Nihil sine numini (Nimic fara dorinta)

 „Succesul înseamnă să obții ceea ce-ți dorești. Fericirea înseamnă să-ți dorești ceea ce obții.” – Dale Carnegie

I

Balta

E toamnă iar! E toamnă în suflet, e toamnă în lume, balta e rece, şi vântul moţăie doar, iar astrul e trecut de hotar. E zarvă în stufuri şi apa e plină de zarvă şi ea. Lişiţe mici fac ceea ce vor, zaruri alb-negre aleator aruncate pe-o masă de joc, se-nvârt, se rotesc, apar şi dispar. Aici se scufundă în unda cea udă şi-n alt loc deodată apar. Şi raţele, rudele lor de-o părere mai mari, preferă să stea mai mult între trestii şi doar câteodată se-nalţă-n înalt cu zboruri ce prin surprindere aproape tot timpul te iau. Fâlfâituri scurt- îndesate şi uneori măcăieli speriate. Mult mai departe, spre insula de stuf ce din ape răsare, cu penele albe, tivite cu soare, stau lebede grave şi lumea privesc, apoi iar înoată şi se zburătăcesc, bătând aerul rece cu aripile mari, iscând ploi mărunte de mărgăritar. Aşa par stropii reci ce apar, văzuţi în lumina de jar a soarelui care pe cer drumu-şi porneşte trecând peste lumea ce-ncet se trezeşte. Şi pescăruşii cu firea se ceartă, se ceartă cu balta se ceartă-ntre ei se ceartă mereu şi fără temei. Asta le e firea, aşa se bucură ei, cu zgomot şi râset, cu zbor în crâmpei.

Ajuns, opresc barca, iar ea se-aşează cuminte pe val. Pun vâslele-n lung iar ancora încet cade-n străfund. E frig dar în mine e cald. În mijloc de ape, în golful din stuf cu cerul înalt peste mine îmi pare că lumea întreagă în braţe mă ţine şi plăcut şi frumos mă alintă, natura cea pură nu poate să mintă.

II

Bibanul

Lăsând la o parte poezia lacului care oricât de indiferent la lume ai fi nu are cum să nu te cuprindă prin voalul său magic pe care-l aruncă asupra oricui ȋi trece hotarele, este cazul să revin la motivul pentru care ȋn acestă dimineaţă de noiembrie am lăsat depoparte şi departe ȋn acelaşi timp căldura căminului cel de toate zilele şi am ieşit la ceas de coacere de zi pe balta cea rece ȋn mijloc de trestii şi stufuri uşor fremătânde.

După cum am mai spus ziua tocmai porneşte la plimbarea sa etrenă peste lumea ce abia ȋşi revine din somnul adânc al nopţii că deja mă şi aflu cu barca la locul vizat pentru a pescui acel peşte care m-a fermecat iremediabil. Este vorba despre un peşte desconsiderat de o mare parte a confraţilor de breaslă dar care pe mine m-a cucerit pe deplin: bibaul ( Perca Fluviatilis).

Este, aidoma şalăului ( amândoi făcând parte din familia percidelor), un mare „hoţ” al apelor noastre. Ca şi conformaţie, bibanul are un corp mult mai turtit şi mai îngheboşat. Este mereu vioi, mereu iscoditor, ȋn căutare permanentă de hrană. Are şi o frumoasă coloraţie care ȋnsă poate depinde de la individ la individ ȋn funcţie de mediul ȋn care trăieşte ( mimetismul funcţionând ireproşabil ȋn cazul său). Un lucru deosebit pentru coloritul bibanului este şi acela că ȋşi schimbă nuanţele şi ȋn funcţie de gradul de iritare sau de frică ce ȋl cuprinde. Este alămiu pe spate, verzui pe laterale şi albicios pe abdomen. Tot pe laterale, pornind de la şira spinării ȋnspre burtă are mai multe dungi negricioase, semănând astfel oarecum cu un tigru, dacă nu este mult prea forţată comparaţia. Ȋnotătoarea sa dorsală are mai mulţi spini care pot cauza răni celui neavizat care ȋl ia ȋn mână. Tot atunci când este iritat sau speriat el ȋşi ridică aripa dorsală precum un evantai. Este un peşte deosebit de lacom fiind activ ȋn toată perioada anului. Se mişcă fulgerător prin ape, ca săgeata, ştiind ȋnsă să se şi ascundă minunat pentru a sta la pândă. Nu este un peşte de talie mare dar este foarte bătăios ȋn timpul drilurilor iar pescuit său cu un echipament foarte fin revarsă destul de multă adrenalină ȋn trupul pescarului care ȋl unduieşte.

Acest peşte m-a făcut aşadar să las totul şi să ies pe frigul deloc de neglijat al unei toamne aflată ȋn toată puterea sa şi să ȋl caut, să ȋncerc să-l ademenesc cu nălucile mele.

III

Pescuitul

Prima aruncare, primul peşte, nici după trei ture de manivelă. Nu mare, de-o palmă bună. La a doua aruncare guma abia a atinge luciul că ȋn fir simt deja lovitura. Fratele primului venit. Ȋnceput foarte promiţător.

