Salaii de serviciu

„Oportunităţile sunt ca răsăritul: dacă aştepţi prea mult, le pierzi.”  

(William Arthur Ward)

***

Propunerea

Ȋn viaţa unui om apar mereu momente noi, oportunităţi  pe care el trebuie să le exploateze indiferent de rezultatul final. Să nu mai pomenim de oportunităţile care apar ȋn viaţa unui pescar, cu toate că ( făcând puţin haz referindu-ne la o anecdotă celebră care circulă de ceva vreme ȋn rândul purtătorilor de undiţă), despre pescari se poate zice că sunt ȋntr-adevăr pescari doar că oameni sunt ȋntr-o mai mică măsură, sau chiar deloc. Aşadar pescarii trebuie să profite imediat de toate oportunităţile care apar şi să le valorifice la maxim.

Cu toate că nu mai sunt la prima tinereţe şi hai să zicem cu mare ȋngăduinţă că cea de-a doua ȋncă ȋmi mai dă târcoale şi ȋn ciuda faptului că pescuiesc probabil de ȋnainte de a ȋnvăţă bine mersul biped, nu ȋmi este ruşine să recunosc că ȋncă nu am avut ocazia să fac o pescuială la şalău ȋn adevăratul sens al cuvântului până ȋn aceast an. Am prins ce-i drept şalăi, dar accidental, căutând alte neamuri de sub unda misterioasă a apei, ȋnsă niciodată nu am mers special la pescuit ca să ȋl am ca şi peşte ţintă pe acest răpitor notoriu.

Şi iată că ȋntr-o zi de toamnă ȋn plină pârguială , ȋn care ȋn vii strugurii atârnau greu, muindu-şi boabele ȋn soare  pentru a da vinului ce va să vie gustul perfect, a apărut şi pentru mine această oportunitate. Mi s-a propus să merg la o partidă de şalău. Oare credeţi că am refuzat? Oare credeţi că am stat vreo milisecundă ȋn cumpănă ȋnainte de a da răspunsul? Probabil informaţia nici nu a mai apucat să treacă prin filtrul gândirii, aşa cum face orice informaţie care ȋţi pătrunde ȋn acel organ denumit de domnii anatomişti cerebel ( a nu se confunda cu acel  CRBL) că buzele mele rosteau un DA atât de tare şi de mare ȋncât nu ştiu cât din el o fi ȋncăput ȋn organele auditive ale celui ce-mi făcuse propunerea. Cert este că am acceptat şi că am pus ȋmpreună la punct detaliile pescuielii ȋn câteva clipe.

Iniţiatorul propunerii

Despre persoana care mi-a făcut propunerea de a merge la un pescuit de şalău merită să aştern spre citire mai multe lucruri. O să mă opresc doar la câteva, cele mai esenţiale, căci dacă ar fi să scriu totul despre ea, sincer să fiu, mi-ar trebui mult prea mult timp şi ȋn lumea ȋn care trăim timpul este duşmanul nostru numărul unu şi nu vreau să mă pun rău tocmai cu el.

Numele său este un nume bine cunoscut ȋn tagma undiţarilor nu numai din zonă ci chiar din toată ţara. Este dl. Sorin Buculei, Nucu, după cum ȋi spune lumea.

