Ultimul dril – capat de drum


Fugit irreparabile tempus (Virgiliu)

            Simti briza binefacatoare a diminetii in obraji, lucru care il mai inviora putin dupa zapuseala din vagonul de tren. Respira din greu din cauza mersului fortat si a bagajelor care chiar daca ramaneau aceleasi de fiecare data , an de an deveneau tot mai grele. Si drumul de la gara pana pe malul apei, la locul sau cel drag era cu fiecare an tot mai lung. Dealul pe care trebuia sa-l traverseze se incapatana sa se inalte mereu. Trupul sau slabit cu greu mai facea fata acestui drum, dar dorinta era mult prea mare. Chemarea aceea launtrica nu ii dadea pace nici la varsta inaintata la care ajunsese. Pescarul batran la trup era inca tanar in sufletul sau.

Dupa ce trecu de paduricea de salcami hotara sa faca un mic popas. Era acolo o bancuta simpla cioplita dintr-un butuc cine stie de catre cine, cine stie de cand. Era pentru prima data cand se aseza pe ea cu toate ca banca era acolo parca dintotdeauna. Se aseza pe banca si privi tacut in jur tragandu-si cu greu rasuflarea. Privi spre orizont, spre soarele ce sta sa rasara, rosu, mandru si nepasator la cele pamantesti. Asta ii aminti de el in anii tineretii. Ce scurt era atunci drumul…. Zambi amar .

Auzi de departe, dinspre paduricea de arini de dincolo de deal glasul repezit al unei pupeze “ Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!”. Natura se destepta, era timpul sa porneasca mai departe daca dorea sa gaseasca liber locul sau de pescuit. Se ridica cu greu si porni sovaielnic la drum.

Ajuns in varful colinei, batranul pescar se opri pret de cateva clipe. Se apleca cu greu si lua de jos un bat care era aruncat pe marginea drumului. Il va folosi pe post de toiag. Ii veni in minte atunci celebra ghicitoare: “ Ce merge la inceput in patru picioare, apoi in doua si in cele din urma in trei ?” Zambi amar inca odata. Panta pe care cobora era lina usurandu-i oarecum mersul. Cineva de rea credinta aruncase insa niste bolovani pe drum, bolovani de care se impiedica foarte des. Sau poate ca nu? Poate ca erau acolo dintotdeauna, numai ca nu-i observase el?

La poalele dealului trebui sa mai faca un popas fortat. Parea ca aerul se incinsese asa de tare ca plamanii ii luau foc. Nu avu curajul sa se aseze jos. Statu o vreme sprijinit in toiagul sau improvizat. Trupul garbovit de vreme si de boli devenea tot mai neascultator. “Unde-i nema putirinta ce mai chichirez galceava”. Avea dreptate Anton Pann. Zambi amar a treia oara.

Cand isi mai reveni in puteri porni spre apa. Ajunse in cele din urma si la locul sau. Era liber. Rasufla usurat. Se aseza pe iarba si-si dadu jos rucsacul sau strabun, pe care il avea inca de cand facuse razboiul.

Razboiul… ce amintiri urate, ce orori traite. Cata padure tanara distrusa, flacai in floarea varstei facuti una cu pamantul … Cate urlete de durere si rugi disperate inaltate spre cerul parca lipsit in acea vreme de orice urma de divinitate, amestecate cu injuraturi si blesteme, cu chemari catre parinti si iubite … cu gemetele si bolboroselile neintelese ale muribunzilor, cu bubuiturile infundate ale proiectilelor si clantanitul metalic si nemilos al mitralierelor, toate se auzeau parca aievea. Pamantul parca se cutremura. Isi duse mainile la urechi scuturand din cap a negare, strangand cu putere din ochi.

Cu greu reusi sa se adune. Deschise cu teama ochii privind in jur. Nu mai era nici urma de razboi. Se afla pe malul apei in poenita sa preferata. Razboiul trecuse … ramasese undeva cu mult in urma… departe de tot. Zgomotele acelea sinistre fusesera inlocuite de cantecul dulce al unei privighetori. Mai aminteau de el doar ruscacul peticit si cicatricile de pe bratul sau drept.

Privi spre cer. Soarele deja se ridicase peste glie mai mult decat ar fi trebuit, semn ca se afla in intarziere. Atunci intra in actiune instinctul sau de pescar. Cu miscari mecanice, repetate in atitia si atitia ani de pescuit isi pregati lanseta , isi prepara nada si nadi cu aceeasi precizie si aceeasi acuratete  cu care o facuse toata viata.

Oboseala parca disparuse. Privea atent la mica pluta de balsa cum joaca vioaie printre valurile iuti ale raului. Cand nu mai zarea pluta, recupera si lansa din nou. Iar si iar in speranta ca totusi pestele va pofti in cele din urma la momeala din carlig. Din cand in cand mai arunca cativa bulgari de nada. Timpul trecea cu trecere sa, mai rapida pentru unii, mai greoaie pentru altii, fara ca batranul pescar sa aiba vreo trasatura.

Undeva de dincolo de apa se auzi latratul unui caine. Ii veni atunci in minte imaginea catelului sau drag care-l insotea de fiecare data cand pleca la pescuit pana la gara si care-l astepta tot acolo seara, latrand vesel la el de cum il zarea coborand din tren. Era tovarasul sau credincios cu care isi traia singuratatea in micuta sa casa din marginea satului.

Trecuse cu mult de amiaza si tot nu prinsese inca nimic. Se hotara ca sa mai arunce doar de cateva ori apoi sa-si stranga bagajul si sa pornesca spre gara pentru a nu pierde trenul.

Si dupa cum adesea se intampla la pescuit, la a doua lansare avu in sfarsit o trasatura. Pluta disparu dintr-o data in adancul apei. Intepa rapid si simti greutate mare si zbatere puternica in fir. Avea un peste, dar nu orice fel de peste , era un peste mare, chiar foarte mare. Desfacu piedica de la mulineta si pestele fugi in aval luand fir cu repeziciune. Batranul porni si el incet la vale, tinand varful unditei ridicat si linia tensionata. La un moment dat pestele se opri. Atunci mulina grabit. Pestele opuse din nou rezistenta si iar porni din loc. Lupta continua astfel pret de mai multe minute. In cele din urma batranul si experimentatul pescar reusi sa aduca pestele la mal. Era un clean urias. Cel mai mare clean pe care-l vazuse in viata sa. Probabil era si foarte batran, rani vechi cicatrizate erau martore ca si el purtase razboaiele sale.

Tinea pestele cu amandoua mainile sufland cu greu, privind in ochii mari ai  acestuia. Drilul il obosise peste masura si pe el. Erau acolo doi batrani: el si pestele, doua fiinte care vazusera si traisera atatea si atatea in viata lor pana acum. ”- Ai venit sa ma vezi ?” intreba pescarul cu voce scazuta. “- Azi sunt inca aici, dar maine…. nu se stie. …Macar tu sa fii.” si zicand acestea aseza cu grija pestele in apa dandu-i drumul. Il cuprinse o ameteala puternica si se aseza rapid in iarba uitandu-se in continuare la pestele care statea inca ametit si el in apa de laga mal. Ce asemanare. Doi batrani neputinciosi care au fost rivali pentru o scurta vreme stau obositi, fiecare in mediul sau incercand sa-si adune puterile. Dupa cateva minute pestele facu o miscare rapida si disparu sub ape. Batranul pescar ramas singur zambi amar, pentru ultima data. O raceala de plumb il cuprinse si soarele apuse pentru el in acea zi  mai repede decat ii era randuiala fireasca.

In seara aceea, intr-o gara , un caine singuratic astepta cu infrigurare sosirea trenului care veni si trecu fara insa sa-i ofere sarmanului animal nici un motiv sa latre de bucurie.

Autor: Dinu-Florin Cirstean

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *