MORUNASII DE SOLSTITIU

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. (Octavian Paler)

Prin vălătucii denşi de ceaţă care se târau greoi peste ape şi prundişuri deopotrivă mânaţi molcom de briza abia iscată a dimineţii, dintre vârfurile subţiri ale tufelor de răchită, cu frunzele lunguieţe şi uşor încovoiate sub greutatea stropilor mari de rouă ai începutului de zi, palidă şi opacă se desena faţa rotundă a soarelui. Pământul abia îşi împlinea rotaţia zilnică în jurul propriei axe. Noaptea scurtă de vară nici nu începuse bine că se şi terminase. Urma cea mai lungă zi a anului. Cea mai lungă dintre toate cele 366 ale acestui an bisect. O zi pe care un pescar nu o poate rata. Este ziua când practic poţi pescui cel mai mult timp pe lumină.

De aceea mă şi aflam deja pe malul Siretului meu drag, în zona de frontieră, departe de forfota cotidiană, la acea oră atât de „mică”, după cum se zice în popor. Numai eu şi natura. Ce bucurie, ce minunăţie … Aici civilizaţia încă nu a pătruns atât de intens ca în alte zone. Aici, în locul meu oarecum mai retras pescarii se avântură doar arareori, iar cei care vin în după-amiezele călduroase la baie nu poposesc deoarece apa nu este suficient de adâncă. Aici, în acest loc vin în fiecare început de sezon de mai multe ori la rând. Este perioada când morunaşii abia nuntiţi se hrănesc intens înainte de a se retrage spre locurile mai adânci din aval. Puţini dintre ei mai rămân atât de sus şi peste vară, restul se retrag treptat până în apele molcome şi adânci din aval chiar până în bazinul barajului de la Rogojeşti.

Nu trebuie nici un fel de nadă, iar ca momeală râmele roşii de gunoi sunt mai mult decât suficiente. În această zonă nu există crengi submerse, singurele agăţători posibile fiind cele câteva mici praguri aflate fix pe mijlocul curentului undeva mai la vale de locul de unde pescuiesc de obicei, aşadar posibilitatea de a pierde cârlige în agăţătură este una foarte mică. În concluzie pot zice că este un pescuit ieftin. Cu siguranţă aceste partide de pescuit sunt cele mai ieftine dintre toate partidele de pescuit pe care le fac pe parcursul unui an.

Am desfăcut cu grijă bologneza de şase metri (deoarece apa este relativ îngustă nu este necesară folosirea unei lansete mai lungi) lăsând deocamdată lanseta de şapte metri să se odihnească cuminte în husă. Un plumbaj de doua grame, o plută cu o portanţă ceva mai mare – de 2,4 grame, pentru un pescuit la „târâit” aşa cum urma eu să pescuiesc, un cârlig nr.12 legat cu un forfac de 0,12 mm, lung de 25 de cm, cu alică de contact pe el, ataşat de linia principală de 0,14 mm printr-un mic vârtej fără agrafă constituiau arsenalul meu, arsenal care speram să fie unul de succes.

Am pregătit minciogul cu coadă telescopică să îl am mereu la îndemână, am desfăcut cutia mare plină cu pământ umed în care aveam râmele, mi-am pus la gât şnurul de care era legat degorjorul şi am făcut prima lansare. Apa este puţin adâncă, nu depăşeşte 50 de cm, dar deoarece aveam pluta mai mare decât plumbajul puteam pescui lejer cu o adâncime de aproximativ 65 de cm fără să apară trăsăturile false cauzate de fundul albiei pe care se târa momeala.

Acum, soarele care între timp se colorase şi prinsese strălucire, umplea văzduhul cu o lumină roşiatică, ca de aramă. Încă nu se ridicase bine dintre tufele de pe malul opus dar deja îşi trimitea mănunchiuri lungi de suliţe de foc molcom încă, pe deasupra firii anunţând că va urma încă o zi călduroasă aşa cum au fost şi ultimele trei sau patru. Ceaţa dispăruse ca înghiţită de un uriaş nevăzut. Nici cel mai mic vălătuc nu se mai zărea rătăcit pe deasupra undelor. În aval, unde soarele se oglindea în tremurul necontenit al râului, apa devenise de foc. Îmi era imposibil să urmăresc mica plută în acea zonă. Singura soluţie o reprezentau ochelarii polarizanţi pe care am fost nevoit să-i folosesc.

La un moment dat pluta a dispărut fulgerător sub ape. Deoarece pescuiam la reţinut, înţepătura a fost scurtă. Morunaşul îmi oferă unul dintre cele mai plăcute driluri, mai ales când îl scot dintr-un şuvoi relativ puternic, ca şi în cazul de faţă. Chiar dacă nu sunt lungi drilurile, ele sunt în schimb foarte intense. Cu atâta ardoare scutură din cap încercând să se elibereze, cu atâta putere se luptă pentru viaţa sa încât mie ca pescar aceste driluri mi se par minunate. Am scos peştele din şuvoi apoi l-am adus încet spre mal. L-am prins în plasa minciogului şi l-am scos din apă. Un morunaş frumos, care privea cu ochii săi mari, speriat, la noua lume în care se afla. Era primul peşte din acea zi. L-am studiat cu atenţie. Cârligul se înfipsese chiar în „botul” său prelungit pe deasupra gurii în formă de semilună, pe care o închidea şi o deschidea în mod repetat. Capul relativ mic, precum şi spinarea erau de un albăstriu şters care împrumuta ceva din nuanţa plumbului. Lateralele şi burta erau argintate iar înotătoarele de un roşu mai mult gălbui. Nedorind să mă abat de la „ritualul” meu am eliberat imediat acest prim peşte, aşa cum fac de fiecare dată când pescuiesc. Am desfăcut apoi juvelnicul, l-am montat în marginea apei şi am reluat pescuitul. Niciodată nu desfac juvelnicul până nu prind un prim peşte pe care să-l eliberez. Am şi eu superstiţiile mele.

Apa nu era chiar limpede, o uşoara tentă tulburie o caracteriza în acea zi de iunie. Ritmul de pescuit era infernal. Probabil la şapte lansări din zece prindeam câte un peşte. Majoritatea morunaşi. Arareori mai poftea la râma roşie şi mişcătoare din cârlig şi câte un frate scobar, mielul apelor cel cu botul ca o daltă, sau câte un cumătru clean. Clean – viclean, peştele despre care se zice că are câte un ochi pe fiecare solz, atât de sperios este. Şi micile şi zburdalnicele beldiţe, cu linia lor laterală atât de vizibil trasată pe corpul parcă oţelit şi primenit cu aripioare de un roşu intens, sângeriu parcă, se grăbeau spre momeală furând-o înaintea celorlalţi.

La întrecere cu ele erau însă şi obleţii de argint, aceşti peşti mereu atenţi care pândeau de la suprafaţa apei orice mişcare se producea şi de cum zăreau râma se şi repezeau asupra sa. O simplă coborâre pe forfac a alicei de contact cu aproximativ cinci centimetri a fost suficientă pentru a dejuca atacurile acestor peşti mici. Cârligul cobora acum mult mai repede până pe fundul albiei spre gurile înfometate ale morunaşilor ne mai oferind răgaz beldiţelor şi obleţilor să-l apuce.

Un vânt plăcut mai răcorea uşor aerul care se încingea din ce în ce mai tare odată cu trecerea timpului, făcând să tremure micii şi plăpânzii maci roşii care erau răzleţiţi într-aiurea pe malul pietros. Un fluture stingher făcea în răstimpuri câte o tură pe deasupra apelor apoi se retrăgea din nou la adăpostul sigur şi umbros al malului înalt care străjuia bătrânul râu la vreo zece metri în spatele meu. Doar o libelulă verzuie, cu aripile frumos scânteietoare în lumina puternică a soarelui de vară, patrula cu regularitate peste luciul mişcător al undelor atacând orice intrus avea curajul să-i încalce teritoriul. Probabil de aceea şi acel fluture nu avea curaj să poposească mai mult timp deasupra valurilor şi să guste din răcoarea pe care acestea o emanau. Ştia şi el că nu se poate pune cu acest stăpân vremelnic, dar atât de hotărât al acelor locuri. Două codobaturi de apă semănau teroare printre gâzele de diferite neamuri care îşi duceau existenţa efemeră pe acel mal.

Am privit mai în amonte, chiar spre gura şuvoiului. Acolo, pe bolovanii mari ce răsăreau dintre valuri un mic stârc cenuşiu probabil aţipise răpus de căldura ce devenise insuportabilă.

Am hotărât că este timpul să fac şi eu o pauză. Am lăsat locul să se mai „odihnească” şi m-am retras sub malul înalt din spatele meu căutând umbră printre ierburile înalte de acolo. Răcoarea pământului era binefăcătoare. Am dormit vreo două ore răpus de oboseală. Acum soarele trecuse bine de mijlocul cerului coborând încet spre apus.

Am reluat pescuitul. Stârcul plecase din locul său , dar verzuia libelulă încă patrula ca un soldat conştiincios.

Chiar la prima aruncare am prins un alt morunaş. Era un mascul. Încă se mai distingeau vag pe corpul său urmele hainelor nupţiale. Era frumos în zbaterea sa permanentă către libertate, chiar şi după scoaterea din apă, când mulţi peşti ameţesc după primele guri de aer pe care le iau.

Timpul a trecut repede şi seara a venit pe neaşteptate chiar şi în cea mai lungă zi din an. Am hotărât că a venit vremea să închei partida de pescuit. Oricum a fost o zi frumoasă şi foarte fructuoasă. Juvelnicul mi-era martor.

Există o vorbă foarte înţeleaptă din popor care spune că în viaţă, pentru a avea sorţi de izbândă  trebuie să te afli mereu în locul potrivit la momentul potrivit. Acest lucru este perfect valabil şi în cazul pescuitului.