Este un pescar cu state vechi şi un mare iubitor de natură ( şi nu doar datorită faptului că meseria pe care a practicat-o cu drag toată viaţa l-a făcut să fie mereu prezent ȋn mijlocul ei) ci este o persoană cu inima străpunsă de dragoastea pe care o poartă faţă de ea, un om a cărui suflet este ȋmpletit cu aceasta. Aşa precum iedera se ȋmpleteşte nemilos cu suportul pe care creşte şi se dezvoltă aşa s-a dezvoltat şi spiritul său. A trecut de simpla completivitate a minunăţiilor naturii, el s-a ataşat de ea, s-a identificat cu aceasta, a devenit la rându-i nemilos ȋn focul ce-l mistuie ȋn iubirea fără margini pe care i-o poartă. El nu poate ȋngădui ca natura să fie ştirbită ȋn vreun fel, mai ales ȋn ceea ce priveşte fauna acvatică pe care natura ne-o propune pe apele publice, ape care trebuie protejate, ajutate să se regenereze, să-şi ducă viaţa ȋn continuare aşa după cum le-a rânduit Creatorul ȋncă de la zorile cele mai timpurii ale lumii. Este un om cu principii sănătoase, poate mult prea supus acestora. Este un caracter deosebit, un om cu care ţi-e drag a conversa, sau cum se zice a „discuta o discuţie” pentru că acea discuţie niciodată nu va intra ȋn derizoriu, niciodată nu va aluneca pe drumurile mocirloase ale demagogiei, ale falsului intelect, ale aplatizării gândirii. Discuţiile cu el sunt asemenea unor mâncăruri bine şi corect preparate, pline de picanterii dar totodată serioase. Ştie să şi glumească, ştie să fie şi aspru la nevoie dar totuşi ȋntreaga sa fiinţă emană căldură, emană ȋnţelepciunea celui care este capabil de o ȋnţelegere superioară a lucrurilor şi spun toate acestea fără frica de a deveni redundant ȋn exprimare.

Despre pescarul Nucu Buculei nu are rost să povestesc. Ȋl ştie multă lume . Ştie ce fel de pescar este. El pescuieşte din convingere şi cu convingere. Este ȋncă şi acum ocazional pescar de competiţie dar mai mult el este un pescar care pescuieşte pentru ca să ȋşi aline focul ce mistuie orice pescar  care este cu adevărat pescar.

Cam atât despre dl. Buculei. Poate alţii au o altă părere despre domnia sa, dar eu unul aşa ȋl percep. Sanătos să fie, că de restul se ocupă dumnealui!

Pregătirea

         La acest capitol nu am prea multe lucruri de adăugat. „Zestrea” mea se compunea ȋn acel moment dintr-o lansetă de jigging pe care printre altele scria (scrie şi acum) şi cuvântul „Zander” , deci pentru ȋnceputul ȋnceputului era bine. Mergeam la şalău cu o lansetă pe care scria numele peştelui la care mergeam ȋn ȋncercarea mea inedită de a-l ademeni, de a-l face să părăsească umedul şi de a-mi sări ȋn barcă. Mulineta destul de regulamentară pentru acest gen de pescuit, un textil nou-nouţ („ştoc” cum zice cei ce vorbeşte romaneşte, a nu se face confuzie cu „româneşte”), oarece jiguri destul de mari ( mi se pareau mie) şi care se plictisiseră ȋngrozitor de mult din momentul ȋn care părăsiseră raftul magazinului şi şedeau fără nici o ȋntrebuinţare la mine acasă, ȋntr-un sertar, ȋmpreună cu alte chestii destinate pescuitului care momentan ȋmi sunt nefolositoare dar cărora poate le va veni şi lor rândul cândva (cine ştie?). Mai aveam şi oarece gume mai mari şi mai mici, nu multe dar după cum am spus, pentru un ageamiu mă simţeam complet şi corect echipat.

Aşadar am pus ȋn truse cele mai sus menţionate iar la data şi ora convenite, pe-aici ţi-e drumul, cu alte cuvinte : Via-Cilibia”.

Pescuitul

Drumul a decurs monoton, tern chiar pot să zic, ora matinală fiind probabil cea care nu ne prea ȋmpingea limbile spre mişcare. Abia după cafeaua tare băută undeva unde am făcut un popas pe drum şi după mai multe fumuri albăstrii de ţigară am ȋnceput a prinde viaţă iar conversaţiile au ȋncolţit, răsărit şi crescut, astfel ȋncât ȋn momentul ȋn care am ajuns la locul de desfăşurare a  războiului  halieutic  care urma să ȋnceapă ( locaţie total nouă pentru mine, o baltă privată ) erau deja bune de treierat.

Oricum  lucrurile practice pe care le aveam de făut ȋn acele clipe nu ne mai permiteau prea multe „pălăvrăgeli”.

După minute nu tocmai multe de trebăluire barca era aşezată la apă, motorul montat pe aceasta, sonarul la locul său şi tot calabalâcul necesar ȋmbarcat, mai lipseam doar noi de la bordul ambarcaţiunii, dar imediat ne-am ocupat şi noi locurile ȋn ea, eu ȋn partea din faţă iar dl. Nucu ȋn partea din spate, fiind de servici la secţia „motoare şi alte aparate speciale”, iar mai apoi am pornit spre palatul de cleştar al şalăilor din adâncurile ȋntunecate ale unei ape care era foarte ȋntunecată  ca şi colorit, la propiu ( mi s-a comunicat că aşa este ea ȋntotdeauna, deci nu nimeriserăm noi pe apă tulbure, lucru care m-a liniştit ȋntr-o oarecare măsură, dar totuşi acea apă atât de deosebită faţă de apele limpezi cu care eram eu obişnuit nu-mi prea inspira mare ȋncredere ȋn acele momente. Trebuie să o spun).

Dl. Nucu ȋşi vedea netulburat de marinăria lui iar eu priveam cu ochi sfredelitori la locurile acelea noi, locuri ȋn care pătrundeam pentru prima dată. Erau aceleaşi elemente pe care le ȋntâlneşti pe orice apă stătătoare: perdele de stuf, lebede graţioase, pescăruşi gălăgioşi ceaţă fină plutind peste unde ȋntr-o lentoare  parcă ciudată şi care ȋnvăluia totul ȋntr-un mister plăcut privirii. De sus ne privea cerul cu ai săi câţiva nori spânzuraţi ȋntr-aiurea pe bolta-i albăstuie. La orizont, spre răsărit, de după dealuri, un bulgăre incandescent ȋncerca să se nască. După cum am mai spus erau aceleaşi elemente pe care le găseşti pe oricare altă baltă, numai că erau aşezate altfel parcă decât pe bălţile unde eu mai pescuisem până atunci.

Am lăsat ancora acolo unde mi s-a indicat şi am ȋnceput pescuiala.

Neavând nici o experienţă ȋn unduirea şălaului am ȋnceput a pescui aşa cum o fac atunci când ȋl caut pe fratele său mai mic, frate percid, intitulat de către latini: ”Perca Fluviatilis”.

Eram cred la cea de a treia sau a patra lansare când a apărut atacul. Violent din cale-afară şi fără veste. Am ȋnţepat promt zic eu, dar totuşi firul s-a rupt şi peştele a plecat ducând cu sine ȋn neantul tăcut de sub ape jigul şi năluca mea. Fir nou- nouţ să cedeze aşa uşor, sau o fi fost vreo tanti Esox? Ȋnclin spre varianta numărul doi, dar oricum ȋncepusem ziua extrem de prost. Speranţele mele ȋncepură a spânzura aidoma norilor stingheri.

Bulgărele incandescent se ridicase peste dealuri sorbind lacom ceaţa iar lacul stătea acum golaş aidoma inimii mele.

Dl. Nucu aducea spre barcă deja al doilea peşte fără ca eu să am vreo altă activitate utilă ȋn afara faptului că l-am ajutat cu minciogul la scoaterea din apă a acelor peşti de categorie grea. Pesemne că mie ȋmi era interzis ȋntru-totul să prind asemenea  creaturi. Eram totuşi prea mândru de talentul meu de pescar şi de aceea nu puteam concepe faptul că deşi eram total ȋn afara subiectului ȋn materie de pescuit şalău acest lucru nu putea reprezenta o barieră aşa de mare pentru mine ȋn ȋncercările mele de a captura măcar un frate „Sander”. Mă gândeam că oricât de ageamiu aş fi fost ceva-ceva tot ar trebui să prind. Dar cum mândria ȋnseamnă fudulie, şi după cum bine ne ȋnvaţă un proverb străvechi care ne spune despre cineva că este cu adevărat acel cineva numai atunci când este şi fudul, probabil la asta ar fi trebuit să mă gândesc şi să conşientizez atunci şi nu să ȋncerc a da vina pe alte lucruri care nu aveau nici cea mai mică legătură cu insuccesul ȋn care mă scăldam cu mare demnitate ȋn acele momente.

Ȋncreţirea bruscă a oglindei lacului de către un vânt iscat de nicăieri ȋmi aduse şi mie probabil mintea la cap. Pescuisem până atunci cu un jig destul de uşor, cu cârlig destul de mic, dar până la urmă  am cutezat să-l schimb şi să pun unul dintre acele jiguri care mie mi se pareau enorme prevazut cu un cârlig uriaş ȋn viziunea mea. Apoi am schimbat şi guma. Una de o culoare destul de ciudată dar care totuşi merita ȋncercată.

Am lansat fix pe direcţia axului bărcii care era poziţionată paralele cu malurile. Câteva ture de manivelă şi o ciupitură uşoară ȋn fir m-a făcut să fiu mai atent. Am continuat recuperarea nălucii cu ridicări uşoare din vârful lansetei când după ȋncă o ciupire am simţit cum ceva greu se lasă pe fir. Am ȋnţepat puternic, poate mai puternic decât ar fi fost normal. Lanseta s-a curbat periculos vibrând la fiecare zbatere a capturii. Aveam frâna mulinetei prea strânsă. Am desfăcut-o, dar msalauult prea mult, permiţând peştelui să plece nebun trăgând fir mult după el. „Strânge!” mi-a zis mai mult şoptit dl. Buculei. Am strâns din nou frâna reuşind oarecum să o reglez ȋn mod corespunzător. Peştele trăgea spre larg iar eu ȋl trăgeam spre barcă din toate puterile forţând mulineta. „Pompează!” mi-a şoptit din nou coechipierul meu şi sincer să fiu ȋn acele momente m-am ruşinat foarte tare de domnia mea. Parcă eram un ȋncepător căruia trebuie să i se spună ce trebuie să facă. Dar emoţiile care mă cuprinseseră ȋn acele momente mă fâstâciseră rău de tot ȋncât judecata mea plecase la plimbare şi nu acţionam deloc aşa cum ar fi trebuit să o fac. Mi-am amintit că după primul peşte pe care-l prinsese ȋn acea zi, după un dril lung şi intens, atunci când captura era pe fundul bărcii, dl. Nucu ȋmi spusese: „Nu am avut nici o emoţie! Vezi? Nu tremur deloc.” Aşa şi era, cu toate că peştele prins era un peşte căruia numai mic nu-i puteai spune ca este şi iar m-am ruşinat de mine ȋnsumi. M-am ruşinat de ruşinea mea. De ce mă emoţionasem ȋn asemenea hal ȋncât parcă ţineam pentru prima dată o lanstă ȋn mână? Nu-mi puteam explica. Poate fiindcă ȋncepusem cu o ratare şi apoi urmase o lungă perioadă de inactivitate. Posibil. Cu greu mi-am mai revenit ȋn fire şi după o luptă  grea dar plăcută ţineam ȋn sfârşit ȋn braţe un şalău. Şalău zdravăn, sănătos, frumos, minunat iar inima mi se ridicase ȋn vârful cerului vestind lumii ȋntregi că minunea se petrecuse ȋn cele din urmă.

A urmat o nouă acalmie ȋn ceea ce priveşte trăsăturile căci ȋn ceea ce priveşte vântul acesta se ȋnteţise destul de tare. Am schimbat din nou guma. Una bicoloră.  Atac de fulger, lovitură de ciocan, mai să scap lanseta din mână. Chinuială ȋn dril, cu toate că de data asta am fost destul de stăpân pe sine. Şalăul a făcut ȋnconjorul bărcii, s-a dus, s-a ȋntors, s-a rostogolit ȋn peliculă dar până la urmă s-a băgat sub barcă şi apoi dus a fost. Am privit guma de pe care se prelingea o picătură de apă şi am simţit cum din mine se prelinge din nou ȋncrederea de sine. Noroc cu un şalău ceva mai mic care a venit hrăpăreţ după gumă atacând-o nervos la marginea bărcii chiar. M-a mai calmat acest dinţat. Am mai prins de două parale ȋncredere.  Dar nu bănuiam ce avea să urmeze.

Ca să nu mai lungesc povestea au urmat  patru atacuri extraordinar de puternice urmate de patru driluri dureros de frumoase iar mai apoi toate aceste driluri au fost urmate de tot atâtea scăpări ale peştelui, scăpări care au fost extrem de dureroase pentru sufletul meu dar mai ales pentru orgoliul meu de pescar. Ȋntre aceste driluri l-am ajutat pe domnul Nucu cu minciogul ȋn continuare. El prindea, nu rata nimic.

Mi-am amintit că văzusem pe o reţea de socializare pe cineva ( un confrate pescar) care lăuda la nesfârşit nişte gume din care aveam şi eu câteva. Mi-am reamintit şi de lucrul bine cunoscut pescarilor de spinning şi anume de culoarea nălucii pe care trebuie să o foloseşti pe apă tulbure. Aveam deci acel model de gume la mine şi aveam şi nuanţa care se preta condiţiilor cromatice ale apei. Mi-am mai spus un lucru: „Să ȋncerc să schimb puţin şi modul de recuperare”. Am făcut toate acestea. Am pus acea gumă, m-am aplecat mai mult ȋn afara bărcii cu lanseta paralelă cu luciul apei şi am ȋnceput a recupera scurt, sacadat, nervos. Smuncituri energice dar scurte, urmate de pauze mai lungi, apoi alte smuncituri, şi tot aşa. E drept că nu am mai avut atacuri din acelea ucigătoare, ȋn schimb simţem orice muşcătură, oricât ar fi fost de fină. Lucru suficient pentru a face schimb de persoana responsabilă cu minciogul cu domnul Nucu. Răsărise soarele şi pe uliţa mea.  Şi ce era cel mai plăcut era faptul că se părea că pe acolo nu vieţuiesc sub nici o formă şalăi micuţi.

Astrul zilei lumina vesel iar sufletul ȋmi era ȋncărcat de pace. Râdeam cu poftă la glumele pe care le spunea colegul meu şi-mi amintesc şi de o poezie pe care o spusese ce părea a fi spusă ȋn limba germană dar care era de fapt ȋn limba română. Era ceva despre un cal, mai multe nu ȋmi amintesc dar ştiu că atunci m-a distrat grozav.

Drilurile erau frumoase chiar dacă ȋţi rupeau mâinile. Dar merita. Cu minciogul făceam cu rândul în funcţie de cum se derulau ostilităţile.

Deci pot  spune fără frica de a greşi că a fost o zi minunată. Am făcut cunoştinţă cu destul de mulţi şalăi iar apa aceea tulbure a câştigat  respectul meu pentru totdeauna.

Concluzie

Ce concluzie să mai trag după un aşa maraton? Nici una. Poate doar să subliniez din nou ceea ce am spus la ȋnceput. Ori de câte ori se iveşte o oportunitate ȋn viaţa ta nu o lăsa să treacă pe lângă tine. Agaţă-te de ea, exploateaz-o pentru că până la urmă vei reusi.

Mai ales dacă eşti pescar.

Fir ȋntins!