LUMEA DINTRE NUFERI – UN OM CINSTIT

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: Expresul de la ora 19

***

Un om cinstit

          Chiar dacă ar fi dorit să continue goana după știuci, goană începută în ziua precedentă, un gând apărut parcă de nici unde sau dictat în mod inconştient de pescarul care sălăşluia în persoana sa, îl făcu pe Alexandru a hotărî ca ziua aceea, a doua din concediul său în lumea dintre nuferi, să se desfăşoare sub semnul şalăilor şi al bibanilor.

˗ Moş Calistrat, eu zic să mai lăsăm ştiucilor încă vreo douăzeci – treizeci de ore ca să mai crească şi să se mai îngraşe, iar noi să mergem a căuta oarece strapazani, ori bibănuşi azi! Ai, ce zici?

˗ Da’ văd că matale eşti, care va să zică, un fel de meşter de toate ştiutor. Dacă te încumeţi a căta şalăii deltei înseamnă că ai oarece încredere în priceperile tale, cu toate că… după ziua de ieri… nu s-ar prea zice. Noroc de norocul norocosului de la ultima încercare, că alt fel…! Chiar mă gândeam ieri, aşa printre sticle şi vise, că poate ar fi mai bine să te apuci de alte sporturi, mai puţin pretenţioase sau costisitoare. Poate de şeptică, de popa prostu’, de lapte-gros, sau de alte jocuri din astea de societate… că dinspre partea pescuitului… Şi mai văz că tu cam exagerezi cu respectul faţă de natură de nu cutezi nici măcar a înţepa peştii în cârlige! Da’, na…, mă rog… banii lu’ matale, munca lu’ mucea, folosu’ lu’ eu. Toţi trei estem împăcaţi până la urmă. Nu? Şi varza, şi capra, şi lupul.

˗ Da matale, care din ăştia îi fi? nu se răbdă a întreba Prins.

˗ Eu mi-s taica Lupu’, măi nepotu’ meu acesta. Mereu flămând, mereu să pun gheara pe bănuţii cei sclipicioşi. Iar tu, măi Prinsule…, tu îmi eşti capra cea toantă şi behăitoare care crede că dacă trage la rame e ca şi cum ar merge la sală şi s-ar face culturişti…

˗ Badi-bilding, mă’ uncheşu’ meu acela, asta se face acuma la sală. Culturiştii e de domeniile trecătoare.

˗ „Badi pălarie nouă” nu se găseşte la sală? Numa’ badi boldit din ăla?

˗ Ia mai termină, unchiaşule, cu miştocurile astea ieftine ale matale! Şi ai grijă că dacă mă mai faci cumva tont, cornut, sau îmi găseşti vreun alt alint din ăsta deşuchiat, mă supăr pe matale şi te las baltă, cu barca-n baltă şi cu vâsla-n barcă, cu toate gradenele de rubedenie pe care le împărţim ambii amândoi.

˗ Ei aş…! Că parcă alta ai avea ce învârti…! De când e Fefeul pe urmele tale altceva nu mai poţi face decât să te aţii pe lângă mine şi să te bucuri de firimiturile care pică din barba mea atunci când mi-o scutur…

          Atins în cel mai sensibil punct al sensibilităţii sale, tânărul Vasili se opri din aranjarea sculelor în barcă şi, devenind mai negru decât smoala cu care erau astupate găurile din vehiculul fluvial, înlemni deodată, iar privirea-i de oţel căuta parcă a-l zdrobi pe moş Calistrat.

          Văzând că lucrurile degenerează, Alexandru se băgă rapid în discuţie, dorind a muta subiectul acesteia înspre alte orizonturi, mai senine, şi a calma astfel spiritele:

˗ Dar eu de ce mi-s „varza”, moş Calistrule?

Bătrânul, bucuros de intervenţia musafirului, intervenţie care îi permise să îşi întoarcă privirea dinspre nepotul său, spuse distrat:

˗ De parcă mai are rost să întrebi…!? Varză murată eşti, amicu’ Alexicu’, la capitolul momirea, undirea şi prinderea peştilor piscicoli şi danubieni prin născare. Murată… cu „M” mare şi cu multe frunze creţe…

          Se vede treaba că moşul nu se sfia să spună în gura mare ceea ce gândeşte despre unul sau despre altul, şi de aceea nu avea, probabil, prea mulţi prieteni de nădejde. Avea destui amici, dar marea lor majoritate erau doar amici de pahar, însă ţinând cont de faptul că paharul era cam nelipsit din mâna sa, deducem deci, cu destul uşurinţa, că mai tot timpul avea un număr oarecare de tovarăşi (de tovarăşi oarecare) pe lângă dânsul.

˗ Ha, ha! concluzionă sec Prins, după ce se mai linişti niţel, şi, revenind la sentimente mai bune, se reapucă de dereticat prin corabie. Numai să ai grijă, unchiule, că lupul nu sfârşeşte prea bine în poveşti!

˗ Da ce treabă am eu cu poveştile, dragul meu prâslea? Eu nu cred în ele, iar ele nu cred în mine…

˗ Da’ în ce crezi matale, dară?

˗ Eu cred, cu tărie, numai în tărie… şi în puterea paharului, mai ales dacă e la plural…

˗ Măcar bine că recunoşti, moş Canistră, şi o mai faci şi pe unchiul moralist…!

˗ Gura celui ce serveşte, adevăruri gavareşte… Asta e cunoscut de când lumea… „In vino veritabilus”, după cum învaţă astăzi dascălii prin şcoli.

˗ „In vino Veritas”, moşule. îl corectă, amabil, Alexandru. Şi după cum învaţă copiii de la dascăli, ai vrut matale a zice…

˗ Unde ai mai văzut tu, măi Alexandritule, copchil în ziua de azi care să mai înveţe ceva pe la şcoală…?! Amu plodimea nu mai învaţă nici limba noastră românească, nici mateoftica, darămite latineasca sau franţuzica… Aşa că am zis eu bine, din cărţi numai dascălii dacă mai au chef a învaţă câte ceva.

          Porniseră la drum plutind prin apa calmă şi printre răzleţele fuioare de ceaţă ce mai căutau încă hârjoană prin cotloanele cele mai tainice ale stufului, lunecând tainic printre pelicani ursuzi, printre stârci împietriţi şi printre lebede cuminţi. Visarea prinse a pluti şi ea, odată cu barca, astfel că o vreme au înaintat tăcuţi, lăsând doar natura să vorbească, lăsând doar lumea sălbatică să îşi spună nestingherită dorurile şi păsurile prin glasurile măiestre ale înaripatelor de tot felul ce scotoceau şi scormoneau plaurii, rogozul, apele, sau săgetau fugarnic cerul. Era mirificul acela al zilei abia născute, era mirificul acela pe care e mare păcat a nu-l admira, a nu-l respecta.

          De data asta, ţinând cont de noile idealuri halieutice de care era animat viteazul Alexandru, nu mai mergeau spre o baltă anume în care să caute ştiuca cea cu mare căutare în neamul tuturor pescarilor de pe mapamond, ci înaintau doar pe canale, făcând uneori câte un popas, mai scurt sau mai lung, popas în timpul căruia pescarul îşi îmbăia, pe rând, toate paietele colorate din trusele cu care era împroprietărit, în căutarea şalăilor. Dar, ca şi ştiucile din ziua precedentă, nici şalăii nu doreau a lucra în echipă cu pescarul nostru dezamăgit, iar bruma de respect pe care şi-o câştigase în ochii celor doi locuitori ai deltei cu ocazia capturii aceleia singulare, dar impresionante ca şi mărime, din seara trecută, începea a se topi sub focul dogoritor al insuccesului total.

˗ Măi ficioru’ meu… da’ greu cu tine! Şi Harap acela decolorat a găsit mai repede salăţile în grădinile ursoaicei faţă de cum găseşti tu peştii în apele de pe aici. Mare blestem pe capul tău…! Oh… şi vai… şi iar mai vai!

          Alexandru se făcuse mic de tot, strivit parcă de greutatea imensă a eşecului de care dădea dovadă cu atâta aplomb, şi, neştiind ce să răspundă, se mulţumi a ridica stângaci din umeri.

          Urmă un nou moment de linişte totală în care pescarul făcea în continuare prospecţiuni lacustre, nepotul stătea întins în barcă, cu pălăria trasă peste ochi, şi fuma, iar bătrânul privea cu interes când la Alexandru, când la sticla sa cu tărie. După un timp de reflecţie, moş Calistrat spuse, adresându-se veneticului:

˗ Măi, dar totuşi, dacă stau bine să mă gândesc, tu eşti exact pe gustul meu.

˗ Cum asta, moş Calistrat? Cum să fiu eu pe gustul matale dacă mereu râzi de priceperea mea pescărească? Nu că n-ai avea dreptate până acum …

˗ Nu avem de-a face în propoziţie nici cu ştampila, nici cu coada vacii, nici cu prefectura, sau cu… alte părţi bărbăteşti implicate în proverbe şi zicale strămoşeşti. Eşti exact pe gustul meu din alte motive, fără legătură cu pretenţiile şi putirinţele tale undiţo-nepescăreşti. Eşti pe gustul meu, după numele cel porţi, măi flăcău!

˗ Dar ce dragoste aşa de mare ai matale pentru numele de Alexandru, dragă moş-unchiaş? îl întrebă, sincer surprins, nepotul.

˗ E foarte simplu, fraţilor. Numele acesta, Alexandru, este cu adevărat un nume de valoare. Şi asta v-o spune moş Canistră-Canistrat, cel mai veritabil beţiveur de materiale spirtoase care a fost inventat vreodată în toată delta asta străbună. Să privim, pentru început, dinspre partea inglişmanilor, că tot e la mare modă de căutare acuma. Cum se zice Alexandru pe limba lor, elev Vasili?

˗ Alexander. răspunse prompt, şi a tot – ştiutor, tânărul.

˗ Ei, vezi!? Alexander, dară! Ori, ce estem acela un Alexander? Sau, mai bine zis, ce estem aceea o Alexander, că e de parte muierească partea asta de grăire liberă.

˗ Cum adică… nu pricep? făcu pop-starul.

˗ O Alexander este chiar dumneaei. zise moşul ridicând sticla de vodcă şi arătând confraţilor lotcari eticheta acesteia. Ce scrie aicilea? A-L-E-X-A-N-D-E-R.

Apoi, încântat de efectul avut asupra celor doi co-ocupanţi ai luntrei, continuă:

˗ Mergând şi mai departe cu teoria noastră, dacă adăugăm şi celălalt nume de care dai tu dovadă, dragă musafirule, adică Ion, pe lângă Alexandru, oare ce obţinem noi? Obţinem: Alexandrion. Adică şi Alexandru şi Ion, la un loc. Ambele nume ale lu’ nenea mătăluţă. Ori, ce estem acela un Alexandrion? Că ăsta e de ambisexe. Un alt produs pe gustul meu, aidoma lui tanti Vodcuţa Alexander. Deci, trăgând o concluzie, şi totodată şi o duşcă de rachiu, tu eşti cu adevărat pe gustul meu, monşeri. Pot să zic, chiar, că ai un nume de om cinstit, aşa că de acum înainte nu o să mă mai iau de tine cu răutate sau cu caştoc. Ai devenit prietenul meu cel mai bun şi, ca dovadă, o să te duc la un loc de unde o să prinzi, dacă nu şalăi, atunci bibani cu siguranţă, şi cu nemiluita. apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns de la cei doi care îl priveau cu gura căscată văzând câte gogoriţe era în stare să emită, îi spuse lui Vasili:

˗ Hai fuguţa cu noi, bobocele, pe canalu’ Bobocu’! Să prindă şi degustibus aista oarece peşti!

Sireapul de Bobocu’

          Au ajuns relativ repede pe canalul invocat de moş Calistrat, iar veneticul pescar a şi pornit, plin de elan, a cerceta străfundurile şi gropanele acestuia.

          Cu aur fusese poleită gura bătrânului, căci nici nu apucă bine a se dezmetici şi a tresălta năluca prin noile ape, că deja deveni năprasnică şi grea. Lanseta se curbă frumos, firul deveni tăios, iar Alexandru simţi, în sfârşit, adrenalina invadându-i corpul.

          Soarele privea curios, peste streaşina stufurilor, la activitatea pescarului. Fusese în crucea cerului atunci când Alexandru dăduse de primii bibani, şi iată-l acum, picat înspre apus, poleind roş – galben vârfurile mării verzi de stuf şi papură, mânjind apa cu policromia specifică asfinţitului timpuriu.

          Frenezia atacurilor nervoşilor bibani a făcut ca timpul să treacă nespus de repede şi de frumos pentru novicele deltaic.

Băştinaşii, nemaiavând motive de plimbări lacustre sau de glume la adresa musafirului, deveniră deodată criminali, criminali în serie, ucigând, fără mustrări de conştiinţă, şi cu bună ştiinţă (bună probabil că a fost doar până la un anumit moment dat, atunci când gândirea logică şi echilibrul cognitiv au prins a se juca de-a prinselea cu euforia şi instabilitatea induse de etilic) două surori ale lui tanti Vodcuţa Alexander, după cum îşi denumise bătrânul sticlele de vodcă. Apoi, nu mult le-a mai trebuit pentru a porni iar, în tandem, înspre oniric, taman ca-n ziua precedentă.

Bibanii veneau nervoşi spre barcă, dar se întorceau bucuroşi înapoi în apă, după o scurtă întâlnire cu pescarul venetic, acompaniaţi de sublima muzică de tobă spartă de eşapament pe care o intonau cu frenezie cei doi băştinaşi ce mărșăluiau pe coclaurile lui moş Ene.

Vântul căzuse obosit printre nuferi refuzând a se mai ridica, astfel că o neclintire măreaţă, de catedrală, se instală peste lume, iar apa deveni o oglindă sublimă, oglindă în care cerul şi soarele se oglindeau deopotrivă, amestecându-şi chipurile, amestecându-şi culorile, născând în priviri unic spectacol, născând în inimi fuioare de melancolie.

Lovitura a fost crâncenă, rupând brutal vraja indusă de amurg. Pescarul a tresărit speriat. Lanseta prinsese viaţă tresăltând şi cătând cu vârful spre umed sub impulsurile ce-i veneau din adânc. Nici nu apucase bine să înţepe, căci peştele, din prea mare poftă de năluci, se agăţase aproape singur, iar acum căuta izbăvirea pornind încet înspre larg.

Alexandru deschise larg cutia în care-şi păstra experienţa, răbdarea, priceperea şi sângele rece, se echipă în mod adecvat cu toate acestea, şi porni metodic lupta apoi. Chiar dacă folosea o lansetă destul uşoară şi un fir nu tocmai gros el spera că nu va avea probleme cu scoaterea peştelui dacă va reuşi să îl manevreze în mod corect, dacă nu va comite vreo greşeală, dacă străfundul nu va trimite în joc cioate sau alte agăţători submerse, lucruri total dezagreate de către toţi pescarii, de orice fel ar fi aceştia.

Pe scena de deasupra apei palmele transpirau, fruntea se încreţea, sufletul spera, în timp ce pescarul îşi juca magnific rolul său din piesa aceea serală, iar pe scena din abisuri celălalt actor interpreta propria sa partitură, partitură păstrată din vechime şi mereu perfecţionată, partitură dictată de instinctele ancestrale de supravieţuire ale speciei sale. Fugea, revenea, se rotea, se proptea în structuri, se ridica spre peliculă şi se arunca apoi nebun iar spre afund, punând constantă presiune atât pe lansetist cât şi pe lanseta şi firul acestuia.

Dar omul, ca în cele mai multe din cazuri, reuşi iar să triumfe. Cuprins din toate părţile de plasa minciogului, şalăul prinse a se zbate nervos în timp ce Alexandru îl ridica dintre ape. După ce lăsă minciogul pe fundul bărcii, pescarul îşi aprinse nervos o ţigară, cu mâinile uşor tremurânde, şi trase cu nesaţ primul fum dorind, măcar mental, a se calma puţin. Peştele, în schimb, devenea tot mai nervos, iar zbaterile sale au început a produce unele legănări neașteptate ale bărcii.

Se vede treaba că moş Calistrat suferea de un somn foarte subţire, indiferent de cantitatea de etilic pe care o folosea ca şi somnifer, căci s-a trezit imediat, de la primele clătinări ale luntrei, şi, privind lung printre genele abia întredeschise, spuse mirat:

˗ Bre rumâne, bre! Da’ ce ai matale de împărţit cu ăştia de leatul meu?

˗ Ce-i cu undele astea sonore pe care le tot emiţi, bunelule? Nu ai somn? Şi ce leat visezi? întrebă supărat Prins, trezit de vorbele moşului.

˗ Ziceam de sireapul aista de suduc pe care l-a invitat Alescu la noi în barcă. E leat cu mine, că în lumea peştilor el are cam tot atâţia ani câţi am eu în lumea asta a noastră, omenească.

˗ Ha! Ce? Ce suduc, ce leat, ce tot inventezi matale, moşule? întrebă Vasili, care, din cauză că încă nu deschisese ochii, nu văzuse peştele de pe fundul bărcii.

˗ Păi ia trimite-ţi tu fascicolul vizual înspre domnul nostru vacanţier şi anchetează cu propriile tale globule ochiuloase ce anume şade interpus între domnia dumnealui şi domniile dumneanoastră!

          Ilii se ridică în capul oaselor şi, după ce îşi întinse larg braţele scoţând şi un căscat zgomotos, îşi ridică în sfârşit obloanele de pe ochi privind în direcţia undiţarului. Era cazul să deschidă iar gura, chiar mai larg decât o deschisese cu ocazia căscatului de adineaori, la vederea uriaşului şalău din minciog. Se frecă la ochi cu amândouă mâinile, se ridică în picioare, se apropie de monstru şi, parcă cu teamă, începu a-l pipăi.

˗ Da. E veritabil. conchise în cele din urmă tânărul. Nu-i vreo făcătură, vreun miraj, ori vreo puştoaică morgană. E sută la sută ţesut musculos, adipos şi osos, îmbinat armonios.

˗ Pe ăsta, moş Calistrat, vreau să ţi-l dau ţie, amintire să ai de la mine peste timp atunci când o să priveşti la capul lui mare, cu dinţii lungi şi ascuţiţi, cap ce o să şadă fudul pe o tăblie de pe peretele matale, după ce, mai întâi, o să-l împăiezi, căci cred eu că are cine, nu? O fi vreun priceput în taxidermie pe aici…

˗ Sunt destui, îl asigură bătrânul. Cam toţi fac taximetrie cu bărcile pe la noi…

˗ Nu la asta mă refeream, moşule… Ziceam de cineva care se pricepe la împăierea animalelor, aşa se cheamă oamenii ăia, taxidermişti.

˗ Fefeul nostru mai comite uneori şi din astea. zise moşul înţelegând acum cum stau lucrurile. Numa’ de-o mai vrea să ne servească după aventura de ieri când i-aţi găurit pălărioiul…

˗ O să vrea moşule, o să vrea, mai ales dacă îi fluturi şi vreo doi creițari pe sub nasul lui de copoi pribeag! spuse nepotul.

˗ Da’ cum rămâne cu viziunea aia modernă, domnule A? Cu prinderea şi cu eliberarea? Sesizez oarece intenţie de încălcare a prinţipiilor matale?

˗ Lasă moşule, că la câţi peşti am eliberat eu azi, nu s-o supăra Delta dacă o sărăcesc cu un peşte…! Nu e vorba de principii sau alte chestii din astea. Pur şi simplu, aşa simt eu acum. Dacă nu-mi picai matale cu tronc, nu aveam motive a reţine şalăul, dar aşa… După cum am spus, să ai o amintire de la mine! Şi nu mai zic că doar datorită matale am ajuns a pescui azi pe locul acesta. Matale m-ai adus.

˗ Bine, bobocele! Aşa să fie, dară! Dancheşoşon! Pe ăsta, în primă fază, l-om da pe mâinile pricepute ale unui meşter bucătar pentru a scoate din el organele interioare, pentru a-i îndepărta solzii exteriori şi pentru a prepara oarece gustoase mâncăruri, iar abia după ce toate astea fi v-or făcute o să purcedem la un randevu de împăciuire cu domnu’ Fefe şi-i vom înmâna jalba cu rugăminţile noastre. Oricum, bună treabă ai făcut, măi băiete, azi! Straşnică pescuială! Brava, brava şi iar brava!

          Deja se făcuse timpul a pleca înspre casă. Lumina difuză, bâzâitul ţânţarilor, orăcăitul broaştelor, oboseala, toate acestea erau semne că ziua îşi trăia ultimele clipe de glorie. Îşi ocupară, aşadar,  locurile obişnuite în barcă şi porniră uşor, strecurându-se printre plauri, nuferi şi trestii, într-o tăcere deplină, fiecare trăind şi visând aşa după cum simţea şi gândea în acele momente de magie pură.

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *