Patru luni și patru zile

“– De unde ai prins atâta peste, nene?

– Cum… de unde? De gură…”

(străveche zicere pescărească)

Trebuie să menționez, încă din capul locului, faptul că nu rezonez absolut deloc cu muzica (?!) dă genu’ lu’: “Să trăiască, mânca-ț-aș, să moară dușmanii”, dar chiar patru luni și patru zile trecuseră (foarte atent numărate și cu greu de mine suportate) de când ținusem ultima dată, cu intenții clar pescărești, o lansetă în mână pe un mal de apă presupusă a fi adăpostitoare de pești, așadar simpla și total întâmplătoarea asemănare dintre titlul propus de mine pentru aceste rânduri și titlul uneia dintre “cântările” ne – încântătoare care “sparge boxele lu’ BeMeWe” este în totalitate strict întâmplătoare și nimic mai mult.

Acum, că am lămurit cu brio acest aspect legat de (ne)preferințele mele din domeniul audio … (sau ce-o fi el!?), o să îmi mut atenția (și, implicit, și pe a dumneavoastră) către prima zi de pescuit din anul de grație două mii douăzeci și doi a subsemnatei mele personalități.

         Culegerea de texte religioase – “Imitațio Christi” – din secolul al XIV-lea, care cuprinde precepte și sfaturi morale, ne informează despre faptul că, la întronizarea unui papă, un călugăr venea de trei ori în fața acestuia, pentru a arde o bucată de cânepă, trebuind să rostească următoarele cuvinte: “Sancte Pater, sic transit gloria mundi” (“Sfinte Părinte, așa trece gloria lumii”).  Eu unul m-aș prezenta, de mult mai multe ori chiar, în fața frigului, atunci când acesta se auto-întronează peste ale noastre plaiuri (foste foarte mioritice, actualmente foarte aservite intereselor politice) chiar dacă nu sunt călugăr, frate sau confrate, și i-aș striga în gura mare acestuia să nu uite de faptul că și el este pe lume trecător, deoarece se pare că frigul, cel din zilele noastre, a devenit, puțin mai mult chiar, decât nesimțit și acaparator, furându-i dragii Primăveri multe dintre drepturile sale legitime și strămoșești, tot așa după cum cel la minte pu(t)țin (spurcat să-i fie de-a pururi numele!), cu al său ka(kat)-dîrov cu tot, fură atâtor și atâtor OAMENI absolut nevinovați sfântul drept la viață și la libertate. Dar gata… ajunge! Doar atâtea vorbe despre răzbelul terestru, mai multe însă despre răzbelul lacustru! Așa ar fi normal… nu?

         Așadar, stătuți fiind de mai bine de o treime din an (din punct de vedere halieutic), atât noi, cât și lansetele noastre, încât chiar începuserăm a prinde, pe alocuri, păianjeni (lansetele) și oarece gaze (noi), ne-am văzut nevoiți a ieși, cum – necum, strecurându-ne anevoie printre friguri și vânt, pe izbăvitorul mal de apă (care mal?; care apă? … chiar nu contează!; mal să fie!; și apă să fie!) pentru a nu ne pierde, în mod iremediabil și irecuperabil, de tot mințile (atâtea câte om mai avea, atâta cât or mai fi ele de funcționale).

Drumul fiind parcurs, putem spune că deja pescuitul începuse. Pescuitul da, căci prinsul de pește… ăsta s-a încadrat într-o altă categorie în ziua respectivă.

Deci, recapitulând, după cele patru luni și patru zile atât de frecvent anterior pomenite, la care se mai adăugaseră și cele vreo trei ore, atât cât ne-a costat (d.p.d.v. temporal) călătoria dintre punctul de plecare (domiciliu pescari) și punctul de sosire (domiciliu pești), reușiserăm, în cele din urmă, să facem baie primelor momeli în acest an.

Soarele râdea (aceasta este o figură de stil, deci, vă rog, să nu luați expresia ad litteram) doar teoretic printre jucăușii nori (tot o figură de stil este și aceasta) deoarece râsul său nu prea amintea a primăvară, dar, cum nici cu iarna nu semăna, vom concluziona spunând că soarele doar surâdea, făcând, astfel, încă o figură de stil și descriind exact cum stăteau atunci lucrurile.

