înavuţire. Îi bănuiam pe dânşii, acum i-am şi dovedit. Au fost astă noapte şi au întins plasele iar acuma le verifică. De lungi şi triste mutre vor da dovezi la lume atunci când o să vadă că nu găsesc animalele de şalăi pe care le visează, şi multe şi cutremurătoare sudălmi o să-mi trimită mie pe scăfârlie când şi-or da seama că i-am jucat pe degete cu vorbele mele!

          Cei doi nou veniţi făceau întocmai aşa după cum spusese moşul. Mergeau încet cu barca în lungul plaselor pe care le întinseseră din timp, verificându-le. Din când în când se mai opreau şi scoteau din ochiuri puţinii şi micii peşti prinşi, ori descâlceau ochiurile, dacă plasa era cumva încâlcită.

– Braconieri, braconieri, înţeleg, pricep, dar de ce le-ai zis mai zis şi cornuţi? Iezi chiar, parcă! întrebă Alexandru.

– Aşa le spune la neamul lor. De-a lu’ Capră. Zice lumea că unul dintre străbunii lor a fost un recunoscut iubitor şi admirator de animale şi că a dezvoltat în timp o mare afinitate de relaţiune intimă cu o paricopitată mai zglobie şi cu lână aurie. Un zoofilist din acela, înţelegi matale cred, căci pare să ai şcoli absolvite, nu făcute, că nu pari a fi zidar de meserie şi nici vreun tencuici din acela care drişcuieşte pereţii, nu cred că eşti.

– Ghicit-ai, moş Danilovici! Nu sunt nici zidar, şi nici nu fac tencuieli. Nici interioare şi nici exterioare.

– Dar ce funcţii împărăteşti îndeplineşte domnia lu’ matale în a noastră societate românească?

– Sunt un simplu economist, unchiaşule.

– Un simplu economist, dar totuşi un mare şi complex pescar! făcu, filozofic, Prins.

– Am priceput acuma care-s iezii, spuse Alexandru, unul e canalul în sine, şi ceilalţi doi sunt fraţii debusolaţii.

– Încă nu-s debusolaţi total şi pe deplin, aşa după cum chiar merită ei să fie, mai au puţin de lucrat la capitolul ăsta. spuse încet bătrânul. Stai să gate cu plasele şi să-şi dea seama, pe de-a-ntregul, ce ţeapă au luat! Atunci să vezi debusolare! Dar, ai avut dreptate, monşeri! Asta-i Delta cu trei iezi!

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *