LUMEA DINTRE NUFERI – Piedica

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: Expresul de la ora 19

***

Piedica

          Cu toate că noaptea era în toată puterea sa, bătrânul nu dorea să meargă acasă. Avea el alte planuri pe care însă nu le făcuse cunoscute şi însoţitorilor săi. După ce coborâră din barcă şi puseră bagajele în mica cocioabă de pe malul apei care le servea ca şi depozit, moşul porni pe o altă direcţie decât ar fi fost normal dacă ar fi dorit să ajungă acasă.

˗ Halo! Moş Cârmaciu’! Vezi că ţi s-a defectat busola? Ai apucat-o pe căi greşite!

˗ De mulţi ani, muceo! De mulţi ani am apucat-o eu pe căi greşite. De când am rămas ca băţul de ciulin, singur-singurel în calea viscolelor vieţii şi al gerului din sufletele oamenilor.

˗ Aha… şi acum să înţeleg că vrei a exemplifica pe viu deraierea matale de pe orbită? Unde crezi că pleci? Hai acasă, că mi-e foame! Că azi, de mâncat am tot băut…

˗ Am băut, ce-i drept, dar nu destul! Şi nici măcar nu ne-am lăudat! Șălăiandru ca ăsta la undiţă nu ştiu cine a mai prins în ultimii ani pe aicea! Nici la vintire nu mai intră aşa animale. Merită să-l arătăm şi altora, să-i facem să îi roadă puţintel individia şi să-şi roadă şi ei unghiile. Haide, aşadar, să turnăm nişte elixir etilotestic în venele noastre şi totodată să turnăm nişte elixir veninos în venele altora! Şi mai trebuie să-l arătăm mapamondului şi să-l lăudăm puţin şi pe creştinul aista venit din lumile uscatului taman până în inima lumii apelor. Păi, ce amintire mai bună o să aibă el din toată vizitaţiunea lui în deltă dacă nu ochii holbo-bulbucaţi ai confraţilor noştri de aşezare rurală şi riverană prin definiţie şi poziţionare?

          După un foarte scurt timp de gândire, nepotul spuse:

˗ Da’ să ştii că ai cumva dreptate matale! Hai să le stoarcem câteva lacrimi de ciudă ălora de i-om găsi la crâşmă! Am eu vreo doi care sper să fie acolo şi pe care vreau să-i facem să-şi mănânce de sub unghii! Ha… ce o să mai râd de dânşii! Iar pe prietenul meu cel mai bun, Alexandru, o să îl îndop cu laude, aşa ca şi cum aş îndopa un ţânţar cu miez de nucă, şi o să-i ridic talentul în slăvi de n-o să poată ajunge nimeni la el, poate doar soarele şi luna! Las’ pe mine, că sunt priceput la din astea!

          Alexandru ar fi dorit şi el să zică ceva, mai ales că deodată devenise cel mai bun prieten al lui Ilii, după cum tocmai spusese acesta, dar însoţitorii săi o luaseră cu o aşa de mare viteză la picior pe cărarea numai de ei cunoscută, că, de teamă să nu se rătăcească, porni în grabă pe urmele lor fără să mai spună nimic.

          După un oarece timp de mers pe cărarea îngustă şi şerpuitoare ajunseră la o uliţă care străbătea, lată şi dreaptă, satul în lungul său.

˗ Am ajuns la drumul principal! spuse principial moşul.

˗ Acolo, pe dreapta, unde se văd luminile acelea două, îşi găseşte odihnă şi loc deltaicul nostru „pub” rural. „Ui ar caming, babi!” îl completă nepotul arătând cu mâna în direcţia menţionată.

          Nisipul fin cu care acoperea uliţa făcea ca cei trei să se apropie în modul cel mai felinic cu putinţă, dacă putem spune aşa, de locul indicat de tânărul nepot al lui moş Calistrat. Înaintau în şir indian. Primul mergea unchiul, urmat îndeaproape de nepotul ce căra cu greu sacul în care ducea şalăul, iar ultimul din coloană era cel mai bun prieten al mijlocaşului.

          Ajunseră curând în faţa cârciumii. Clădirea era joasă, ca toate celelalte din jurul său, era spoită cu acel albastrul atât de specific zonei, era acoperită cu nelipsitul stuf, iar deasupra uşii purta, cu fală parcă, o tăblie verde din lemn pe care erau înşiruite nişte litere roşii ca sângele. „PIEDICA”, aşa era denumit stabilimentul ce destabiliza minţile şi buzunarele celor care îi treceau pragul. Oricum, inspirat nume, deoarece multă lume se împiedica aproape zilnic, mai mult sau mai puţin, între zidurile sale.

          Moşul şi nepotul se sfătuiră un timp în şoaptă, apoi, făcându-i semn lui Alexandru, bătrânul Danilovici spuse:

­˗ Hai cu mine, pescar fruntaş, dar să nu zici nimic, numai să dai din cap! Mă laşi pe mine să povestesc ce şi cum vreau eu, cui vreau eu? Ne-am înţeles?

          Alexandru dădu aprobator din cap pentru a exemplifica treaba că înţelesese şi învăţase cu exactitate ce anume avea de făcut.

          Mulţumit, bătrânul porni spre cârciumă şi deschise larg uşa.

          Odaia era destul de largă, poate mai largă decât ai fi crezut privind clădirea din exterior. Drept în faţă era tejgheaua lungă în spatele căreia stătea un bărbat între două vârste, de o statură medie şi cu o alură obişnuită, adică un ins care se prezenta lumii exact după celebrul tipar : „nici tânăr, dar nici bătrân, nici înalt, dar nici scund, nici gras, dar nici slab”. Era barmanul. Pe stânga şi pe dreapta, înspre pereţi,  erau mai multe mese rotunde şi negre la culoare, în jurul cărora, pe nişte scaune tot negre, stăteau zece indivizi grupaţi în trei grupuri, două grupuri de câte trei inşi în stânga şi un grup de patru indivizi în dreapta. Sticle diverse, ce trăgeau cu toate să moară, aflate în diferite stadii de golire, mai mult sau mai puţin terminale, acopereau mesele unde se găseau adunaţi muşterii „împiedicaţi”, şi un număr infinit parcă de pahare erau împrăştiate într-aiurea printre ele, iar altele se aflau în mâinile celor implicaţi în acele şedinţe nocturne de „spirtism”. Fumul de ţigară, relativ bine reprezentat cantitativ în interiorul încăperii, dădea impresia prin prezenţa sa că lumea aceea, interioară a „Piedicii”, era cuprinsă parcă de nişte ceţuri misterioase. Oricum, cam toţi de acolo erau destul de bine afumaţi iar în multe dintre minţile prezente, teoretic doar pe la mese, plutea o ceaţă totală.

          Dând din cap în semn de salut în stânga şi în dreapta, noii muşterii ai cârciumii ajunseră în faţa barului şi se aşezară tăcuţi pe cele două scaune înalte aflate acolo.

˗ Bine ai venit, moş Calistrat! spuse barmanul cu un aer plictisit.

­­­          Bătrânul se făcu a nu-l auzi, şi de aceea, atunci când barmanul repetă formula de politeţe, acesta îl privi mirat, zicând:

­˗ Dapă-i, sara bună! Nu te văzusem că eşti aicea. Scuză-mă, dar sunt foarte tulburat! Încă nu mi-am revenit complet…

˗ Da ce păţişi, moşule? întrebă barmanul care începea să devină uşor interesat de discuţie.

          Bătrânul nu răspunse din prima. Privi o vreme în gol, apoi aruncă câteva priviri rapide în stânga şi în dreapta, spre cei prezenţi în încăpere, dintre care, o parte din ei, priveau şi ascultau cele ce se discutau la bar, dorind parcă a se încredinţa dacă poate spune liber, sau nu, ceea ce îl măcina.

­˗ Prea ne urmăresc aceia, spuse spre barman, făcând un semn discret cu capul în direcţia consumatorilor nocturni. Nu pot să-ţi zic, că ne aud şi ei.

          Curiozitatea barmanului creştea cu fiecare gest făcut şi cu fiecare cuvânt rostit de moş Calistrat.

˗ Da’ mie poţi să îmi spui? Numai mie. La ureche.

­­˗ Toarnă întâi câte un coraj la pahar şi apoi ţi-oi zice, numai ţie, şi numai la ureche,  dar numa’ dacă juri să nu zici la nimeni altu’! Şi poţi da paharele alea din partea casei, că nu toată ziua ai nişte oaspeţi aşa de seamă ca noi!

˗ Jur, moşule, jur! Şi ţi-oi da şi un rând din partea casei că nu-s eu aşa de negru la inimă, după cum spun unii.

˗ La inimă nu eşti rău, numai la pix. Că nu degeaba a ’nceput a-ţi zice lumea Triplu Pix, că ai mare îndemânare în a umfla sumele de pe caietele cu datorii.

          Barmanul se făcu a nu auzi spusele bătrânului şi le turnă câte un pahar celor doi nou veniţi.

­˗ Sper că nu ne-ai pus rachiu din acela ieftin, cu gust de vecie, spre bucuria popii şi-a groparului!

­˗ Stai liniştit, bade Danilovici! E rachiu din acela bun, clasa unu forte, nu-i esenţă de hârleţ! spuse încurcat omul din spatele tejghelei.

          După ce gustă mai întâi circumspect conţinutul paharului, şi abia atunci când se convinse că era exact pe placul său, moşul îl dădu peste cap dintr-o duşcă, se linse pe buze, puse paharul pe tejghea, se aplecă peste aceasta şi şuşoti ceva, o vreme, la urechea barmanului care asculta atent ce-i spunea moşul şi pe chipul căruia începea a se zugrăvi uimirea.

          După ce termină ce avea de spus bătrânul se retrase pe scaunul său şi îşi aprinse o ţigară, privind cu interes la barman. Acesta a stat tăcut o vreme, uitându-se stăruitor asupra lui Alexandru, apoi a întrebat încet:

˗ El?

          Bătrânul dădu încet din cap, în semn de aprobare.

­˗ El.

˗ Azi?

˗ Azi.

˗ Zece zici?

˗ Fix zece.

˗ Paişpe zici?

˗ Paişpe şi un pic.

˗ Şi numai unul…?

˗ Numai unul.

˗ Nu pot să cred…!

­­˗ Aşa e, cum îţi spun.

˗ Doamne, Dumnezeule…

˗ Aşa am zis şi eu.

˗ Far plai, zici?

­˗ Far plai, zic

˗ Şi… e la Vasili?

Bătrânul dădu, din nou, complice din cap.

˗ La Vasili.

          Barmanul se grăbi a umple din nou paharele celor doi.

­˗ Tot din parte casei! anunţă el surescitat.

          Discuţia aceasta ciudată atrase atenţia celor din cârciumă astfel că unul dintre ei, un ins ce purta o pălărie de paie pe cap şi era îmbrăcat cu un vindiac vechi şi aproape decolorat, purtând şi cizme de cauciuc în picioare, se apropie de bar şi spuse:

˗ Bună seara, moş Canistră! Ce tot şuşoteşti aicea cu meşterul Pix cel triplu? Te învaţă cumva şi pe matale arta magică a umflării datoriilor?

˗ Măi Marine, da’ nătântol mai eşti! Ce treabă am eu cu datoriile tale, umflate sau costelive, cum or fi ele!? Alte treburi avem noi aicea predispuse filosofării, treburi de oameni mari.

˗ Aha… filozofării care va să zică…! Dar ştii că eşti simpatic, moşule, mai ales că văd că respecţi cu sfinţenie învăţăturile alea vechi: „De primul biberone depinde filozofarea”! spuse cu un aer de mare înţelept Marin, dorind parcă a arăta întregii galaxii faptul că domnia sa nu este vreun nepriceput sau vreun neînvăţat pe care să îţi permiţi a-l lua la împins vagoane, aşa după cum tocmai făcuse moş Calistrat.

˗ Ha! Ştii latineasca… care va să zică?

­­˗ Absolut. Global şi per ansamblu.

˗ Bun! Atunci să ştii că nu mai vorbesc cu tine.

­˗ Da’… de ce, măi Canistratule? De ce?

­­˗ De „Acvila nu căsăpit musca”. Uite, de aia! Spuse Danilovici şi îşi întoarse privirea spre barman, bând melancolic din paharul pe care îl ţinea în mână.

Marin se dădu un pas în spate şi prinse a privi mai mult decât încurcat înspre moşneag. Pe chipul său mirat prinseră a galopa în voie bidivii dezorientării. Stătu o vreme aşa, cu gura deschisă, dorind parcă a spune ceva, uitându-se pe rând, când la bătrân, când la barman, dar văzând că nici unul nu îi mai acordă vreo atenţie, se întoarse brusc spre Alexandru, îi întinse mâna şi îi spuse:

­˗ Eu mă autointitulez Şef, lumea mă strigă Sandra, dar numele ce­l port prin buletine e Marin. Cu cine am oroarea…, „pardonisimo”, onoarea?

          Alexandru îi întinse şi el mâna, dar, nevoind a ieşi din cuvântul dat bătrânului, nu spuse nimic şi de aceea se puse a mişca din cap în diverse moduri, care de care mai ciudate şi mai caraghioase, mişcări care îi confereau un adevărat aer ştiinţifico-fantastic.

­˗ Ce are omul, bre? Chemaţi un felcer de minţi rătăcitoare! strigară speriaţi Marin, Sandra şi Şef, toţi trei întruchipaţi în persoana aceea învelită în vindiac şi cu cizme de cauciuc care se agita în faţa tejghelei.

          Nervos, barmanul interveni:

­˗ Da’ mai taci odată, Sandro, că de nu îţi ofer o sticlă-n cap! Ce îmi sperii musafirii? Oricum, după toate aventurile de azi… nici nu are cum să fie liniştit… săracul om, multe a mai avut de tras!

­˗ Drept spui, Pixule! A avut de tras, nu glumă. Cu greu a tras totul la barcă. Adevărat greu! spuse moşul după ce mai luă o duşcă din paharul său, golindu-l, ne întorcând însă privirea spre cetăţeanul deltei aflat din dreapta sa şi care stătea în acele momente faţă în faţă cu Ion Alexandru.

­ ˗ Ce are, oameni buni? De ce suferă ’mnealui? Despre ce aventuri tot vorbiţi voi acolo, despre ce barcă şi ce a fost, mă rog, aşa de greu…?! întrebă cu o tonalitate mai molcomă Marin.

­˗ Aşa mai merge, Sandro! Trag seamă că ai trecut pe modul silenţios. Vezi că se poate? Numa’ că… eu nu am voie a-ţi zice nimic. Am promis… da’ ce zic că am promis… am jurat chiar!

­˗ Moş Calistrat, dar ştiu că m-ai făcut curios! spuse cu înfrigurare Marin. Bre Pixule, ia mai dă tu câte un rând de horincă boierilor acestora, din partea mea.

          Auzind cum stă treaba, moş Danilovici îşi întoarse încet capul spre cel pe care se prefăcuse a-l ignora atâta vreme.

­˗ Da’ bune să-ţi fie intenţiile, Marine! Văd că ţi-a revenit discernământu-n pălărie. Brava!

˗ Să ai poftă, moşule! Da-mi zici şi mie, nu? Că mor de curiozitate, nu alta…

˗ Dacă mori, să ştii că nu te-oi îngropa eu! Tot popa o s-o facă! Da’ ţi-oi zice că nu vreau să am totuşi pe cunoştinţă decesul unui confrate deltar, şi nici nu vreau ca satul nostru să sărăcească prin pierderea unui meşter bucătar aşa de priceput ca tine. Dă-te aproape!

          Marin se apropie de moş iar acesta îi şuşoti şi lui un timp ceva la ureche.

­˗ Glumezi cumva? Nu cred! spuse el atunci când moşul încetă cu tainele sale.

­˗ Ce să-ţi fac dacă eşti ateu? Sau eşti neam, poate, cu Toma? Eu ţi-am povestit exact ce şi cum a fost. Tu m-ai rugat. Nu eu ţi-am servit friptura aiasta, de la mine dorinţă.

­˗ Lasă, bre moşule, fripturile, că nu e de competenţele lu’ matale! Astea sunt obiectivele mele de activitate, doar ştii prea bine. Te juri?

˗ Dar la ce bun să mă jur, Marine?

­˗ Ca să te cred…

˗ Dragul meu tont! Scuză-mă, dar altfel nu-ţi pot a zice! Cu capacităţile oculare cum stai? Adică, cu boldanii? Funcţionează? Sunt de încredere?

˗ De mare încredere, moşule, şi funcţionează perfect ambii şi chiar şi amândoi. Uneori, atunci când bate vântul, mai lăcrimează acela stângu’, dar de văzut văd indubitabil de bine, de corect, concret şi coerent.

­˗ Uneori văd şi dublu… mai ales după ce pleci seara de la cârciumă. interveni şi barmanul în discuţie.

˗ Uneori, adeseori adică, vezi tu datoriile la dublu, măi Pixule. se enervă cetăţeanul ascuns în vindiacul cel ponosit. Dar de ce m-ai întrebat de simţurile mele vizionare, moş Danilovici, îţi deschizi poate vreun cabinet ofltalmoglonic… din acela… şi nu ştiu eu?

­˗ Da’ tu ce ştii, măi? Mai nimic, în afară de gătitul mâncărilor, acolo unde, trebuie să recunosc, eşti cel mai bun din câţi am cunoscut eu vreodată. Te întrebam dacă stai bine cu văzul că proba e la Vasili şi poţi să o vezi, iar dacă o vezi, poţi să o şi crezi. Nu?

­˗ Păi, unde-i Vasile?

˗ Ieşi pe uşă, şi-i vedea! Stă cu sacul afară, nu intră, ca să nu zică lumea cumva că am venit a ne lăuda.

          Intrigat, Marin ieşi grăbit afară. Dădură să-l urmeze şi alţii dar moşul se ridică fuguţa de pe scaun şi fiind negândit de sprinten ajunse în faţa uşii înaintea acelora, încercând a nu-i lăsa ca să iasă din sală. Pe unul îl prinse de pulpana hainei, altuia îi puse piedică de căzu săracul român, cu un zgomot sec, lat pe podeaua crâşmei, iar pe altul îl împinse peste un scaun, răsturnându-l, iscând astfel o hărmălaie de nedescris.

          Oamenii deja începură să se agite şi să-şi arate colţii înspre bătrân cu intenţii nu tocmai ortodoxe, dar tocmai atunci uşa de la intrare se redeschise şi Marin intră cu sacul cu şalăul într-o mână iar cu cealaltă ţinându-l pe după gât pe Vasili. Văzând zarva iscată în sală,  Marin se opri şi începu a urla:

˗ Hooo! Da’ ce-i cu circusul aista, fraţilor? Faceţi cumva lupte grele cu romanii? Ia calmaţi-vă cu toţii şi veniţi să vedeţi ce n-aţi mai văzut demult!

          Răscoala la adresa lui moş Calistrat se stinse ca prin minune şi toată suflarea se apropie curioasă de meşterul bucătar şi de Vasili, înconjurându-i, inclusiv cetăţeanul cel împiedicat la propriu de bătrân şi care între timp reuşise să se dezlipească de orizontală.

          Marin alese ca scenă de prezentare o masă care era goală şi scoţând din sac ditamai peştele îl întinse pe aceasta. Capul şi coada şalăului atârnau în gol căci întrecea cu multe în lungime diametrul meselor din cârciumă. Efectul vizual a fost cel scontat. Toţi priveau miraţi şi fără să spună nimic.

˗ Şi ăsta-i numai mezinul. rupse tăcerea bătrânul Danilovici atunci când consideră că era momentul să mai adauge puţin piper în mâncarea pe care o servea celor prezenţi.

˗ Cum adică, mezinul? Au fost şi mai mari?

­˗ Fost.

­˗ Câţi?

˗ Încă nouă.

­˗ Da’ de unde, dacă nu-i cu supărare?

˗ Toţi de pe canalul Iedului.

˗ Iedului zici? Da’ acolo de ani buni nu s-a mai prins mare lucru…

˗ Până azi.

˗ Toţi de acolo?

­˗ Toţi zece.

˗ Ei na… zece!

˗ Fix zece. repetă barmanul vorbele rostite cu ceva vreme mai înainte de moş Calistrat.

˗ Şi cel mai mare, cât?

˗ Paişpe şi un pic. nu se lăsă iarăşi Pix.

­˗ Şi restul… Unde-s restul?

          Din nou Triplu Pix se grăbi să răspundă, dar o făcu pe un ton foarte grav şi cu o voce destul de sonoră:

­˗ Far plai.

˗ Ce far, ce plai? Ce tot îndrugi acolo?

          Vasili se simţi atunci dator să intervină şi să lămurească lucrurile. El începu a le povesti oamenilor despre noile concepte care guvernează pescuitul recreativ, despre cum este respectată natura de undiţarii moderni şi despre ce înseamnă spiritul de fair-play al pescarului nou.

          Oamenii ascultau cuvintele sale, privindu-l în modul cel mai bovin cu putinţă.

          La sfârşitul cuvântării sale, Vasile spuse:

˗ Aceste idealuri măreţe sunt cele ce animalizează cunoştinţa şi faptele eroului nostru contemporan şi actualmente aici prezent, prietenul meu cel mai bun, vestitorul Alexandru, cel mai grozav pescar ce vieţuieşte chiar şi antum pe planeta noastră cea albastră, rotundă şi mare, mai mare chiar decât însuşi marea cea mare. Priviţi-l, aşadar, dragii mei consăteni, el este Alexandru cel Măreţ, el este Vitezistul Alexandru! Şi să ştiţi de la mine că al său talent pescăresc este unic sub soare şi omul acesta, dar ce zic eu, omul… zeul acesta este pescarul cu cea mai dreaptă coloană verticală din câţi au existat, există, sau vor exista vreodată prin lumile universale.

          Toţi cei prezenţi au întors grăbiţi privirile spre veneticul pescar care stătea stingher pe scaunul său de la tejghea, fâstâcit parcă de tot ceea ce se petrecea. Oamenii se grăbiră a-l felicita şi a-i pune tot felul de întrebări, într-un vacarm de nedescris. Ţinând a nu ieşi din promisiunea făcută moşului, Alexandru tot nu cuteza a deschide gura ca să rostească ceva, aşa că începu iar a da anapoda din cap.

˗ Pe el, fraţilor! strigă atunci, exaltat, Marin.

          Alexandru se sperie rău de tot, se făcu alb la trup şi se lăsă să alunece uşor de pe scaun, grăbindu-se apoi a se pitula sub acesta, cu faţa lipită de peretele tejghelei, dorind astfel a o apăra de eventualele lovituri care puteau surveni dinspre hoarda ce tocmai năvălea asupra lui.

          Cu Marin şi Vasili în frunte, oamenii deltei l-au extras pe venetic de sub scaun şi strigând din toate piepturile „URA!” au început a-l purta cu mândrie, pe umeri, prin încăpere. Cineva luase şalăul de pe masă şi îl pusese în braţele pescarului, ca pe un trofeu.

Revenindu-şi din spaimă şi înțelegând acum cum stau lucrurile, Alexandru îşi dădu seama că, în acele clipe, pentru prima dată în viaţa sa, se simţea cu adevărat mândru de faptul că era pescar. Şi încă ce pescar! Nici el măcar nu ştiuse până în seara aceea că era un aşa de mare undiţar. O aflase atunci. Nu mai conta faptul că lucrurile nu stăteau tocmai aşa cum le povestise şi le înflorise moş Calistrat, nu mai conta faptul că şi rachiul pe care îl băuse în seara aceea avea şi el meritele şi efectele sale în sentimentele pe care le trăia, nu mai conta… Oricum ar fi fost, cert era doar faptul că Alexandru se simţea cu adevărat fericit în acele momente.

Prin toată agitaţia care cuprinsese stabilimentul, altfel destul de liniştit al „Piedicii”, el reuşi să îl întrezărească o clipă pe bătrânul Danilovici stând calm pe scaunul său, sorbind din pahar şi făcându-i complice cu ochiul.

Circul a mai continuat o vreme iar Pix-ul a tot servit băuturi în stânga şi în dreapta, făcându­-şi norma mai ceva decât într-o zi de sărbătoare.

Dar totuşi, dintre toţi cei prezenţi acolo, doi indivizi, unul scund, gras şi bărbos şi un altul înalt, deşirat şi spân, făceau notă discordantă. Ei nu luau parte la sărbătorirea lui Alexandru ci stăteau mai deoparte, bând pahar după pahar, ascultând atenţi toate câte se discutau şi aruncând priviri înciudate asupra străinului, asupra şalăului, asupra lui Vasili şi asupra lui moş Calistrat.

Bărbosul şopti sarcastic la un moment dat:

˗ Auzi la ei, cică pe Iedu’!

˗ Iedu’… vacs! îi răspunse spânul aruncând, fără nici un pardon, printre dinţi, o flegmă direct pe podeaua de lemn a „Piedicii”.

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *