PASĂREA CU ARIPI DE FOC


Tinereţea: Pasărea Phoenix a timpului; renaşte după ce… nu mai este!
Costel Zăgan

Era o zi de absolută nemişcare. Toate lucrurile se amestecau reci între ele. Cerul părea că izvorăşte din apă iar apa părea că izvorăşte din cer. Aerul era de un umed înfiorător, era ceţos, lăptos şi deosebit de rece. Părea că însuşi râul levita leneş pe deasupra pământului care se bănuia a fi undeva dedesubt. Te aşteptai să vezi peşti înotând stângaci prin aerul de o umezeală ucigătoare.

Nici o urmă de mişcare, nici un zvon de zgomot. Totul părea mort, cufundat în împietrire. Era ca la începuturile lumii când încă elementele primordiale nu se separaseră complet unele de altele. „Cerul lingea lumea” ( Ştefan Stroe). Nu ştiai unde e stânga sau unde e dreapta, nu ştiai unde e înaintele sau unde e partea din spate. Erai într-o lume alburie în care doar înaltul şi dedesubtul le aveai ca puncte vagi de reper. O lume dispărută dar totuşi reală, o lume imposibil de observat dar care altă dată strălucea fantastic de frumos sub razele calde şi pline de lumină ale soarelui. Acum te întrebai dacă pur şi simplu mai există soare.

Prin laptele rece şi dens, pescarul avu totuşi curajul să se aventureze cu barca în căutarea….. nici el nu ştia exact ce caută pe baltă atunci.

Primul lucru la care ar fi trebuit să se gândească ar fi fost acela de a nu se rătăci. Cunoştea balta destul de bine (sau chiar prea bine) dar totuşi cu aşa zi nu se mai întâlnise niciodată în viaţa sa de pescar, niciodată ori de câte ori cercetase unda, în toţi anii care au trecut peste el ducându-l tot mai aproape de acel punct când ajungi să nu-ţi mai pese de ştiuca cea oţelită, de cleanul nervos, bibanul nebun, sau de oricare alt reprezentant al neamului Pisces.

Acum eşti cu ei, îi cauţi, îi ademeneşti, dar va veni vremea când lucrurile se vor schimba. Ei vor fi mereu acolo, mai mulţi sau mai puţini, dar tu nu vei mai fi. Firul de pe mulineta ta se va sfârşi şi marea pescuială a vieţii tale va înceta.

  A început totuşi să pescuiască, timid, de parcă i-ar fi fost frică să nu strice liniştea raclei în care se afla.

  Era singurul lucru care se mişca în marea de nemişcare care îl strivea dureros din toate părţile.

  Asculta cu atenţie, nici un clipocit, nici o săritură. Peştii încremeniseră şi ei.

  Doar râul venea milenar la vale, mereu din aceeaşi direcţie, se odihnea în imensitatea barajului, iar apoi pornea la vale, mereu în aceeaşi direcţie pentru a se pierde inevitabil şi pe vecie în marea agitată care îl aştepta flămândă la capătul călătoriei sale.

  Nălucile vibrau aşa cum ar fi trebuit să o facă, aşa cum le era rostul, dar în zadar. Veneau mereu cuminţi, ude şi reci, dar mereu veneau singure. Din când în când simţea în braţ câte un mic şoc dar nu era altceva decât o răgălie sau o bucată firavă de brădiş.

  S-a învârtit cu barca încolo şi încoace, neştiind pe unde este şi încotro să se mai îndrepte. După multă trudă renunţă. De ieşit de pe baltă nu putea să iasă. Nu avea nici cea mai vagă idee în ce parte este malul pe care îşi lăsase maşina. Aşadar, neavând ce face, ancoră barca, lăsă lanseta să se odihnească, îşi aprinse o ţigară şi începu să mediteze. A meditat la viaţă, a meditat la moarte, la univers, la imensitatea acestuia şi la neînsemnata noastră importanţă în comparaţie cu el.

La felul cum influenţăm noi lucrurile, la felul cum credem că schimbăm sau am putea să schimbăm lumea, dar totuşi, până la urmă, lumea merge înainte cu sau fără agitaţia noastră, cu sau fără frământările noastre.

Apoi, la un moment dat o toropeală dulce îl cuprinse iar el se lăsă întru-totul rob al acesteia. Din dulcele cuib al amintirilor, o pasăre de aur, cu aripi şi foc, se ridică greoi, şi îi aduse înaintea ochilor, parcă aievea, spre încântarea sufletului, clipe de mult petrecute.

  Soarele dimineţii timpurii spărgea lumea colorând-o meşteşugit de frumos. Muntele era acolo, mereu a fost acolo, mereu va fi acolo.

  Din cremenea rece a piscului pornea la vale, timid, cristalin şi plin de speranţă firul de apă răsărit din măruntaiele de piatră.

Brusturii şi ferigile acopereau cărarea întortocheată. Mirosul fragilor copţi te învăluia de pretutindeni iar roua plângea cu lacrimi de fecioară.

  Ajunse la locul său favorit, la locul unde multe visuri deveneau realitate.

  Pârâul de munte îşi săpase cu muncă milenară drum printre stâncile ce stăteau acolo încremenite, ca nişte străjeri aflaţi la datorie încă de la facerea lumii.

  Chiar daca păstrăvul nu s-a lăsat mult aşteptat, chiar dacă fraţii săi l-au urmat aproape imediat, inima sa nu era pe deplin mulţumită.

 

  Undeva mai la vale, în salturi frumoase şi regulate un ţap, ţap de trofeu, cu trei raze la coarne, trecu pârâul dispărând în tufişurile de pe malul opus după ce l-a privit curios preţ de o clipă. Două veveriţe se zbenguiau certându-se, jucându-se, alergându-se în ulmii şi alunii din jurul său. Din băltoacele de mai sus, pe care le cunoştea prea bine, se auzeau mistreţii ieşiţi la tologeală în nămol. L-a ocolit fantasmagoric şi o vulpe pe care mai mult a bănuit-o decât a observat-o.

  Apa scânteia verde-înspumat, razele soarelui care-şi făceau loc cu greu printre arbori se amestecau cu umbrele ciudate devenind şi ele de un verde mistic, iar verdele, verdele cel adevărat şi crud al pădurii parcă te lua rob într-o lume pe care doar el o stăpânea.

  Din cer, din vârfuri de arbori, din tufe, de pretutindeni, răsunau glasurile unice, melodice, dumnezeieşti ale înaripatelor.

  Şi prin beţia aceasta de umbre, sunete şi culori a apărut deodată lipanul. Frumos, nobil, imperial. S-au privit un timp în ochi. Nu-l mai văzuse decât în poze, niciodată pe viu. Nici peştele nu-l cunoştea pe el. S-au privit tăcuţi unul pe celălalt, ca doi necunoscuţi, dar totuşi ca doi prieteni pe care-i leagă atât de multe lucruri şi care se întâlnesc pentru prima oară.

  Soarele bătea acum spre celălalt versant iar umbrele îşi schimbară direcţia.

  Peştii au mai venit, mai rar, dar totuşi au venit.

  Inima pescarului bătea din ce în ce mai tare. Se apropia ceasul mult aşteptat.

  Deodată, pe cărarea şerpuită a văzut fluturând eşarfa de un verde mai verde decât pădurea însăşi. Pletele lungi se unduia frumos sub dulcea briză care-şi făcea loc cu greu printre arborii lumii de sus.

  Venise.

  Pulsul îi atinsese cote maxime, inima îi zvâcnea gata să-i rupă pieptul.

  Pescuitul nu mai conta în acele momente.

  S-au prins uşor de mână, s-au aşezat pe muşchiul crud şi au început a discuta, a râde şi a povesti.

  Piscul ascundea astrul şi o penumbră plăcută, mistică, încărcată parcă de păcat îi învăluia. Şi fragii miroseau de te îmbătau cu mirosul lor!

  Din depărtare se iscă sunet dulce de caval, iar pe cer apărură timid primele stele, şi acolo, sub ulmii înalţi, lângă pârâul verde-înspumat, buzele lor s-au unit. Firea a tresărit, ferigile s-au răscolit iar brusturii s-au zdrobit sub îmbrăţişările lor fierbinţi de amor tineresc şi plin de pură şi fantastică dorinţă.

  Stelele sclipeau ca nişte mici felinare aprinse de Dumnezeu, luna, ca o secere de cristal se căţărase în vârf de veşnic brad, iar ei stăteau întinşi pe muşchiul crud, alături unul de altul, ţinându-se de mână, făcându-şi jurăminte de iubire. Păsările încă mai cântau la fel cum o făcea şi cavalul care nu obosise încă. Iar fragii miroseau nebuni!

  La un moment dat pasărea s-a aşezat cuminte la locul său iar un vânt iscat probabil din oboseala nemişcării îl trezi făcându-l să tresară.

***

Timpul trecuse, ceaţa se mai destrămase şi începuse să se mâzgălească uşor lumea.

Cu gândul încă la acea zi a tinereţii sale se reapucă de pescuit şi după multă străduinţă îşi readuse oarecum aminte de cum se prind răpitorii adâncurilor cu năluci.

Nu mulţi, nu mari, dar suficienţi.

Spre seară deja se puteau distinge malurile.

A ieşit de pe baltă iar apoi a plecat spre casă.

Căutând ceva în torpedoul maşinii a zărit eşarfa aceea verde, de un verde mai verde decât verdele crud al pădurii.

Era un dar primit de la zâna aceea cu zâmbet de icoană, statuie vie a tinereţii sale.

Zâmbi visător… din depărtări prinse a se auzi din nou fâlfâit de aripi de foc, iar fragii porniră smintiţi a se coace.

Facebook Comments
PASĂREA CU ARIPI DE FOC
Apreciati articolul

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *