UNDIŢARII MEI (III) – GIGI

„Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli.”
Jean de la Bruyere

GIGI

  1. Pescuind pe prispa casei

Era într-o primăvară timpurie, într-o zi a lunii lui mărţişor nu cu mult după sărbătoarea acestui simbol al trezirii lumii la viaţă.

Ca loc al acţiunii aleseserăm lacul Stăuceni din judeţul vecin, denumit în continuare Botoşani (ca să mă exprim în termeni juridici, ca să zic aşa).

Vremea blândă, soarele zâmbitor dar încă timid, vântul moale şi plăcut ne-au îndemnat a ieşi cu „marile speranţe” (nu cele ale lui Charles Dickens ci cu cele ale lui Gigi şi Dinu) la cote maxime.

Drumul nu tocmai scurt a trecut însă repede iar balta ne-a întâmpinat parcă bucuroasă de revedere.

După ce am plătit ce aveam de plătit pentru a deveni pescari cu drept de liberă practică pe acel luciu de apă a început căutarea locului de maximă hrănire al peştilor (caraşii fiind cei vizaţi).

Ştiam nişte locuri din anii anteriori pe care le-am probat imediat apoi am căutat şi locuri noi spre probare dar se părea că nimeriserăm în ziua cu cel mai negru post cărăşesc cu putinţă, deoarece după ore bune de încercări asidue nu reuşiserăm să păcălim nici măcar un locuitor din tainicului afund de Stăuceni.

Ne-am despărţit la un moment dat fiecare mergând după propria intuiţie, pricepere şi după cum îi dicta porţia sa de noroc în acea zi, în căutarea locurilor productive convenind a ne suna unul pe celălalt imediat ce unul dintre noi va face marea descoperire.

Nu prea aveam (adică nu aveam chiar deloc) succes în ale mele probaţiuni malo-hidro-pescăreşti când a început a prinde glas mobilul. Era Gigi.

L-am găsit unde m-aş fi aşteptat cel mai puţin. Pescuia de pe prispa casei ca să zic aşa. Ştiu că e cam greu de crezut dar aproximativ asta era situaţia. În marginea apei era (încă mai este) o construcţie care odinioară probabil folosise într-un scop bine determinat dar care acum nu era altceva decât o ruină cu acoperiş. Dar avea ea, ruina aceasta, un mare merit: era construită în apă. Ca să ajungi la ea trebuia să îţi arăţi abilităţile de acrobat dacă nu doreai să faci contact direct cu unda stăucenească. Erau în fapt patru pereţi şi un acoperiş aşezaţi pe un postament din  beton care ţinea loc de „duşumea”. În partea dinspre mal era gaura unde cândva fusese o uşă, iar peretele opus purta şi el semnele unei foste uşi precum şi a unei foste ferestre. Gigi era aşezat foarte confortabil pe scaun în golul uşii din peretele care dădea spre apă şi tot driluia cu spor caraşi, nu mari, ce-i drept, dar mulţi. Şi oare ce alta îi trebuie unui pescar la un ceas atât de matinal al primăverii dacă nu multă activitate halieutică?

Cu unele mici-mari eforturi am „forţat” şi eu pătrunderea între acele ziduri lacustre şi apoi aşezându-mă comod (oarecum) pe pervazul fostei ferestre am început a mă lua şi eu la sfadă cu tot neamul cărăşesc din acel colţ de baltă.

Eu din geam şi Gigi din uşă am avut parte de o adevărată destrăbălare pescărească în acea zi după ce ore bune căutaserăm în zadar tovarăşii cu solzi în locuri mai aproape de percepţia comună de „loc de pescuit”. Dar aşa este în viaţă nu? Nu judeca cartea după copertă! Parcă aşa se zice…

  1. Ştiucări-m-aş şi n-am cui

Plecaserăm de acasă la ceas de pleoapă de soare abia aruncat peste lume, cu inimi pline de fiori de izbânzi imediate. Drumul nu e nici lung dar nici scurt până la acumularea Rogojeştiului dar atunci când gândul deja mulinează ştiuca cea grea din visare ţi se pare că ai ajuns la luciul de apă încă de dinainte de-a fi de-acasă pornit.