Prin arborii de pe ambele maluri ale apei ne-a întâmpinat un adevărat paradis păsăresc, paradis în care zburătoarele din neamul Corvidae erau extrem de bine reprezentate, iar în rest… alte chestii zburătoare… poate doar visele noastre de pescari mult prea hârșâiți prin viață și lunci.

Ne-am înșirat de-a lungul deșiratei ape, fiecare după cum l-a dus… cine știe ce anume, și am pornit așteptarea, iar peștii, speram, să ne urmeze chemarea (asta se vrea a fi un fel de rimă, tratați-o, deci, ca atare!).

Timpul a tot curs, și ceasul a ticăit, dar la momelile noastre, nimeni n-a venit (rima cu numărul doi, cam inoportună, recunosc. O puteți deci ignora!).

Dă-i acolo, dă-i dincolo, schimbă adâncimea, schimbă momeala, schimbă locul… așa cum se cade a face atunci când peștele nu cade, dar, oriunde și cu orice dădeam, rezultatul era mereu același: ZERO în absoluta sa valoare.

Deja stomacurile ne aminteau de faptul că e amiază atunci când, după vreo… să zic… șapte (căci șapte este cifra mea norocoasă, na… că am dat în vileag, singur și nesilit decât de mine, faptul că dețin și o latură superstițioasă în a mea persoană) kilometri de mal de apă parcurși în zadar, ajunși fiind într-un cot (colț chiar) al apei, cot pe care geografia locului ni-l propunea cu mărinimie, am avut imensa bucurie vizuală a unor salturi presupuse a fi fost efectuate chiar de către soldățeii solzoși pe care îi tot căutam, și-i tot așteptam, și la care tot visam noi încă din toamna anului trecut.

Mi-am aruncat grăbit momeala printre numeroasele cercuri de pe suprafața apei și încordat am pornit așteptarea (chiar că mă exprim frumos câteodată, nu? Să nu mă deochi!).

Marea mea problemă este aceea că, atunci când dau de pești, devin deodată un foarte bun pescar, dacă nu cumva chiar cel mai bun (adevăr sau realitate, vă las pe voi să decideți). Așa și atunci: în secunda cinci după lansare, deja primul pește îmi fura rugina de pe cârlig (nu dădeam cu rugină, asta fiind o altă figură de stil).

Botezul fusese făcut, urma de acum masa și dansul!

M-am ospătat împărătește (vorba vine) cu merindele din gentuța proprietate personală, iar apoi m-am îndestulat (pescărește) o buna bucată de timp cu capturile din cotul luciului acela de apă. Nu mari, nu foarte multe, dar, totuși, într-un număr mai mult decât rezonabil, într-un număr mai mult decât de adrenalină revărsător.

Desigur că ne-am mai încontrat uneori destul de dur și cu vântul, cel care reușea să ne facă a părea că suntem niște bieți nătângi atunci când lansam oblu printre rafalele sale, desigur că și valurile au prins a bate cu putere în maluri, frământând haotic apa, dar prea măcinați eram cu toții de dorința de a pescui, prea însetați eram cu toții de sânge proaspăt de dril pentru a mai băga în seamă vitregiile dușmănoasei vremi.

Spre după amiază, văzând că nu ne poate acasă fugări, vântul s-a plictisit, valurile au murit, iar peștii cu și mai mare viteză spre momeli s-au repezit (o rimă triplă, ura!)

Am mai spus-o și cu alte ocazii, o mai spun și acum, pentru mine o ieșire în natură și un pește prins reprezintă pentru suflet balsam, iar pentru peniță cerneală.

De foarte multe ori chiar nu contează unde pescuiesc, chiar nu contează ce specii prind sau ce echipamente folosesc. Contează doar ceea ce simt, contează doar ceea ce văd, aud și trăiesc.

Așa după cum doar pentru mine și pentru sufletul meu pescuiesc, tot așa îmi place, ca atunci când povestesc despre pescuit, să trec întreaga poveste prin sita sufletului, prin sita subiectivismului indus de sentimente, să o separ de latura sa tehnică,  de denumirile de monturi, de denumirile de lansete, mulinete, fire sau năluci, încercând a reda din ea doar partea sa emoțională (partea sa esențială, în opinia mea), partea sa plină de bucurii și tristeți, de împliniri și eșecuri, de visuri și visări, de contemplare a minunatelor minunății ale naturii.

Carpe diem, carpe noctem, carpe omnia!

(Bucură-te de zi, bucură-te de noapte, bucură-te de tot! ​)

        

 

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.