Urmează inevitabil aruncarea numărul trei. Tot pe acelaşi loc ca şi primele două. Guma cade, tresăltată, mişcă, ȋnaintează, dansează dansul său letal ȋn lumea nevăzută din adânc. Atacul nu e puternic, mai degrabă o apăsare grea pe fir, dar zbaterea care urmează este fantastică. Băţul fin, special dedicat acestei specii ȋşi ȋnmoaie vârful ȋn unda cea rece. Firul pleacă zănatic spre afund iar plăcerea din mine prinde chip de zeiţă. Muncă frumoasă pentru orice pescar. Iată-l că părăseşte ȋn cele din urmă străfundul şi vine sleit, uşor, dar greu ȋn acelaşi timp, ȋnspre peliculă. Ajunge la marginea bărcii. Ȋl privesc un timp apoi ȋl ridic ȋncet prinzându-l de buza de jos. Scutură cu mare nerv din cap ameninţând parcă să mă ȋmpungă cu ţepii dorsalei zburlită de tot. Frumos peşte, frumos colorat, cu dungile negre ieşind ȋn evidenţă. Un „hoţ” al apei de o etate frumoasă, trecut prin multe şi grele-ncercări, dar care a fost vrăjit de guma cea suplă ce l-a hipnotizat cu jocu-i menit să semene amăgire ȋn neamul peştilor tăcuţi din şi mai tăcute adâncuri.

Şi jocul de-abia ȋncepe. Atacurile succesive ce vin frenetic de la peştii nebuni ce au lăsat prudenţă de-oparte mă fac să mă gândesc că astăzi e ziua ȋn care am nimerit cel mai bine ȋn acest an ȋn ȋncercările mele de-a prinde biban.

E uluitor ce se ȋntâmplă, rar sunt aruncări fără atac sau, şi mai rar, atacuri fără finalizare. Nu de multe ori, chiar dacă prima sau a doua tentativă de a apuca guma eşuează apar urmăriri şi ȋn cele din urmă vine atacul fatal.

Deja mi se pare că visez.

Gândesc să schimb guma să văd ce se-ntâmplă. La fel. Atacuri nebune ce vin ȋn cascadă. Las logica de-oparte şi la fiecare doi-trei peşti prinşi pe o gumă o schimb cu o alta. Nimic nu se schimbă. Azi e festin. Am gume ce zac ȋn trusă mai mult ca să o umple, nefiindu-mi până acum de nici un folos ori de câte ori le-am ȋncercat, dar acum le-a venit şi lor rândul. E mai bine aşa deoarece din prea hulpava lor dorinţă de a ataca, bibanii mă păgubiseră de câteva dintre cele mai bune gume ale mele rupându-le-n bucăţi.

Un soare şters se arată arareori printre norii de un plumb pierdut de culoare. Din străfunduri de lume vântul s-a iscat uşor vălurind cleştarul de până atunci al bălţii. Zăngăne stuful la unison, dar bibanii nu vor să-nceteze. Ȋn tot acest timp nu m-am mişcat cu barca mai mult de câţiva metri şi asta mai mult din cauză că ȋn locul iniţial aveam o agăţătură ȋn una din părţile ȋn care pescuiam şi astfel am vrut s-o evit.

Timpul trece iar vântul se intensifică şi el. Dinspre apus miroase a ploaie. Deja ritmul trăsăturilor uşor-uşor pare a se diminua. Şi aşa a fost mult prea mult! Dar totuşi….. atac necruţător şi firul plesneşte instantaneu. E ştiuca desigur. Monofilamnetul meu nu-i poate face faţă. Pun un alt jig, pun gumă din nou şi lansez. Scenariu se repetă aproape intact. Schimb strategia forţat de ȋmprejurări. Montez rapid mulineta cu textil pe o altă lansetă, pun strună şi jig, pun gumă mai mare şi pornesc la atac. Tot cu atac mi-a răspuns şi cumătra. Nu-i mare, dar este. E parte din joc. Ce alta să fac? Din nou, tot acolo, din nou alt atac. Nu-mi vine să cred ce se-ntâmplă. După o poftă nebună a dungaţilor dinţoşi să urmeze un festin al colţatei?  E cert că aşa este. După cum am mai spus nu sunt mari dar sunt multe şi ȋnfometate.

Vântul turbează, stuful se pleacă ȋn leagăn cumplit, iar cerul negru prinde-a stropi rece.

IV

Plecarea

Dar ştiuca-i nebună, atacă mereu, muşcând cu-ndârjire din plasticul meu. Guma e franjuri dar la ea nu contează, mereu şi mereu năvalnic o cercetează.

Cerul acuma plânge bine deja iar vântul cel hâtru din ce ȋn ce mai tare vrea barca a legăna. Frigui-i prea mare, nu mai pot să-l suport, e vremea să plec, să opresc acest sport. Strâng iute lanseta şi spre mal mă pornesc, cu vântul din faţă printre valurile mari ce din drum mă opresc. Dar inima e caldă de un aşa pescuit astfel ȋncât drmul cel lung ȋl fac ȋndârjit. Cu greu, dar cu bine, pe mal poposesc după o zi minunată pe plan pescăresc.

Tremur de frig dar nu mai contează, pescarul din mine şi-acum jubilează.

Mereu ieşi pe apă, mereu pescuieşti dar aşa zile rar ȋntâlneşti. Şi peste ani atunci când despre ele vom povesti magia lor şi-atuncea ne va vrăji.

E-o vreme ȋn lume ȋn care se petrec de toate important e să fii acolo şi din joc să faci parte.

Lasă-te mereu de pasiune purtat şi totul ȋn viaţă va fi minunat!