Nici urmă de vânt nu era peste apă iar ceţuri fărmate în zdrenţe din matinalu-i veşmânt levitau în contrast cu trăirile noastre. Prin noi fiorul pescăresc vuia mai ceva decât a vuit vântul viu prin vulturi atunci când Zamfira a făcut nunta cea mare despre care ne povesteşte poetul.

Nici una, nici două şi deja eram la buză de stuf, în mijloc de baltă, iar nălucile noastre cătau cu disperare s-atragă din umed năhoade.

Nicu una, nici două ceasuri nu au trecut de cătare, ci mai bine de cinci sau chiar şase iar speranţa din noi îşi făcea deja parastasul.

Era acea zi una în care prin ape mişunau doar năluci, nici urmă de urmă de peşte.

Asta a fost pentru mine valabil căci Gigi prin mistice vrăji mi se pare că a reuşit un pui de ştiucă să-nhaţe.

Cu plumb mi s-a înfăşurat visarea iar încrederea în mine şi din neant s-a topit. Era ceva ce pân-atunci nu trăisem în ani buni de când Rogojeştiul cu năluci cercetam. Niciodată până atunci nu dădusem de un banc atât de sec de peşti în ale sale abisuri.

Atât, acea minionă ce de-a lui Gigi amăgire morţiş s-a ţinut, ne-a apărut dintre unde în ziua aceea, exceptând lişiţele ce pe-acolo atunci căutau hârjoană.

Spre casă drumul a fost lung, mai lung decât a fost el vreodată, iar vorba aceea a pescarilor hâtri atunci s-a împlinit „C-o gherlă toţi suntem datori”.

Tu as raison, mon cher!

  1. Nevoie de…voie

A merge la pescuit la Prut şi mai ales tocmai până la Santa Mare nu e chiar de ici-colea căci mulţi kilometri se interpun între punctul de plecare şi cel de sosire, chiar foarte mulţi aş putea zice, iar o dată ajuns la locul de destinaţie ai pretenţia să pescuieşti liniştit, dacă nu chiar să şi prinzi ceva. Mi se pare logic, nu? Ei bine se pare că nu toată lumea gândeşte aşa ca şi mine, ca să nu spun că nu toată lumea îmi împărtăşeşte logica sau şi mai rău, că nu toată lumea are logică… dar până la urma urmei oare câte din cele care se petrec în lume au o logică anume…?

Noi eram hotărâţi nevoie mare, mai ales Gigi şi subsemnatul ca să facem răzbel total cu mrenele cele mustăcioase dintre undele pruteşti şi chiar ne angrenaserăm serios în primele lupte câştigate cu succes de către subsemnaţii când au apărut cei cu alte viziuni, ca să nu spun altfel.

Purtau uniforme frumoase, perfect drepte, fără nici cea mai mică urmă de încreţitură pe ele aidoma creierelor pe care le ascundeau pe sub „bonete-caşchete”.

Şi după cum ar spune soldatul neamţ: „-Halt!” aşa ceva ne-au strigat şi ei numai că în neaoş şi românesc grai.

De aceea este atât de frumoasă lumea în care trăim pentru că ea este foarte diversificată, privind acelaşi lucru şi analizând aceeaşi situaţie oameni diferiţi pot trage concluzii total diferite şi pot vedea şi ceea ce nu există.

Aşa s-a întâmplat şi atunci. S-a demonstrat încă o dată că nu degeaba există şcoala specială pe care o urmează domnii grăniceri pentru a deveni aprigi apărători ai neamului deoarece dânşii au văzut, rezultat indiscutabil al pregătirii extraordinare pe care o aveau, ceea ce noi, undiţarii de rând nu puteam vedea nici cu ochelarii sau cu binoclul, dacă am fi avut aşa ceva. Ei vedeau PERICOLUL. Cu toate că nu eram şi nu suntem nici acum implicaţi în vreun act duşmănos cu vreun stat vecin, noi ca şi stat român, cu toate că malul Prutului nu este nici pe departe vreo zonă beligerantă, cu toate că …., nu mai are rost să o lungesc, ideea e că dânşii, ofiţerii cei cu creierul precum uniforma, ne-au comunicat că eram în cel mai mare PERICOL din viaţa noastră şi că dânşii nu fac alta decât să ne salveze. Cică, ziseră ei, noi ne aflam mult prea aproape de malul moldovenesc, care se afla, logic şi firesc, dincolo de apa Prutului cel frumos curgător, iar fraţii moldoveni se pare că altă plăcere mai mare nu au decât să „puşte” (cu praştia probabil) pe fraţii români aflaţi la pescuit. Citiţi şi nu cercetaţi! Şi mai consideraţi şi acum că am pus prea mare accent pe asemănarea dintre camuflatele haine şi camuflata materie cenuşie?

Puteau să ne zică franc că ţin loc pentru alţi pescari, măcar nu i-aş fi considerat atât de „înţelepţi” aşa după cum continui să o fac şi acum, la minim zece ani distanţă de acele momente.

Ideea e că ne-au fugărit, căci alt termen mai nimerit nu găsesc, de pe locul cel bun, care era plin de mrene, mrenişoare şi mrenuţe şi ne-au „îngăduit” să cotrobăim pe nişte locuri fără de suflare piscicolă în ele, unde doar nişte avăţei cât degetul mic de la pisică ne-au mai deranjat cârligele.

Privirile în schimb ne-au fost deranjate de maşinile care s-au instalat comod pe locul de unde noi fuseserăm goniţi tocmai sub protecţia acelorași uniforme netede. Nu

am putut trage decât o singură concluzie: fie fraţii moldoveni rămăseseră fără pietricele

  pentru praştiile lor, fie o dăduseră de votcă amânând împuşcarea românilor pescari

pentru altă dată, căci astfel nu înţeleg cum deodată PERICOLUL trecuse.

Aşadar uneori…e nevoie să ai voie pe unele locuri de pe Prut!

  1. PETRU
  2. Broscuţele fermecate

Dl. Petru a fost pescarul alături de care am pescuit pentru o vreme cel mai mult timp. El m-a învăţat multe lucruri mai ales în ceea ce priveşte pescuitul cu pluta pe râu aşa că dacă mi-aş supune memoria la un minim efort aş putea scrie o carte doar despre acele multe pescuieli făcute alături de dânsul.

Dar viaţa este aşa cum este: cu bune, cu rele şi cu mult neprevăzut. Tocmai din cele mai nebănuite cotloane ale neprevăzutului s-au desprins anumite lucruri care s-au intersectat cu traiectoria mea pescărească. Şi pentru că acele lucruri trebuiau să poarte un nume (vorba poetului) ele s-au numit simplu: SPINNING (şi tot ceea ce presupune el).

Aşadar direcţiile noastre pescăreşti s-au cam separat din acel moment iar ieşirile noastre împreună la pescuit, chiar dacă se mai întâmplă şi acum, sunt mult mai puţine decât erau în anii trecuţi.

Lucrurile nu mergeau tocmai bine în acea zi de pescuit nici pentru mine şi nici pentru dl. Petru. Era o zi care acum este de mult afundată în trecerea timpului, o zi din primăvara unditului cu pluta pentru mine, de pe vremea când faimoasa mea bologneză provenea de la „comercianţii” ucraineni din bazarul de la Rădăuți, iar mulineta mea era una care îşi dăduse obștescul sfârşit dar pe care o mai foloseam totuşi în ciuda cârâielilor stridente pe care le scotea atunci când învârteam de manivela sa.

Căutam cleanul cu diverse cireşe şi vişine aromate dar nu prea aveam succes. Dl. Petru era pe un mal iar eu eram pe celălalt. Plictisit de atâta insucces mă oprisem din pescuit şi priveam prundul frumos la acea vreme al Siretului gândindu-mă cine ştie la ce lucruri, când deodată îl aud pe dl. Petru exclamând aşa după cum are obiceiul să o facă atunci când prinde câte un peşte: „-Hoooo!” Mă uit repede la el şi îi văd lanseta încovoiată. A scos după un timp de dril un clean frumos dintre undele repezi.

– Am uitat să-mi iau juvelnicul! E pe mal lângă tine, cu restul bagajului meu… mi-a strigat dezamăgit dl. Petru.

          Că să trec apa şi să i-l duc eu trebuia să fac un mult prea mare înconjor aşa că am recurs la o altă metodă. Am luat undiţa şi am lansat foarte energic până pe malul opus, lângă colegul meu deoarece apa Siretului nu era deloc lată în acea porţiune. Nu era lată dar era repede şi destul de adâncă. Dl. Petru a transferat clenocul din cârligul său în cârligul de la undiţa mea apoi l-a aşezat cu tot cu cârlig în bot în marginea apei iar eu m-am apucat voiniceşte de driluit. Mulineta mea scotea nişte sunete de efect iar băţul vibra bine trăgând spre mal prin apa repede cleanul destul de mărişor. Şi episodul s-a tot repetat de multe ori în ziua aceea iar „cântecul” mulinetei mele nu a trecut neobservat (neauzit, mai corect spus) de către nişte confraţi pescari care îşi încercau norocul undeva mai departe şi care prin prisma geografică a locurilor nu mă vedeau decât pe mine şi nu şi pe cel care în fapt prindea peştii pe care eu îi „re-driluiam” ca să zic aşa pentru a-i pune la loc de bună păstrare în juvelnicul lui nea Petru, făcându-i să exclame plini de cele mai încântătoare sentimente, îmi place să cred: „- Uite bă la ăla! Iar prinde!”

Şi apropos de prins, ştiţi de ce eu nu am prins atunci cleni ci doar dl. Petru, excluzând experienţa mai mare pe care dânsul o avea? Răspunsul este simplu: pentru că dumnealui găsise o baltă plină cu mici broscuţe care se dovediseră a fi singurele momeli pe care clenii le-au preferat în acea zi, broscuţe fermecate de care eu nu aveam de unde să fac rost atunci.

Şi ce „frumos” a mai cântat mulineta mea în acea zi! Greu de uitat!

  1. Scobarii şi alcoolul

După un drum destul de lung cu trenul iată-ne ajunşi la locul destinat măreţelor

fapte pescăreşti în a căror căutare eram noi doi, dl. Petru şi cu subsemnatul. Dl. Petru era pregătit din toate punctele de vedere dar subsemnatul…subsemnatul suferea cumplit. Suferea din cauză că în seara trecută îndemnase cu mare spor şi bucurie la paharul de răchie. Îndemnasem mult şi cu spor iar rezultatele le percepeam abia atunci.

          Nedorind să mă fac de râs sufeream în tăcere şi cu mult stoicism. Dar oricât de stoic aş fi dorit să par, după al doilea sau al treilea scobar amăgit din apele Siretului am hotărât că trebuie să iau măsuri pentru a-mi îmbunătăţi starea fizică.

           Cunoscut este proverbul care spune că: „cui pe cui se scoate”, nu? Ei bine eu îl cunoşteam foarte bine şi îi ştiam şi efectul. Am lăsat aşadar la o parte lanseta ca să se odihnească şi am luat calea codrului, căci printr-o pădure de foioase trebuia să treci ca să ajungi la barul din marginea localităţii Dolhasca, din locul de unde ne etalam noi talentele de mari pescari de ciprinide.

          Primul drum la crâşmă a fost unul cu destul de mult folos. Duşca trasă la repezeală precum şi sticla plină luată pentru a o avea pentru mai târziu au dat rezultatele dorite. Am mai putut pescuit vreo două ore şi am mai şi ciugulit câţiva frumoşi scobărei pofticioşi din apa cristalinului râu, dar cum şi dl. Petru dăduse de gustul etilicului sticla s-a terminat repede aşa că am mai purces o dată spre bar. Apoi încă o dată şi încă o dată iar mai apoi am purces la somn de voie. Dl. Petru a rezistat biped toată ziua având doar de furcă de mai multe ori cu firul care îi făcea în ciudă şi se tot răsucea, se înnoda şi se încâlcea mereu, dar în rest funcţionase acceptabil raportat la cantitatea de alcool ingerată. Culmea e că mai reuşise să şi prindă câţiva nesătui de maţe-negre.

          Am mai prins şi eu scobari dar numai în vis pentru că până seara am dormit somn dulce şi profund la umbră de stejar frumos înfrunzit.

          Vorba aceea: „E bine să laşi băutura. Dar să nu uiţi unde!” 

  1. Fruti Fresh

Următoarele rânduri vor povesti despre o cărăşeală petrecută în urmă cu mulţi ani,

atunci când secolul XX încă era în fiinţă.

          Era pe vremea aceea în marginea satului nostru natal, Gălăneşti, o baltă cu peşti: „La Brădet” după cum îi spunea lumea. Pe vremuri de comunism înflăcărat peşti frumoşi îşi practicaseră meseria prin apele sale, dar jaful de nivel naţional post-revoluţionar o lăsase doar cu nişte caraşi minioni, dar mulţi, în dotare.

Vreme de prohibiţie fiind am luat cu asalt balta aceea rămasă fără de peşti capitali

dar şi făr’ de proprietar.

          Pe dl. Petru l-am găsit în acea zi acolo pescuind de zor dar şi cu foarte mult spor.

Dădea cu bobiţe mici de mămăligă iar cărăşeii nu se lăsau de două ori invitați la ospăţ.

          Am început şi noi să pescuim şi să prindem acei micuţi peşti deosebit de hămesiţi.

          Tot hămesit era şi un canid din rasa „Corcitură get-beget” care se tot plimba pe malurile apei căutând ceva spre ingerare orală pentru satisfacerea foamei aprige care îl chinuia la acele ceasuri. A tot căutat el ce a căutat, a tot pândit pe la unul şi pe la altul şi într-un moment de neatenţie al lui domn Petru, „haţ!” i-a înfulecat mămăliga din traistă.

           Rămas fără materie primă pentru cârlig pescarul nu a dezarmat ci a continuat a pescui şi chiar a prinde peşte. Nu ştiam ce pune în cârlig, până ce chiar dânsul ne-a spus la un moment dat: „- Dau cu Fruti Fresh” (numai că, pentru a suna puţin mai româneşte, a pronunţat cuvântul „Fruti” fără litera „R”) şi apoi a început a râde. Ce dorise să spună oare? Cu ce anume pescuia? Nu îl prea înţelesesem.

          Până la urmă ne-a spus şi adevărul. Pescuia cu biluţe din gumă de mestecat iar caraşii înfometaţi rău nu s-au sfiit a trage şi la acea momeală deloc convenţională pe care dl. Petru din lipsă de altceva le-a oferit-o în acea zi.

          De atunci chestia cu Fruti Fresh, pronunţat fără litera „r” din primul cuvânt revine destul de des în discuţiile noastre şi nu numai ale noastre, vorba bucurându-se de mult succes în rândul pescarilor din cercul nostru de „influenţă.”

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *