PROMISIUNEA


„Cele mai frumoase momente sunt acelea când emoţiile încep să vorbească.” – (VIOREL MITEA)

Zborul cu avionul fusese relativ scurt, două ore şi aproape jumătate. Mai lung fusese drumul cu maşina de la aeroport şi până la locul de cazare şi inclusiv de plecare spre partidele de pescuit care vor urma. Probabil acesta îl obosise. Nu putea spune cu siguranţă dacă era doar asta sau poate că expediţia în sine îl obosise, toată agitaţia din ultimele zile, toată forfota şi pregătirile care se impun într-o excursie halieutică la o aşa mare distanţă de casă. Poate! Cert era doar faptul că se simţea din cale afară de obosit şi cam fără chef acum când ajunsese la destinaţie.

Văzuse mai devreme râul pe care vor pescui în zilele următoare. Era un râu mare, de mai multe sute de kilometri lungime, presărat cu numeroase hidrocentrale care-i transformau necontenit energia apelor în energie electrică. Un râu frumos care ascundea monştri în adâncurile sale. Pentru astfel de monştri venise şi el acolo. Măcar unul dacă nu mai mulţi sau cum se spune măcar mai mulţi dacă nu doar unul. Dar …. cine ştie ce va fi? Timpul va răspunde la toate.

Soarele se mai agăţă doar puţin de un petic de cer la apus iar ziua aluneca uşor înspre noapte. Valea, îmbrăcată în penumbră, era calmă şi solemnă. Roiuri mici de insecte mâzgăleau danţuri ciudate prin aerul calm al înserării iar un greiere hâtru prinse a-şi mesteca arcuşul.

– Probabil că aşa va fi. Tu ce crezi?

Tresări. Interlocutorul său, colegul de expediţie, îl privea atent așteptând răspuns la întrebarea sa. Numai că el nu îl ascultase. Oboseala, soarele care se pregătea de culcare, greierul care meşterea la strune, toate acestea îl făcuseră să nu mai fie atent la discuţia cu amicul său. Fizic fusese acolo, dar mintea sa zburase pe alte coclauri. Se simţi stânjenit şi neştiind ce să spună se mulţumi doar să murmure încet:

– Probabil

Apoi sorbind ultima gură din halba de bere din faţa sa se ridică în picioare şi adăugă:

– Eu mă retrag la somn. Sunt cam obosit. Şi fără să mai aştepte să vadă care era reacţia prietenului său ieşi grăbit de pe terasă pornind în direcția cabanei. Adormi aproape imediat. Dormi somn greu şi negru la început dar care mai apoi începu uşor să se coloreze cu vise.

Cel mai drag era să se viseze alături de cei dragi, alături de familie, alături de prieteni. Nu plecase chiar de mult timp de acasă dar deja simţea lipsa familiei. Ȋi era dor de ai săi. Probabil de aceea îi şi visă.

Se făcea că era acasă împreună cu fiul său studiind o enciclopedie despre rechini. Tare îi mai plăceau rechinii celui mic! Avea şi motive. Rechinii sunt straşnici. Straşnici de tot. Sunt nişte uriaşi teribili. Nişte uriaşi ucigaşi. Nici nu realizai bine ce te fascina mai mult la ei, faptul că sunt aşa de mari sau faptul că sunt nişte mecanisme perfecte de ucis?  Sau poate că ambele. Aveau nişte dinţi mari şi ascuţiţi, ca nişte iatagane, cu care atacau şi sfâșiau prada. Semănau întrucâtva cu dinţii de ştiucă, numai că la scară mult mai mare. Era acolo fotografia unui rechin alb, regele rechinilor…. ( ehei, dacă ar reuși şi el să prindă regina știucilor… ce bine ar fi…). Era grozav de mare şi de înspăimântător rechinul acela. Cu adevărat un rege al rechinilor, un rege al tuturor peștilor chiar.

Deodată visul se schimbă şi se visă alături de fiul său pe o barcă mare de pescuit plutind undeva pe o imensitate de ape albastre ca cerneala. Unduiau amândoi. La un moment dat undiţa băiatului se curbă grozav sub greutatea unui pește imens. După o luptă crâncenă pe puntea vaporului se odihnea o namilă de rechin alb. Rechinul îşi sălta ritmic trupul său mare mușcând în gol. Copilului îi curgeau lacrimi de fericire după o așa captură. Ȋl cuprinse în braţe şi îl sărută părintește pe creştet. Dori să-i spună ceva dar tocmai atunci sună alarma de la ceas. Noaptea trecuse. Venise vremea pescuielilor. Se trezi bine dispus. Petrecuse o noapte frumoasă alături de familie, măcar în vis, dacă în realitate nu se putea.

Dimineaţa era crudă încă atunci când ieşiră din cabană. Soarele se bănuia doar că s-ar fi trezit pentru că încă nu îşi făcuse apariţia ci reuşise numai să mai spălăcească ceva din catranul nopţii.

Râul curgea undeva nu departe. Nu se vedea încă dar se ştia unde era datorită lânilor ceţii care-i sărutau undele.

Păduri grele acopereau malurile iar din ele păsări matinale aruncau în lume cu triluri fantastice, salutând vesele ziua ce tocmai se cocea.

Barca îi aştepta cuminte să pornească în marea aventură pentru care lăsaseră acasă familiile şi străbătuseră atâta amar de drum.

După ce terminară cu pregătirile inerente unei partide de pescuit ieşiră în larg.

Lumea revenea la viaţă. Soarele, mic de tot, se născuse şi el undeva la orizont iar prin lumina sa încă lipsită de strălucire văzură alte bărci plutind în depărtare pe apele bătrânului balaur leneş. Erau mici ca nişte dopuri de plută şi se mişcau încet, parcă nefiresc de încet, poate chiar mai încet decât ceaţa care se mai târâia încă în fuioare mici alene pe val.

Ţărmul începuse a se privi şi el în oglinda undelor. Dealuri măreţe (munţi chiar) acoperite de păduri de brad şi molid încinse pe alocuri de brâie de foioase. Aşa arătau malurile acelui frumos râu, iar aerul încă rece al lumii în prefacere mirosea înviorător a cetini şi răşină.

Porniră aşadar, cu teamă parcă, a cerceta străfundurile râului în căutarea ştiucilor capitale.

O vreme nu se întâmplă nimic. Apa dormea parcă scăldată de lumina soarelui în suire şi, odată cu apa, se părea că dorm şi peştii. Nimic altceva nu spărgea unda în afara nălucilor care cădeau cam fără rost, la acel ceas, ici şi acolo, ghidate de inspiraţia şi alegerea pescarilor. Te uitai la umedul de un calm desăvârşit, neclintit nici de cea mai mică pală de vânt, privind cum se întinde static pierzându-se în verdele pădurii reflectate, până hăt departe, până acolo unde se rupeau malurile repezindu-se în adânc şi te întrebai dacă această imensitate de ape ascunde vreun peşte.

Răspunsul veni singur la un moment dat. Ca loviţi de o magică baghetă a trezirii la viaţă peştii prinseră a stropi lumea în salturi repetate iar o iluzie de vânt încreţi uşor obrazul atât de neted până atunci al râului.

„Hei măi fraţilor! Unde aţi fost până acum? Măi peștilor, măi!” se trezi vorbind în gând. „Teamă mi-era că nu sunteţi acasă.”

Năluca cea cuminte de până atunci simţi în sfârșit fior de atac. Uşor, de parcă prădătorului i-ar fi fost frică de ea, dar totuşi o cercetase. Poate nu-i plăcuse. Cine ştie? „Ei, măi peștilor, asta e nălucă străină pentru voi, dar să ştiţi că-i bună. E la fel de bună, sau poate chiar mai bună decât nălucile cu care sunteţi voi obişnuiţi.” Oare ce era cu el, de vorbea iar cu peştii? Nu i se întâmpla prea des, dar oricum acest lucru nu îl deranja. Dacă ar fi vorbit cu voce tare, atunci probabil ar fi fost nevoit să îşi caute un alt coleg de pescuit, căci cine ar fi stat în barcă cu unul care vorbeşte singur, sau mă rog…. cu peştii. Lucru şi mai rău. Aşa, în gând, nu îl auzea nimeni, poate doar peştii să îl fi auzit, cine ştie ce simţuri au ei…., deci putea discuta cu aceştia liniștit în continuare. Ar fi vorbit mai departe cu dânşii dar colegul său tocmai scotea prima ştiucă şi îl ajută cu minciogul. Nu era mare, dar nici mică. Era o ştiucă normală de care prindea cu regularitate şi pe apele de acasă. Dar era un început.

Reuşi apoi şi el să salte din adâncuri câteva dinţoase frumoase dar care erau însă departe de cele pentru care venise. Colegul său îl imita şi astfel amândoi oboseau ştiucă după ştiucă. Era distractiv acel pescuit, dar nu era ceea ce ei şi-ar fi dorit.

Căută în trusă şi alese năluca cea mai mare pe care o avea, vorba aceea: „momeală mare, peşte mare”. Va încerca cu ea. Desigur nu va mai avea activitatea de până acum, dar spera să apară namila visată. Spera.

*

Numai că nu se întâmplă nimic. Timpul trecea iar năluca zbura, cădea, înota, dansa şi tresălta stingheră mereu şi mereu. Deja obosise iar speranţa prinse a se destrăma încet dar sigur. Oare pentru asta lăsase casa şi familia? Sincer, nu se merita. Oricât de drag i-ar fi fost pescuitul nu i se părea logic să vină atât de departe pentru nişte ştiuci de care s-ar fi bucurat şi pe apele de acasă. Soarele aproape că îşi termina de executat roata zilnică pe deasupra pământului şi se oprise parcă în scurtă hodină pe creasta pietroasă a unui deal din depărtare umplând lumea cu o lumină galben-vrăjită. Râul dormea din nou iar vântul se rătăcise în neant.

Şi în această tăcută şi solemnă înserare, în această lumină de vrajă, de undeva din adâncul de turcoaz al apelor se desfăcu, lepădând nemișcarea, o umbră ciudată pornind în atac. Cutremurarea lovi fără milă. Lanseta prinse viaţă şi căzu cu vârful în undă vibrând iar firul porni să ţipe-a disperare prin zbârnâiri repetate.

Momentul atacului îl surprinse total nepregătit. Mintea sa visa atunci la meleagurile strămoşeşti iar atenţia îi era mai mult decât distrată. Noroc că era pescar cu multă umblătură pe apă. Reuşi din instinct să înţepe iar apoi, uşor – uşor, să devină stăpân pe situaţie. „Nu aduce ceasul ce aduce clipa.”

Peştele o apucă într-o parte mânat de o nelinişte cumplită. Zbătea cu furie din capul său mare despicând apa ca o săgeată enormă de oţel arcuit. Nici un deget nu reuşi o vreme pescarul să-l salte sau să-l abată din drum. Fugea vertiginos spre o izbăvire iluzorie mai mult dorită decât reală. Făcea ce ştia el mai bine, lupta cum ştia el mai bine.

Își închipuia cu ochii minţi dihania. O şi vedea parcă aievea cum înota nervoasă, agitată, cu năluca cea mare ieşindu-i pieziş din botul său uriaş. Oare ce-ar face dacă ar fi el în locul ei? Desigur nu alta decât face şi ea acum. S-ar lupta pentru viaţa sa, pentru libertatea sa. Era ceva firesc şi de aceea i se păru perfect normal ca drilul să fie atât de greu şi conştientiză că va avea mult de furcă pe parcursul acestuia. Trebuia să rămână calm. Trebuia să izbândească. Dacă nu pentru el, pescarul, atunci trebuia neapărat să reuşească pentru el, tatăl, căci îi promisese la plecare fiului său că va prinde măcar un monstru în această expediţie. Venise momentul şi trebuia să dea dovadă de toată înţelepciunea pentru a câştiga întrecerea cu uriaşul din undă.

Uneori anticipa mişcările următoare ale peştelui, alteori însă acestea îl luau pe nepregătite. Erau cele mai grele momente dar el reuşi să le facă faţă.  Perfect conştient de puterea peştelui dar sigur pe echipamentul său realiză că totul depinde doar de el. De el şi de priceperea sa.

După un timp însă puterea peştelui începu să scadă. „Ai prins a obosi prietene? Drept îţi zic că şi eu mă simt trudit. Te zbaţi pentru viaţă trăgând cu putere. Te înţeleg şi te admir, dar înţelege-mă şi tu că şi pentru mine este o luptă. Şi eu vreau să câştig. Aşa cum nu te poţi pune cu voinţa soarelui de a răsări în fiecare dimineaţă aşa nu te poţi pune cu voinţa pescarului de a prinde toţi peştii pe care îi are în cârlig. Trebuie să înţelegi asta! Trebuie să înţelegi că nu îţi vreau răul! Doar să te ţin în mână, să te admir, să te măsor, să-mi bucur privirea de maiestuozitatea ta, să-ţi fac câteva poze şi apoi o să te eliberez. Numai atât vreau de la tine. Nu vreau să te omor, nu vreau să te chinui, dar pentru asta trebuie să câştig lupta asta. Tu nu o să mă laşi dar să ştii că mă voi lupta cu tine până voi izbuti! ”

Cu toate că peştele obosise vizibil drilul încă era cumplit. Lanseta scrâşnea să se frângă, mulineta lucra asiduu sub comenzile sale iar firul tăia aerul precum un brici ascuţit.

Obrajii îi erau scăldaţi de sudoare iar palmele aproape îi amorţiseră. Colegul său oprise a lui pescuială privind tăcut la drilul tovarăşului său.

Gândirea, logica, neliniştea şi nerăbdarea dispărură ca prin minune. Aşa cum lumea înserării era de un calm nefiresc tot aşa un mare calm, o mare răbdare, puseră stăpânire pe el.

Simţea instinctiv că drilul se apropie de final. Ȋncercările de evadare erau tot mai scurte iar salturile din apă erau tot mai fără de vlagă. Şi tocmai când soarele se pregătea să cadă după dealurile împădurite, din adâncul întunecat al râului apăru silueta masivă a ştiucii. O privea cu mirare. Era imensă, de o mărime cum nu putea să descrie. Nu mai văzuse pe viu niciodată aşa un exemplar. Parcă nu se mai sfârşea să iasă din apă. Cu ajutorul colegului reuşi să o aducă în barcă.

Trupul masiv al peştelui tresălta sacadat iar uneori muşca năprasnic din aerul cald al sfârşitului de zi. Dinţii mari luceau atunci atinşi de ultimele săgeţi ale unui Ra aflat în declin.

Semăna oarecum cu rechinul din vis. Rechinul prins de fiul său care apoi îşi scăldase bucuria în lacrimi. Şi lui îi venea parcă să plângă, dar el nu mai era copil, iar pentru izbânda aceea se pregătise toată viaţa, din clipa când a luat pentru prima dată undită în  mână şi până în momentul acela.

Respiră uşurat iar aerul plăcut al amurgului îi făcu bine după atât de multă oboseală.

De acum puteau să înceapă din nou greierii să dea viaţă vioarelor, de acum lumea întreagă putea să se apuce să cânte căci el se simţea binecuvântat în acele clipe. Era un pescar împlinit dar mai presus de toate, era un tată fericit. Ȋşi ţinuse promisiunea.

Facebook Comments
PROMISIUNEA
Apreciati articolul

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *